Telegrafulu Romanu, 1875 (Anul 23, nr. 1-102)
1875-08-07 / nr. 62
maniloru aflat'a mai oportunii lucru sa se lase de credinti’a si nationalitatea loru, sa devină turci si sa se separeze ca o clica aristocratica de celalaltu poporu. Ei deveniră cei mai aprigi contrari ai fratiloru loru de odinióra. „Regii“ acesti’a împreuna cu dregătorii tierei adusera pre erzegovineni pana acolo, de nu-si mai potu suferi viéti’a si demultu eră situatiunea in provinci’a acest’a ran’a cea mai periculosa a imperiului osmanu. „Golos“ <e aplecatu a da dreptu poporului re■sculatu, dara sustiene ca întreprinderea nu va ave nici unu resultatu si acést’a pentru tienut’a Austriei. Bărbații de statu ai Austriei, intru câtu nu se tiemu de fracțiunea celoru ce privescu anecsarea Bosniei si a Brzegovinei de o problema politica a Austriei, credu ca n’au sositu inca tempulu pentru mostenirea turcésca. Déca nu se sugruma curendu rescul’a, muntenegrenii la nici unu casu nu se voru puté abtiene, de a face causa comuna cu conationalii loru Muntenegrenii totu deun’a au luptatu împreuna cu erzegovinenii in resbele. Mesurile ordonate de principele Nicolau din Muntenegru spre a esecuta o neutralitate aspra, numai i voru aduce popularitatea in jocu avendu unu efectu scurtu. Venindu la „cestiunea orientale“ „Golos“ judeca, ca acum nime in lume nu este aplecatu a grăbi resolverea ei si totusi e cu nepotintia, ca sa mai intardîe multu tempu.“ Despre positiunea Russiei catva rescul’a din Erzegovin’a mai scrie si unu corespundinte din Petersburg dinariului „Post“ din Berlinu: „Evenemintele din Erzegovin’a destepta simpati’a publicului nostru cu atâtu mai tare, cu câtu acele se aducu in legătură cu petrecerea aici a ministrului românu de resbelu, generalu Florescu. Acest’a venindu in Russi’a intovarasitu de col. Cerkezu si Blaramberg s’a presentatu înaintea imperatului in taber’a dela Hrasnoe-Selo. Se scie, ca nu numai armat’a româna, dara si cea serbesca ,este bine organisata si pregătită si astepta numai momentulu pentru a ilapeda jugulu dispretiuitu. Desi s’a datu aici ambeloru guverne, celui românu si celui serbescu, svatulu amirabilu de a nu rumpe pacea, totuși de alta parte nu se va pute impedeca radicarea ambeloru națiuni. Pentru Russi’a e o schimbare in imperiulu turcescu de o însemnătate secundaria. Drepturile la tronulu bizantinii ce le a moștenitu marele principe Vasilie Ivanovici in anulu 1497 casatorindu-se cu princes’a din vill’a paleologiloru Sofi’a, suntu lasate de multu si cu suvenire au remasu numai tronulu regalu eburnu alu lui Constantinu XIV, precum si însemnele, vulturulu duplu, si cavalerulu ce străpunge pre balauru. Firesce Katarin’a cea Mare a datu inca nepotului seu alu I numele Constantinu si lu invetia limb’a gréca, a imprimatu si o medalia cu semilun’a sfaremata de fulgera. Acum de tóte aceste nu mai e nici vorba, si fidela promissiuniloru sele, Russi’a nu mai desparte politic’a sea in Oriente de politic’a aliatilorusei. Déca cumva nu s’aru impedeca o deplina eliberare a României si a Serbiei, aceste dóue state cu greu voru pute conta pre unu sucursu activu din partea Russiei.“ Scirile mai noue spunu, ca insurectiunea capeta sucursu nou preste fruntariele austriace. Unu telegramu din Triest anuncie, ca in 11 1. c. s’au dusu 40 foști tunari sub conducerea a trei căpitani șerbi la loculu insurectiunei. In 10 1. c s’au imbarcatu in Triest 50 serbi spre Cattaro, spre a merge preste Muntenegu la Brzegovina. O corespundintia datata din Triest si publicata in „Fr. Blit.