Telegrafulu Romanu, 1875 (Anul 23, nr. 1-102)
1875-09-11 / nr. 72
286 besce poporulu. Oare romanii nu intielege, care nu simte frumseti’a limbei sele cându aude pre Alesandri cantandu: „Pofia la tomna s’ajungi mirésa Calea sa-ti fia plina de flori Si cas’a casa si mas’a masa Si senulu legamu de pruncusiori! Ei dicu si-o semeni cu grau de véra. Apoi cofitia intrég’o beau. Copilaride si in cale-i sbera Scuturendu graulu din perulu seu.“1) Inse audiendu urmatórea poesie in limb’a viitoriului cine va simti, cine va inttelege ceva: „O bela esti dilecto! si capelara-ti blonda De voluptate peplu, că crinulu lui Amoru Cu buclele lui Phebu te amanta, recirconda Electricu radiósa. Te acoperu, ca moru.“2) Si totusi noi tienemu la acésta limba neinttelesa, traindu in ilusiune ca vorbimu limb’a lui Traianu si ne afpropiemu de marii nostri „straboni.“ Scriitorii si literații cei mai buni de dincolo de Carpati au parasitu de multu acésta limba stricata si cultiva in scrierile loru limb’a vorbita si inttelesa de poporu. Românii din Transilvania conserva cu scumpetate acestu tesauru ilusoricu. — Unu ramu puternicu alu literaturei nóstre este poesia. Dandu crediementu d. Iustinu Popfiu trebuie sa fimu incantati de liria româna. Inse si aici in locu de a deosebi mediiocritatile multe, ce le avemu, de putieni poeti adeverati, primimu cu entusiasmu totu ce se tiparesce. Pentru a nu descuragă prin critica laudamu poesiele junimei clericale din Aradu, declaramu nisce cuvinte reci, rimate, precum le aflamu in „Culesiune versuamie naciunale“ chiaru de poesii, desi acestoru „poesii“ le lipsesce până si umbr’a unei inspiratiuni poetice, precum se póte vede din singurulu citatu ce urmeza:i,suh! cum dete trasnetu din ceriu! Pocnindu — durr, durr — se prade Fumu a puciósa da in crieriu Vai! ce-i? Lipa in focu arde. Pis pas puftrescu cu puștile Batai’a lui Dumnedieu ! Dur bumb si cu bombestele, Lângă Muresiu vaetu reu!“ Nu destulu ca laudamu sau celu putiemu primimu cu indulgentia astfeliu de absurdități ci mergemu si mai departe. Afirmamu cu tóta seriositatea ca Ioanu Vacarescu este superioru poetului Goethe, afirmamu ca Ovidiu, poetulu elasicu, dispare pre lângă versurile domnului — Fabianu si nu ne sfiima a pune pre poeții nostri Tautu, Baronzi, Muresianu alaturea cu Oratiu si Dante.! ? Creda aceste cine cu ochii deschisi nu voiesce sa vada Creada-e toti aceia cei amagiti de oarba iubire de sine, pentru noi suntu ilusiuni perdute. Dar nu numai pre terenele susu aratate ne intimpina ilusiunile, si pre alte terene ele nu ne parasescu. Că exemplu servesca ne opusu lui Simeone Barnutiu: „Dereptulu publicu alu Romaniloru,“ care din partea multor’a se tine de o aparentia forte însemnata pre terenulu intelectualu a culturei romane. — Acestu faimosu „dereptu“nu pretinde nici mai multu nici mai putieru, decâtu, religiunea creștina, fiindu periculosa, trebuie înlocuita prin culturu pagânu alu Romaniloru, potrivitu naturei romane. ") Déca pre terenulu intelectualu alu culturei nóstre primindu si laudându tóte productele fara deosebire amu credintu a face indestulu cerentieloru nóstre spirituali, déca amu avutu de scopu a face larma si zgomotu cu insemnatatea mare a literatiloru nostri pentru civilisatiunea omenesca in deobsce si pentru cultur’a romana in deosebi, déca amu avutu de scopu a imbetă pre străini cu vorbe multe si frumóse pentru de a acoperi saraci’a nóstra