Telegraful Roman, 1880 (Anul 28, nr. 1-151)

1880-09-16 / nr. 109

434 activitatea lor. Deasupra despărțirei­i politice se născuse o unitate în lite­ratură, în limbă, în obiceiuri, cu atât mai sfântă, cu cât nu avea a face cu meschinele rivalității politice. Un po­por împărțit se iubesce, într’unul unit politicesce se nasc toate boalele so­ciale, se urăsc copiii aceleiași nații între ei mai rău de­cât pe străini. De acolo idei de resturnare, fierbere și ură neîmpăcată între partiții. A doua întrebare e: „De la care putere se poate aștepta România că-și va ține făgăduințele date?“ Respun­­dem cu Machiavelli . De la nici una, dacă nu le va conveni, de la amân­două, dacă le va conveni. Precum Basarabia ne-a fost luată nouă, cu tot tractatul iscălit, tot astfel ocupația provizorie a Bosniei și Herzegovinei devine o ocupație perpetuă, o apro­piere. Tot tractat­e la mijloc, ba încă cel de la Berlin, nu o convenție iscă­lită de Cogălniceanu. A treia întrebare: Poate remâne România neutrală, chiar dacă ar voi?“ e se înțelege, cu mult mai grea. Noi respundem prin altă întrebare : încer­cat-a România se remână neutrală în resboiul trecut? Și dacă ar fi încer­cat, început­ ar fi Rușii vestitul resboiu pentru eliberarea creștinilor prin împușcături în creștini? Poate. Dus­­ar­ fi iise din capul locu­lui ad absurdum toate teoriile de umani­tate, creștinism și eliberare, cu cari intraseră în resboiu? De­sigur, „Bukarestei­ Tagblatt“ are un citat din ziariul francez „La Liberté“ care trebue recomandat și Românilor ca regulă de purtare: „Dacă Francia s’ar decide să pună mâna pe sabie, aceasta ar face-o numai pentru un mare interes național, nu însă pentru acela al unei alte puteri, dar și mai puțin încă pentru scopul de a asigura acesteia oare­cari succese în Orient, din cari noi n’am câștiga nimic“. TELEGRAFUL ROMAN. Reflecțiun­­ asupra articlului „La cestiunea învăță­mântului religios”“, publicat în „Biserica și școala“. Brașov, 5 August 1880. (4 Urmare.) „Bata dată­ cu calea urmată de d-nii autori este o cale cu totul greșită, o cale, care în adevăr duce la confusiune. Astăzi­­ ju­cem d. e, că dogmele leagă spiritul, mâne vom <jice, că nu ne convin poruncile lui Dejeu, pentru că pretind prea multă abne­­gațiune, sânt doară contrare spiritului tim­pului, carele apleacă tare spre trai bun și comoditate, poimâne nu ne vor conveni i­­coanele, cultul și chiar biserica, până când vom ajunge doară în sinul teoriilor lui Dar­­win, cari încă nu ne vor satisface, și așa mai departe.“ Așa dară calea câtra perfecțiune, pe care voiesc autorii „tractatului“ se pună pe elevii școalei poporale prin istorioarele evan­­gelice și din testamentul vechiu după meto­dul lui Christos și să-i conducă spre cel Infinit, este după dl N. „o cale cu totul greșită, care în adever duce la confusiune.“ Apoi în confusiunea lor aceasta: „as­tăzi vatămă dogmele; mâne vor sparge ta­blele legii; poimâne vor arde icoanele; vor spurca cultul, vor derîma chiar biserica; a­­poi vor înainta succesive în fapte tot mai rele, pănă când vor ajunge, a se face și a fi din cap până în picioare — „ateiști“! Aici se vede, că nu’l a mai putut servi fantasia dlui în aprinderea și desfrâul ei cu vre­o pentru mai țapâna și cu muchile mai ascuțite, ca ale cuvântului „ateiști“ , deși d-sa mai cere una prin cuvintele : „cari încă nu ne vor satisface, și așa mai departe.“ Spre ce scop? Fără îndoială, ea se arunce cu ea în resturile oaselor lor din — „sinul lui Dar­win“, să le facă........ sdrob ! „Bieții autori ai „tractatului“, cât chin la moartea lor, acum eată’i și dincolo de mormânt în neodih­nâ! „Și aceasta nu pentru o vină a lor, căci oameni de omenie erau, ci pentru vina și păcatele metoadelor celor necioplite, ab­­surde și var­are din manualele scolastice de religiune, ear mai vârtos pentru că au avut se bage și se împământenească în școală metodul și evangelia lui Christos. „Bieții oameni, cu câtă onestate și pro­bitate, cu câtă dragoste și sinceritate, cu câtă plăcere, cu cât zei au lucrat ei vre­o treizeci de ani pentru