“ descrie aspectulu acestoru șerbi porniti la lupta astu-feliu. Ei cumperau revolvere sau schimbau armele loru vechi cu pusce de constructiune noue platindu simplu pretiulu séu adausulu pentru ele. Ei suntu robusti, porta costumulu loru natiunalu si numai putieni au portu europénu. Linisciti si fara de a face sensatiune mergeau pre strade in susu si in josu, in grupe de câte 6—8 insi, dara aici in Triest, unde se vedu pre fiacare di multi străini, ei nu erau suspecți. Ci togm’a natur’a loru cea calma, producerea loru cea hotarita ce-i caracterisa, deșteptară atențiunea. Ei nu-si ascundeau intentiunea, ca voru sa merga la insurgenții din Hertiegovin’a si diceau fara ostentatiune, ca din dî in di voru veni mai multi compatrioti de ai loru la Triest si Dalmati’a. Lucrulu se spunea cu unu indiferentismu, ca si cându ei aru fi facutu o escursiune de plăcere, se vede inse, ca aveau intentiune seriósa si ca sciau ce făcu. Dealtm intrene armele loru suntu bune, ei suntu bine imbracati, fia care dintre densii are unu pachetu mai mare sau mai micu, nice bani nu li lipsescu. In 10 i. c. s’au imbarcatu, liniștiți si fara de a face sensatiune, cum au venitu.“ Unu telegramu din Ragus’a (sorginte slavicu) vestesce, ca insurgenții au datu asaltu asupr’a fortului Goransko lângă Piva si au ocupatu cetatea Motochia. lara „Narodne si ovine“ anuncie, ca in 16 Aug. a eruptu in Bosni’a intre Constantii’a si Dubiti’a orescula. Insurgenții au navalitu in cas’a sentinelei Nsira, au ucisu doi soldați turcesci si au luatu cu sine armele loru. Din Constantinopole se anuncie, ca Nedjiib Pasi’a au primitu comand’a suprema asupr’a trupeloru imperatesci din Hertiegovin’a. Trupele se urca la numeralu de 20,000. Sorii oficiase dela 16 Aug. n. confirma ca a isbucnitu revolutiunea si in Bosni’a si anume intre Costajnica si Dubica. Sa ni se permită pentru astadi si o abatere dela politic’a dilei pentru ca sa intramu putieri in cele scolastice, in cele ce se tiemu de representanti’a purcerei secuiului. Amu amintitu in in. trecutu despre deschiderea cursului suplinitoriu si despre cuventarea introducetoriu a P. Dem. Cuntianu. Fiindu ca precum suntu cursurile nu numai ale scalei ci ale vietiei nationale patriotice, ce are sa resara din scala, asta si cuventarea atinge in mai multe puncte viétii a nóstra nationale. Noi o publicamu in tóta extinderea ei la loculu acest’a lasandu-o a-si face ea insasi comentariulu. Cuventarea conducatoriului cursului supletoriu invetiatorescu, P. D. Cuntianu, tienuta in Sabiia la 1 Augustu 1875 cu ocasiunea deschiderei cursului supletoriu. Multu stimatiloru domni Prea Venerabilulu Consistoriu archidiecesanu prin votulu seu din 15 Iuliu a. c. Nr. 1522/scol. au aflatu de bine a me denumi pre mine de conducatoriu alu cursului supletoriu acum deschisu prin Prea onoratulu D. protopresbiteru I. Hanni’a. Prin acesta denumire Preavenerabilulu Consistoriu mi-au impusu mie pre neașteptate o sarcina pre câtu de onorifica pre atât’a de grea; acesta sarcina eu o amu si primitu in sperantia ca domniele vóstre me veti ajutoru la suportarea ei prin cunoscintiele si esperintiele ce vi le-ati castigatu pre terenulu scolasticu. Acestu ajutoriu vi lu ceru domniloru, si ve rogu a nu mi-lu refusa. Intre alte indatoriri, ce impune Ven. Consistoriu tuturor a conducatoriloru cursuriloru supletórie — prin urmare si mie — este si aceea de a face la acestu locu o expunere introducetoria in obiectele prescrise pentru cursurile supletórie