Teatrul, 1971 (Anul 16, nr. 1-12)

Numerele paginilor - nr. 5 - 88

lui Artaude fiindcă teatrul caută câteodată cu furie şi dezolare semnificaţiile aventurilor umanităţii contemporane în spectacolul chinului, anxietăţii dezlănţuite şi al morţii Mărturisindu-şi deschis incapacitatea de a sintetiza universul şi de a-l domina, de a localiza răni şi de a circumscrie exact sursa dereglării lor, teatrul se răzvrăteşte împotriva inteligenţei ca primă valoare şi exprimă prin echivalenţele ei brutale o realitate refractară sensului. Ceea ce-i încă o modalitate de a întreba adevărul, dar o modalitate inferioară, un soi de strategie a deznădejdii. Pe de altă parte, teama că tensiunile care sfîşie în planul economic, social, politic contemporaneitatea sunt atât de puternice, încît ciocnirea lor ar putea pulveriza însăşi planeta, se însoţeşte de credinţa că scena şi sala pot deveni vasele comunicante ale lucidităţii, că teatrul ne poate ajuta să aflăm ceea ce ne solidarizează şi ne împiedică să ne exterminăm, umanitatea redevenind unică şi indivizibilă ca în clipa mitică a genezei. In fine, o a treia iluzie este că între momiterele teatrului, durerea şi vioolenţa se pot descărca, convertite în artă, prefăcute în eliberare şi transformate in sărbătoare, iar inspirata lor înfăţişare ar constitui o jertfă suficientă ca să potolească setea zeilor tutelari. Cu alte cuvinte, nu se neagă multiplele nelinişti (a sărăciei, a opresiunii, a zilei de mâine, a sexului), adevărul disensiunilor şi încordarea lor paroxistică, dar se doreşte ca ele să fie resorbite în joc, iar simulacrul să conjure şi să îmblânzească demonii. Acei demoni obişnuiţi, de altminteri, din timpuri imemoriale să accepte mimarea extazului şi a terorii supreme pînă la autentica lor resimiţire, au un omagiu înspăimântat adus puterii lor. Reţin însă că acest fel de spectacole, în care fiecare om poate proiecta nepedepsiturile, perversiunile şi nostalgiile secrete, abandonîndu-şi aparenţele şi păşind într-o comunitate a răului cu virtuţi de igienă sufletească sînt un mod ocolit de a se război cu istoria şi ameninţările ei, sînt un mod de a evada din timp, uneori chiar atunci cînd reprezentaţiile se referă la situaţii precise din calendarul fierbinte şi obsesiv al actualităţii. Căci înţelesul indirect al unor astfel de spectacole e acela că impulsurile sângeroase, înscrise în fiinţa noastră ca o fatalitate, îşi caută expresia în luptele fratricide, în diverse pontflaginaţii, inventîndu-şi pretexte şi descoperindu-şi motivări, iar a spune lucrurilor pe numele lor e, cine ştie, o şansă de a evita alunecarea în prăpastie, o posibilitate de a schimba cursul viciat al evenimentelor. A semnala latura de naivitate, ca şi fondul de disperare al acestei mentalităţi, mi se pare inutil. Mă mulţumesc să observ — în subsidiar, cum se zice în justiţie — că teatrul născut pe urmele lui Artaud are cultul mişcării corporale ; or corpul este cel dinţii care, prin naştere, adolescenţă, maturitate e prizonierul istoriei. Al unei istorii pe care nu şi-o scrie singur, ci în colaborare cu soarele, cu umbra, cu anotimpurile, dar şi cu ceilalţi oameni, cu lupta lor pentru a supravieţui tuturor constrângerilor şi pentru puţină zare. Nu ştiu încotro va ajunge teatrul mâine. Dar refuz să cred că progresul va fi adus de acele mişcări extremiste care văd o ieşire din impas prin reducerea violentă a ideilor şi simţămintelor la forma lor cea mai rudimentară. Nu pot să accept că un cor, o mască, o procesiune, vor rezolva toate problemele pe care conştiinţa şi le pune în teatru. Un ritual nu poate ţine loc de reflecţie şi de simţire, iar sugestiile de acest fel mi se par o tristă comoditate oferite artei pentru a-şi soluţiona disputele ei cu lumea şi cu ea însăşi. De ce aş admira aceste trupe pseudo-iacobine care propun pseudo-insurecţii artistice, găsindu-şi pseudojustificări, pentru a viola inteligenţa în numele inteligenţei ? Recunosc că asemenea spectacole răspund unui gust atavic pentru ceremionie, unei voluptăţi străvechi de a te preda impulsurilor, că ele flatează încăpăţînate instincte gregare şi că, uneori, pot fi chiar eficace. Dar nu omit că ele nu fac cinste teatrului, că teatrul e unul din privilegiile prin care omul se recunoaşte ca fiinţă gîndiitoare şi trece cu un cap mai sus de cei ce vieţuiesc în triburi şi se tem de duhuri. Nu neg că în dramaturgia contemporană textul e adesea sărac, dar prefer să rămîn fidel acestei sărăcii decît să mă predau fascinaţiei tam-tam-urilor. Poate a trăi astăzi şi a supravieţui mîine este în anumite împrejurări, pentru mişcarea artistică actuală, o sarcină epuizantă, valorând aproape cît un ideal. Dar nu sacrificând ceea ce are ea mai de preţ va ieşi la lumină. De altminteri teatrul ştie foarte bine că nu are de ce şi nici nu poate să renunţe la toate achiziţiile culturii, care e o experienţă şi un bun câştigat, că nu-şi poate reteza funcţia sa de cunoaştere. El ştie că e dator să lichideze cit mai iute lacunele prin explorarea culturilor străvechi, dar că aceasta nu trebuie să fie o auto-metrogiradaiie. Iată de ce presupun că, atât patosul cu care vesteşte apocalipsul, cât şi cel cu care anunţă mîntuirea sunt o complacere în criză, o suferinţă agravată deliberat, într-un moment în care Narcis, nemaiputîndu-se adula, simte nevoia să conducă la disperare prin evocarea unei posibile feerii care seamănă cu un coşmar.