literara — atunci ne amu ajunsu scopulu. Dar pre unu timpu scurtu numai, caci adeverulu de si cu incetulu cu vreme totusi esa la lumina. Voindu insa a formă poporului romanu prin productele literare o basa solida, pe care generatiunile presente si viitóre se póta clădi mai departe atunci, lasându ilusiunile si exagerarile la o parte trebuie sa ne incingemu cu arm’a adeverului fapticu, singurulu fundamentu, pre care se póte clădi edificiulu unei culturi trainice. *) *) Maiorescu T. Contr’a scalei Barnutiu, Iassi 1868. *) Alesandri, V. Pastelurile. Conv. lit. . . "s) Seraphita Poesii inedite. Bucuresci 1872. Dieta Ungariei. In ssedinti’a casei representative dela 16 Septembre n, continuandu-se desbaterea asupr’a adresei la cuventulu de tronu, primulu oratoru, Dr. M. Politia cuventulu, pentru a apera punctulu de vedere a partidei sele, care a substernutu, dupa cum scriu, unu proiectu nou de adresa. Oratorulu nu póte recunosce actualulu parlamentu alu Ungariei de o adunare representativa, cum trebuie sa fia ea intr’o tiéra constituționale. Conditiunea principale a fiacarui parlamentu e, ca acest’a sa fiu espressiunea fidela a vointiei poporului, pre cându in Ungari’a stârnu in acestu respectu înaintea unei contradiceri ce ne surprinde, pre care ni-o putemu esplica numai déca vomu recurge la desvoltarea istorica a parlamentului ungurescu. Pana in decentele din urma Ungari’a era representata numai prin nobilimea sea, acest’a nobilime era representantele unei singure nationalitati, a celei unguresci. Consecuenti’a nu putea fi alta decâtu ca Austri’a, de câte ori traca cu Ungari’a, facea acest’a numai cu cei ce sredeau in dieta tierei, adeca cu un’a nationalitate. Acest’a e unu zeu mare, pentru ca representantii unguresci, s’aru afla intr’o minoritate forte mica, candu Ungari’a aru fi representata dupa proportiunea numerica a poporatiunei. (Contradiceri). Asta dara nu starea financiare a tierei e reulu celu mai mare, ci impregiurarea, ca un’a nationalitate singura se identifica cu statulu. Nu e o frasa góla acést’a afirmatiune, trebuie sa o pricepa oricine a studiatu natur’a statului. Cestiunea nationalitatiloru in Ungari’a nu e o cestiune de statu, nu e cestiune de limba, ci o cestiune a administratiunei. Si spre a resolve acésta a cestiune momentuasa a poporatiuniloru de ori-ce limba din tiara, trebuie sau sa se sisteze legea actuale de nationalitate (strigări: Da firesce !) sau sa se creeze alfa, care sa se baseze pre unu punctu de vedere administrativu. Solvnti’a administratiunei ca atare e inca tenera, abia de 30 până in 40 ani, dara fia care statu are unu sistemu administrativu desvoltatu in decursulu istoriei. In Ungari’a e sistemulu de comitatu si acest’a aru fi punctulu archimedicu pentru resolverea cestiunei si a nationalitatiloru. Nu despre aceea se lucra, ca sa se substerna petitiunile in limba ungurésca, germana, serba, româna, ci de aceea, ca fiacare nationalitate sa aiba pre teritoriulu, pre care locuesce, o administratiane adecvata naturei ei, ca sa se semna acasa. Nu introducerea perfecta a sistemului cantonalu elvetianu se cere de catva oratorii, ci o atare siraformare a sistemului comitatensu, câtu fiacare nationalitate sa aiba in cerculu seu administratiunea ce-i corespunde, — si ea se va semui acasa, precum se semnescu italienii, germanii si francesii in Elveti’a, si atunci nu vomu ave sa ne tememu de gravituri in