Telegraful Roman, 1860 (Anul 8, nr. 1-52)
1860-03-17 / nr. 11
44 Rusia. Depugații ce sau fostu adunatu din clasa cea dintăiu a pobililoru în capitala Rusiei, spre a ușura și a sprijini causa liberării țăraniloru, după ce petrecură aci patru luni de zile mearseră pe acasă, și acum sau ciematu deputații de clasa a doua, din fiește care guvernămăntu căte doi, carii în 8 Mari. np. au fostu conduși înnaintea Împăratului. Maestatea Sa mai painte de toate s'au descoperitu mulțemita cătră nobilimea din guvernămăntele Lituaniei, pentru simpatia cea dovedită cătră înnaintarea binelui comunu, și după aceea întorcăndusă cătră ceialalți au continuatu vorbirea meai departe: „Cele ce leamu descoperitu mareșaliloru D-voastră, zice aceea o repetezu și aci, e vorba astăzi despre o cauză scăntă. Săntu convinsu vumcă aceea o veți privi și D-voastră de causă scăntă. Eu amu unu scopu duplicatu-daru în înțălesu strănnu numai unul, adeva fericirea patriei, și a amu îndoială că scopul păruințeloru D-voastră încă va vui tot acela. Nu voescu cu îmbunătățirea sorții păraniloru să rămăe numai cuvăntu deșărtu, ci mai vărtosu dorescu ca acela să se și realiseză întru adevăru, și ca efectuarea să se întămple în pace și fără zguduire.” Descoperi mai departe Împăratul deputațiloru, cum că chiemarea loru aci are a da deslușiri lămurite la întrebările ce li se voru propune, dealmintrelea însă își potu descoperi liberu opiniunile loru personale, apoi zisă mai întâlo: „Cugetați, cum că în causa aceasta nu puteți fi cruțați de a nu aduce unele oferte, întrucea ve încredințezu, cum că ofertele acestea nu vreau ca să fie prea simțitoare, nici a împovora nobilimea prin aceasta. Lucrați dară D-voastră pentru binele comunu.” Apoi se 'ntoarsă Împăratulu cătră Contele Panin, președintele comisiunei și își sfărși vorbirea zivăndu: Du recomăndu pe colegii Dtale, despre carii săntu convineu cum că își voru împlini chiemarea. Te rogu aduce obiectul acesta în conțelegere cu dănșii, cătră scopul prefintit.” Împăratul dată după cum se vede nu se abate pici cătu dela propusul seu celu pobilu, de a mijloci îmbunătățirea soartei un cuvănt asupra „prieteniei.” (Înviere.) Fiește oare omu e stăpănu preste cuvăntulu seu numai pănă atunci, pănă ce nu la esprimatu, de aceea să lu esprime numai văndu e siguru cum că pu se va căi pentru dănsulu măne poimăne; pumai atunci, căndu știe că în dănsulu și amicul seu domnește unul și același simuimăntu sinceru, unul și același sufletu curatu, săntemu însultați din partea pe prieteniloru Căndu nostru ne este ușoru a ne apăra și a ne peri dinpaintea loru, daru greu atunci, văndu săntemu siliți a suferi din partea celora cuma odată inimaa; de aceea zicea ce ne posedu ași Pealmistul: „De maru fi gonitu celu ce me uraște mașiu fi ascunsu de dănsulu.” Cu toate astea însă încrederea să nu lipsească nici ca cătu în prietenie, văd acolo unde domnește teama, să e ia la ori de numai căzu de puțină neîncredere, nu poate exista prietenia cea adevărată. Totulu se revoacă numai întracolo, că spre alegerea prietenilor ii se cere o discrețiune și precauțiune deosebită. Mrară de sinceritate se mai poutește la prietenie cu deosebire și unu caracter statornicu, și statornicia aceasta nu se poate dovedi nici căndu ca chiaru în mijlocul penor sociritoru, căci proverbul zice: porocul dă prietini, și nenorocirea i dovedește.” Pănă văndu ne mergu toate bine, pănă căndu ne este punga plină și masa 'ncărcată, pănă căndu ne suride noroculu, e ușor a avea prietini cătu de numeroși, însă nu totu așea atunci, cănd norocul ne dă dosul și în lovulu acestuia ne împresură mii de năcazuri. Căndu valurile cele spumose se rădică asuprăne, căndu luntrița vieții noastre aruncată de viforu dintr'o stăncă primejdioasă 'ntralta; căndu soartea vitrigă ne despre de familie și avere; căndu nea ajunsu lovirile lui Iovu, atunci și numai atunci se potu cunoaște prietenii cei adevărați. Aceiia varii au păstratu o prietenie numai pănă căndu prietenii loru au fostu în stare fericită, și iau părăsit îndată ce au ajuns la sărăcie, sau iau întimpinatu vreo nenorocire, aceiia nu săntu nici mai mult nici mai puțânu decătnine curtezani de toate zilele, de carii e plinu pămăntul în ziua de astăzi. Ei săntu după cum zice unu scriitoriu asemenea răndunieleloru, care petregu cu noi numai atăta, pănă căndu e aci clima caldă, îndată ce se înnoreazvă ceriul cătră toamnă și se răcește atmosfera, pe lasă, ne părăsescu și zboară preste mări în locuri depărtate de noi. Unu cuvăntu ca o sută, unde nu e ptetornuie pu e pici vridăvie adevărată, și unde pu e prietenie vurată, pu poate fi aici statornicie. Se 'ntămplă însă uneorea că unu prietinu trezaște celuialaltu, prin aceasta nu trădue a se privi numai decătu