Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 22-24/2. (2005-2007)

Tartalom - MUZEOLOGIE

Recenzii Neagu Djuvara. Există istorie adevărată? Despre „realitatea generală” a istoriei. Eseu de epistemologie. Humanitas, Buc., 2006. (Kereskényi Sándor). Neagu Djuvara s-a născut la București în 1916, într-o familie de origine aromână, care a dat țării mai mulți oameni politici, diplomați, profesori și oameni de știință. Și-a făcut studiile la Paris: licență în litere (istorie), 1937; doctorat în drept, 1940; doctorat de stat (docență) în litere (filozofie a istoriei), 1972. A publicat multe cărți în Franța. Dintre cărțile cu subiect istoric publicate în România, cele mai importante sunt: Intre Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne: 1800-1848 și Civilizații și tipare istorice. Un studiu comparat al civilizațiilor. In cartea sa recent apărută în România (Există istorie adevărată? Despre „realitatea generală” a istoriei. Eseu de epistemologie. Humanitas, Buc., 2006), încearcă să arate relativitatea fundamentală a sintezei rezultate din munca istoricului. Această relativitate nu ține atât de observator și de mediul său, cât de însuși obiectul și metodele studiilor istorice. Materia istoriei nu e stabilă, încremenită, ea e în mișcare. Prezentul încontinuu crează trecut. Așadar, o viziune a trecutului ca ceva finit, e cu neputință. Djuvara subliniază, de aici izvorește și drama istoricului, oricare ar fi știința, iscusința și talentul lui, iar viziunea trecutului pe care o are este, în mod fatal, depășită de două-trei generații (câteodată chiar mai repede), datorită apariției unor noutăți în euristică, metodologie și a schimbărilor ideologice. Doar două împrejurări pot face opera istoricului durabilă, scrie Djuvara, o excepțională putere de evocare, care ține de talentul literar (cazul lui Michelet sau al lui Iorga) sau întâmplarea de a fi fost un martor unic și excepțional de prețios al evenimentelor relatate, ca Tucidide. Autorul abordează următoarele teme: definiția științei istorice, problematica faptului istoric, natura cunoștinței istorice, cauza și cauzalitatea în istorie, noțiunea adevărului, și nu în ultimul rând legăturile sublime dintre narațiune și narator (limitele obiectivității științifice din această privință). Djuvara este un critic fin al maestrului său, Raymond Aron, recunoscându-i meritele (Introducere la filozofia istoriei, 1938; trad. rom. de H. Gănescu, Humanitas, Buc. 1997, 511 p.), dar câteodată venind vorba despre avatarurile metodelor neopozitivismului, Aron este depășit cu o familiară subtilitate. Autorul demască și optimismul primitiv al filozofiei analitice a istoriei (Arthur C. Danto) sau hegelianismul voalat al lui Collingwood și Croce, antropologismul ontologic (heideggerian) al lui Gehlen. In încheiere, Djuvara analizează cauzele obiective ale relativității istoriei în general: în istoria contemporană istoricul nu poate scrie o lucrare exhaustivă și definitivă, fiindcă nu are perspectiva necesară (de multe ori este numai un „economist” sau „politolog” cu interes istoric); în istoria modernă și medievală documentarea se îmbogățește neîncetat (și apar frecvent schimbările de optică istoriografică); în istoria lumii antice (sau a civilizațiilor îndepărtate) unele noutăți în domeniul vestigiilor pot provoca adevărate răsturnări de evaluare. Istoricul, astfel, are o soartă ingrată. El trebuie să fie resemnat cu gândul că munca lui niciodată nu poate reprezenta un ansamblu clădit pe vecie, ci doar o cărămidă, un colț de zid la o clădire, care se surpă necontenit (ca în legenda meșterului Manole), și totuși, ca Sisif, trebuie să construiască mai departe, la nesfârșit. Desigur, acest eseu epitemologic nu are ambiția de rezuma toate chestiunile legate de relativitatea omniprezentă în mai toate relatările istorice. Din indice lipsesc câteva nume sonore, sau de vază, ca a lui Jacques La Goff, Reinhardt Koselleck sau a lui Hayden White (și nu apare nici nestorul investigațiilor recente: Paul Ricoeur). Scopul propus însă este atins. Djuvara iarăși s-a prezentat cu un text de neocolit. 393

Next