afara. Oratorulu trecendu apoi la afacerile orientali constata înainte de tótu curiosulu fapta,ca pre cându pretutindenea se manifestară simpaticii câtva erzegovineni cari se lupta contr’a tiraniei, in Pesta si in Vien’a s’a intemplatu contrariulu, ba o foia din Pesta a numitu pre insurgenți hoti si talhari.Oricum vomu cugeta asupr’a lucrului, trebuie sa areturu catva insurgenți o deferentia mai mare si din causa, pentru ca popore întregi din monarcia ii numescu frați. Reflectandu la passulu ultimu din cuventulu de tronu observa oratorulu, ca Europ’a așteptă cu încordare dechlaratiunea relativa la afacerea orientale, dar a cuventulu de tronu a fostu in acesta direcțiune forte seracu in cuvinte multiemindu-se a pronuncia in termini generali speranti’a ca pacea se va sustiene. Ministrulu pressedinte, avemu sperantia, ca va da deslușiri la o ocasiune bine venita înaintea casei representative. Positiunea Austro-Ungariei fatia de rescul’a din Turci’a are trebuintta de o deslușire, pentru ca acest’a positiune e torte ambigua. Nu mai e secretu, ca Austri’a a intempinatu la inceputu rescul’a cu simpatiiia si numai dupa ce cei din Constantinopole se infuriaza si dupa ce insurectiunea lua dimensiuni spre o rescula generale a serbiloru din Turci’a, se schimbă frontulu, si spre a areta loialitate catra Porta, se va temu indirectu principiulu neinterventiunei concedandu-se debarcarea trupeloru turcesci la Klec, spre a atacă pre creștini dela spate. Dara procederea Austro-Ungariei fatia de Serbia a fostu mai curiosa. Principele Wrede, consululu generalu austro-ungaru din Belgradu, amenintiu la demandarea guvernului Serbi’a cu Geniala si nebunia. (Urmare.) Adeverulu este ca, déca cautamu sa ne facemu unu feliu de idealu despre rațiune si despre bunulu simtiu, nu vomu găsi nimic’a din cele ce constitue genialu. Lips’a imaginatiunei si grij’a fapteloru particularie, eata ce este bunulu simtiu. Déca cineva nu se tiene decatu dupa idei generale, apoi atunci este in pericolu sa fiu tacsatu de nebunu, si mersulu neregulatu alu imaginatiunei conduce forte iute la conceptiunea halucinatoria care este semnulu caracteristicu alu alienatiunei mintale. Dara tóte aceste consideratiuni psychologice n’aru fi nimic’a deca n’aru fi spriginite de fapte. Si biografia ómeniloru ilustri este bogata in exemple proprii sa spriginesca teori’a ce sustienemu aci. Negresitu ca aceste exemple suntu povestite pretutindeni si bine cunoscute de tóta lumea , insa pate sa fiu interesanta sa le véda cineva grupate intr’unu modu sistematicu si este folositoriu sa se judece aceste fapte in totalitatea loru. Caci, noi nu ne vomu margini numai a cită faptele biografice care se raportă la omeni de unu geniu estraordinariu, vomu alege si exemple printre personagiele istorice ale carora facultati intelectuale au fostu inca destulu de strălucite că sa pota aprinde admiratiunea nóstra si sa ne merite recunoscinti’a. Printre cei cu halucinatiuni, amu citatu deja pre Pascal si pre Goethe. Dupa cum a demonstrat’o si de Solut, Socrate credea ca converseza in realitate cu unu spiritu familiaru, si, cându vorbiă de demonulu seu, acest’a nu eră, pentru densulu, o figura de retorica, ci espressiunea unui faptu realu; caci acestu demonu, ale carui conversatiuni ni le raporteza Platonu, nu eră decâtu o halucinatiune a profesorului seu Socrate. Byron ’si inchipuiă câte odata ca este visitatu de unu spectru, si