din acestu anu, înainte de a trece deci la împlinirea după putintia a acestei însărcinări, dati-mi voia, multu stimatiloru domni, a atinge baremu in trecere câte-va momente din trecutulu celu mai de aprópe alu vietiei si activitâtiei nóstre pre terenulu scolasticii, caci mi se pare a fi cu cuviintia, ca la asemenea ocasiuni sa amintimu câte ceva baremu despre factorii cei mai însemnați, carii au lucratu si conlucratu mai multu la înaintarea afaceriloru nóstre școlare in trecutu ; dara mi se pare neaperatu de lipsa a face acést’a si din acelu motivu, caci presentulu, déca voiesce si iisuesce a clădi unu edificiu solidu pentru cultur’a poporului nostru, trebuie sa o faca acést’a tienendu contu de totu ce a creatu in favorea scólei trecutulu, trebue, dacu , ca toti rasii de înaintare ai sei, sa-i faca in deplina cunoscintia a pasiloru si resultateloru din trecutu eruite pre acestu terenu. Nu-mi va fi greu, stimatiloru din a ajunge la factorulu celu mai principalii, sub a carui’a ingrijire si neobosita lucrare, si caus’a scóleloru nósfere ca si alte cause vitali ale nóstre au luatu celu mai mare sboru spre înaintare, nu va fi greu a ajunge la acelu factorii domniloru, caci ne aflamu intr’o casa,, in care totu ce ne incungiura indigneza ca spre ce scopu servesce acésta casa si spre ce scopu HÜbo Revista musicale, Istori’a si teori’a musicei in anticitate de D. Fr. — Au... Gevaert. (Urmare si fine.) Nu fara indoiala, dara cu conditiunea de a septe din acestea unu inventamentu profitabilu la desvoltarea la progresulu artei musicale moderne, ei de a pute stabili o legătură intre doctrinele actuale si cele ce constitue sistemulu musicalu alu lumii păgâne . Acesta legetura, după D. Gavaert, esista in realitate, cu totu caracterulu de inovatiune ce pare a imbraca arta contemporana, si elu se radima pre autoritatea unui musicantu pre care nu’lu póte nimeni bănui ca are unu entusiasmu escesivu pentru trecutu, pre autoritatea lui Richard Wagner, care in cartea sea despre dram’a musicala, dice in termini escelenti: „Nu este cu putintia sa reflectamu cu câtu de putiena profundime asupr’a artei nóstre fara a descoperi raporturile sele de solidaritate cu acea a greciloru. In adeveru , arta moderna nu este de câtu unu inelu in lantiulu desvoltarii estetice a Europei întregi, desvoltare care ’si are punctulu seu de plecare dela Elim.“ In adeveru, amu trebui multa bunavointta si o dosa destulu de forte de optimismu spre a vedea in autorulu lui Tristan si Iscult si acelu de Niebelungen unu discipulu alu lui Demodoc din Cordir’a séu a lui Thamyris care puse pre musica resbelulu titaniloru contr’a cieiloru, si cu tóta dubl’a sea personalitate de poetu si de musicantu, nu póte cineva sa-i gasésca de câtu nisce raportatori forte slabe cu Eschyl séu Sophocle. Déca Gluck, mai multu inca de câtu d. Richard Wagner, se apropie de idealulu tragediei grecesci, atâtu prin alegerea subiecteloru câtu si prin modulu sub care le-a tratatu, numai putieru nu trebuie se atribuimu inspiratiunii sele altu scopu de câtu acel’a de a aminti marirea sublima a melopeeloru antice după dreptu, importanti’a declamatiunii lirice este o simplicitate nobila. Adeveratulu geniu nu voiesce a se incurca in piedeci care ara jigni sborulu seu, si, intre aceste piedeci, cea mai grea suntu preocupatiunile ce resulta dintr’o sistema ori care aru fi. Fia care poporu, pre lângă aceste, ’si are aptitudinile sele, după cum fiacare epoca, fiacare generatiune obliga arta a incerca noi