sfășiată cu totulu legătura prieteniei, greșalele săntu așea zivăndu în firea omului, și unu prietinu are datorință nu numai a erta greșalele amicului seu, ci ale și îndrepta încătu îi stă în putință. De cătu toate alte lucruri neplăcute și înjositoare e sat urât acela, căndu aducăndu cu sine pre cumva împrejurările fatale ori vreo patimă omenească ore care, rumperea și încetarea prietieniei, unul ori altul cace abusu cu sinceritatea ce a domnitu întră dănșii pe căndu a postu prieteni buni. O răniță mai mare de inimă, unu caracteru mai slabu, nu poate dovedi nimenea decătu acela, care abusează cu încrederea amicului seu făcăndui să mai tărziu trădătoriu. Întră amicii cei adevărați nu se poate face pici văndu unu rle abusu. Dacă cineva are întreaga confidință în prietenul seu, dacă e de ajunsu convineu despre sinceritatea și inima lui cea bună, atunci are să fee în nume de bine unele reelecsiuni ce i le aru face acela, ba are să fee în pușe de bine chiaru și unele împutări și dejene, care îi serveescu spre îndreptare și folosul seu însuși. Nimica nu e mai greu decătu a ne cunoaște pre noi înșine, decătu a ne judeca chiaru faptele nostre; de aceia zice și Apostolul că, „judecăndune pre nui înșine, pu ne vomu afla vinovați nici odată” E o mare norocire pentru unu omu văndu unu amicu alu seu îlu fnce attentu spre ași cunoaște greșalele și defectele, și nu e o nebunie mai mare decătu a judeca de rău pe amicul seu, pentru căi spune în față adevărul. Descoperindune amicii noștrii defectele e sempu că eu ne iubescu; iar retăcăndule sau epuinciunile numai după spate adau un semnu de lingușire, ce nu caracterisează nici căndu o prietenie adevărată. Exemplele pe facu aci a observa, că au căzu” să înpaltă cineva la o culme unei dignității mai înparte, cu atăta mai puțunu are acela rara norocire de a avea prietini sinceri, prietini, carii săi spun în față adevărul, să lu facă aptentu atunci căndu greșaște; de aceeia luară foarte înțălepțește chiaru și autoritățile cele mai înnalte, dacă facu osebire întră surtienii carii nu știu altă, decătu a lăuda sunetele, și întră amicii cei adevărați, carii nu le refacu scăderile ci le spunu verde și curatu, fără lingușire chiaru așa precum săntu acelea, acumu acea D ror, de a a do-băndi unu amicu bunu și sinceru, să lucrămu întracolo ca în prietenie să domnească adevăru și bună credință, căci ori ce neflindu întemeatu pe adevăru și credință bună, piere și se topește ca ghiața dinnaintea razeloru soarelui. Să nu uitămu nici căndu, cum că unu prietinu bunu este unu tesauru neprețuitu pentru omu aci în lume, să nu uitămu că pierderea unui prietinu este mai scumpă de văzu ori care estă pierdere, și tocmai de aceea prea cu anevoe de a o suplini. Să nu uitămu, că unu amicu bunu este în stare prin cuvintele sale măngăitoare și frățești, ce ni le întinde în oarele cele de năcazu, a vărea pe ranele inimei noastre cele de almintrelea dureroasă de moarte, unu balsamu vindecătoriu, ne abate dela calea despădăjduirei, și de multe ori norocirea căci amu scăpatu de unu periplu care ne amenința cu siguranță, avemu a o atribui numai unui amicu bunu „sinceru și înțăleptu, și tocmai de aceea avemu a privi prietenia ca pu o legătură sfăntă și neviolabilă; și dacă vremu a o păstra să căutămu ca să nu dămu amicului nostru nici căndu vreo anză de alți scărbi și de a se îndoi în noi, nice chiaru atunci, căndu surizindupe porocul și înnălțindupe la o dignitate oreșcare mai înnaltă amu putea să o imnde dănsul. Dacă sumeția în sine este o patimă destulu de stricăcioasă pentru a ne face nesuferibili înaaintea oameniloru, apoi cu cătu mai vărtosu ne înnegrește aceea subletul atunci, cănd îmbietați de sărirea lumească desprețuimu pe aceiia, carii în sărăcia și în năcazurile noastre de odată au luatu împreună parte, și carii căndea ne erau ooi mai deaproate. Dacă cineva înnălțentu că la o stare mai innaltă de sarețuește și uită pe amicul seu numai pentru că acesta e săracu și e semnu că dănsul p'au avutu o inimă de prietinu adevăratu nici odată, pentru că o inimă bună rămăne totu aceeași, sinceri și ateu nenorocire fără ca să se măndrească în mijlocul fericiriloru. Dacă vregenia este pentru omu aci în lume o bunătate pe care o poate inima simți, fără ca să o poată întru adevăra și esprima, zicemu numai atăta, că leritimi pe toți aceiia, carii săntu porotoși a potea avea amici sinceri, fideli și statornici, căci ei posedu unu bunu pe care nu lu poate cumpăra aurul și argintulu, unu bunu, care nutrește inima și o măngăe chiaru în mijloculu oareloru celoru mai amară, și fără de care omul e o ființă nenorocită chiaru în mijlocul tuturoru bunuriloru lumești, poate îln stare ticăloasă, c respunzător teama și tipariul tipografiei diecesale.