elu ’lu revediu putienu tempu mai nainte de mórtea sea. Malebranche audiu lamuritu vocea lui Dumnedieu. Deacartes era urmarita de o persona invisibila care lu îndemnă sa urmeze descoperirile asupr’a adeverului. Pope crediu ca vede unubratiu care este din zidu. Walter Scott, câtu-va tempu dupa ce află novela despre mortea lui lord Byron, crediu ca vede pre ambulu seu standu in piciure in fatia-i. Olivier Cromwell vediu o femeia de o talie gigantica care, inlaturandu perdelele patului seu, ii predise ca va fi celu mai mare omu alu Angliei. Bernadotte vediu o femeia betrana sdveniturasa care lu consilie sa nu faca resbelu Norvegianiloru. Lordulu Castelreagh vediu in mai multe renduri unu copilu stralucindu, a cârui figura subdietória eră incungiurata de lumina. Se scie care fu sfersitulu celu tragicu alu acestui mare diplomatu. Mozart, a carui inteligentia tempurialu totu atâtu de nenorocita că aceea a lui Pascal, vediu, câtu-va tempu înainte de mórtea sea, pre unu necunoscutu care-i anuncia curendulu seu sfersitu. Constantám vediu o cruce in aeru, pre care eră scrise cu litere luminóse. In hoc signo vinces! Mahomet vediu minunile ceriului si ale pamentului intr’unu momentu de estasu. Sânt’a Theresia avu halucinatiuni de aceasi natura, că sântulu Augustinu si sântulu Chi’isostomu. Ignace de Loyala vedea pre virgin’a, pre draculu si nisce sierpi de focu. Luther credea in dracu, care-i aparea sub formele cele mai bizare : o musca care sbârnită, sau unu animalu murdariu care se culcă in patulu seu, séu légione de spirite care mișcau saci cu nuci pre tempulu cându dormiă. Sant’a Geneviev’a si Jeano d’Arc, ale caroru nume suntu venerate de istori’a natiunale, erau halucinatorie. Dumnedieu sa ne feresca de a confundă aceste dóue femei eroice cu alienatele vulgare! Dara oricare aru fi adeverulu, trebuie sa lu privimu fatia in fatia si fara teama. Caci, nu nu vrea sa dica a degrabă inteligenti’a, déca-i explica cineva mecanismulu. Cându sufletulu este dominata de o cugetare stăpână, totu restulu dispare si se perde; si acest’a mare conceptiune in locu de a stă confusa nedeterminata, ia unu corpu, o esistentia individuale, si apare atunci sub form’a unei imagini care pare a fi afara din noi, dara care nu este altu ceva decâtu cugetarea nóstra esteriorisata. Alături cu cei halucinați, trebue sa punemu pre adeveratii maniaci. Richelieu ’si inchipuiă câte odata ca este calare. Sartă in giurulu biliardului seu nechediandu si asverlindu cu piciorulu. Apoi dupa unu césu, acestu accesu de nebunia încetă. Jean-Jacques Rousseau eră hypocondriacos. Elu suferia necontenita sau ’si inchipuiă ca sufere aceea ce este acel’asi lucru. Este de ajunsu sa resfoiasca cineva scrierea seales Confessions că sa intielega ca acesta strălucită inteligentia eră adencu turburata. Cinismulu cu care elu marturisesce tóte infamiile sele si complesenti’a care pune in a le povesti, precum si sfersitulu seu miserabilu, suntu dintre cele mai caracteristice. Elu se credea totudeun’a urmaritu si ’si inchipuiă ca are inimici pretutindeni. Intr’o dî, elu întrebă pretiusu mazarei de hala, si dupa celu spuseră : „Vedeți, dîse elu, adencimea machinatiuniloru inimiciloru mei: ei intrebuintieza, spre a-mi face reu de tóte pârtile, mai multe idei decâtu aru trebui că sa guverneze cineva Europ’a. Eu nu platescu mazărea verde decâtu atâtu. Esplicati’mi, ve rogu, diferinti’aV (Va urmă).