trasformatiuni ce respundu la nisce trebuinti noi. Ceea ce era suficientu parintiloru nostri, nóne nu ne mai este. Faceau ei mai bine decâtu noi ? Se admiramu creatiunile ce ne-au lasatu, dar a se cautamu de a face altu-feliu. Iata cuventulu pentru care admitindu, împreuna cu d-nii Richard Wagner si Gevaert, raporturile de solidaritate ce esista intre manifestatiunile artei moderne si intre traditiunile trecutului, credemu ca nu totudeunda este fara pericolu pentru facultățile creatrice ale artistului si pentru liberia desvoltare a personalității sele, de a merge pré departe înainte sau de a ne rădică prea susu in domenulu istoriei. Si dicendu aceste nu credemu ca meritumu a fi puși in rendurile pesimistiloru reclamându in contr’a pre marei parti, după unii, ce studiele istorice au luatu in educatiunea musicale, si la cari nesciinti’a voluntara a artei antice implica unu prejudetiu reu voitoriu chiaru pentru musica insasi, si acést’a aru insemna a-i refusa ori ce valóre estetica durabila.. — „Déca amu fi adeveratu, adauge D. Gevaert, ca compositiunile din olimpu, socotite ca divine atâti’a secoli, si pentru noi se nu fie de câtu numai pure bizarerii atunci cu ce dreptu vomu crede noi in perpetuitatea creatiuniloru unui Bach, unui Haendel, unui Beethoven ? acele capitole opere, caror’a noi le datorimu atâte multiumiri sublime, aru deveni dara fatalmente la rendulu loru, nisce enigme pentru descendintii nostri ? Dara atunci music’a nu aru fi de câtu unu jocu fantasticu de sonuri, fara scopu seriosu, fara radecini, in trecutu, distinata a se perde in vidu, si demna de abia a fi numerata intre arti. Din nenorocire, nu este delocu astfel iu. . . . ................................ — Sa ne pazimu asta dara de a vorbi cu usiurintia despre arta antica, sub pretestu ca armoni’a ad juca unu rosu forte palidu. In adeveru, singurele monumente musicale care până acum au traversatu secuii, si care merita reflectiune, apartienu melodiei omophone. Câtu me privesce eu amu ferin’a convicțiune ca operile mariloru nostri maestri voru resista vicisitudiniloru timpului; dara trebuie bine recunoscuta ca trebuie inca probate. Minunatele creatiuni ale lui Palestrin a, celu din urma si celu mai ilustru representantu alu poliphoniei vocale din evulu mediu, numai exista de catu pentru eruditi, pre candu umilele cânturi ale lui santa Ambrosiu resuna inca in tóte dilele in templele nóstre si suntu singurele alimenta artistice a milióne de creștini.“ Fara sa injosimu arta până a o consideră ca „unu jocu fantasticu alu sonuriloru“ nu se póte insa prevedea delocu ceea ce voru deveni capodóperile moderne după unu periodu egalu de acel’a ce ne separa de Greci’a antica, déca focarulu civilisationu s’aru senimba scu midiló cele indispensabile s’aru transforma si cele actuale aru dispărea cu totulu. Oper’a d-lui Gevaert va cuprinde dóue volume si celu intâiu numai care a aparutu, este in stare a satisface curiositatea chiaru a acelora care astepta cu impacientia aparitiunea celui alu doilea. Cuprinsulu acestui’a este: explicarea originei cunoscintiloru nóstre comparate cu ale celoru vechi, rolulu musicei antice in civilisati’a elenica, loculu celu ocupa intre artile cele-lalte, caracterulu si istori’a sea in dóue perióde imbratisindu unspre diece secule, teori’a si tecnic’a artei musicale in anticitate. In alu doilea volumu trateza despre armonica si melopea: acest’a este si partea cea mai importanta. Nu pate cineva sa-si imagineze cantitatea, operiloru, tratatoloru si