binele, înaintarea și prosperarea școalei, bisericei, patriei, națiu­­nei lor și omeniriei în genere. „Pot mărturisi coparochienii lor, cari cunosc pe autorii „tractatului“ de creștini adevărați și sciți, cu câtă pietate mergeau ei la sânta biserică, se mărturisiau și cu­minecau și conduceau la aceasta și pe elevii și elevele lor; cu cât respect contribuiau la promovarea intereselor celor adevărate și sânte ale bisericei lor; cu câtă dragoste în­­grijiau de binele și fericirea familielor lor și pe cât le sta în putință și de cei lipsiți și nenorociți; cu câtă sânzenie îngrijiați și de sufletele reposaților. „Pot mărturisi colegii lor, învățătorii români g. o., cari sciu, cu câtă asiduitate și abnegațiune de sine și au conlucrat și ei la înființarea, conducerea și folosința conferen­­țelor, cursurilor supletoare și reuniunilor în­­­­vățătoresci spre ridicarea școalei la o stare­­ mai bună și la vază, și spre promovarea în­vățământului. „Pot mărturisi cei vre­o douăzeci de mii foști elevi ai lor, cari s’au putut basa pe fundamentul culturei scientific și educa­­țiunei religioase și morale ,­ primite din mânile lor, și basânduse pe acela s’au soitit orienta și au putut înainta cu pași siguri, cu fruntea senină parte prin scoalele medie și superioare, încât au ajuns în facțiuni pănă și înalte bisericesci și scolastice, apoi și în sfera politică și economică națională, parte prin câștigarea cunostințelor reale au îm­brățișat artele, meseriile, negoțul , parte apoi au întrat și nemijlocit în viața practică; — iar fostele lor eleve sciu să conducă căs­nicia în mod rațional. Astfel îndreptați, puși pe calea câtră perfecțiunea­ progresează sporind în faptele adevărat creștinesci — pentru binele și fe­ricirea lor, a bisericei, școalei, patriei, na­țiunei lor și deaproapelui preste tot,...........i liberi și independenți spre — mărirea celui Infinit3) „Pot mărturisi concetățenii lor, cari sciu, cum trăiau ei în conțelegere frățească și armonie cu vecinii lor, cu câtă devoțiune satisfăceau ei cerințelor bunei stări și feri­­cirei comunei lor, municipiului, statului, sub ale căror legi trăiau scutiți și fericiți. „Bieții creștini câtă credință, ce și cât lucru atâta timp, câtă binecuvântare în urma lor.......... și acum eatâ’i în __ „si­nul lui Darwin!?“ „Prin cine? _ Prin dl N.— carele ținându-le calea și oprindu’i, ia prins în ghia­­rele sale, ia prădat și jăfuit de cel mai scump al lor odor: onoarea, încrederea pu­blică, i-a sfâșiat și rupt cu colții d-sale de aiurișanie — i-a făcut prav! „Dar cu aceasta nu ’și-a putut încă stâmpăra lăcomia lupească; trebue să’i ur­mărească și dincolo de mormânt!? Dl N. în partea III, a „articlului“ dlui I­lie: „Nu mai încape nici câtă îndoială, că re­­ligiunea este obiectul cel mai greu de pro­pus în școala elementară, dar pentru a în­­cungiura această greutate nu este de tre­­buință a risca materia spre a obține o formă mai ușoară în aparență, pentru că chiar în cazul acesta nu poți ajunge scopul.“ Aici, pe cât ’i stă în putință, se sile&te dl N. se’și dea aerul de părinte povățuitoriu față cu învățătorii școalei poporale. Se arată clar’ că: a) Compătimesce pe învățători, și așa recunoasce, că: „Religiunea este obiectul cel mai greu de propus în școala elemen­tară.“ Aceasta este adevărat. Dar ce’l îngreuiază așa tare? Cantitatea, calitatea, modul așed­ărei și esprimărei materialului seu, va să­­rb­ă forma, sub care apare el în manualele scolastice, pe care le combate „tractatul.“ Insă propunându’l copiilor în formă de istorioare, atunci ’l vor cuprinde ușor și’l vor pute și înțelege.... adecă pe cât pot ei înțelege și alte obiecte de învățământ. Pentru că copilul la nimic nu simte atâta plăcere, nimic nu cuprinde mai ușor, ca istorioarele, când le aude din gura ma­mei sale ori a vre-unei femei îngrijitoare de el. b) "I-a compătimit destul. Acum este timpul să’i desgusteze de „tractat,“ să’i su­­mute în contra „tractatului“ — arătându-le, că „pentru a încungiura această greutate nu este de trebuință a risca materia spre a ob­țină o formă mai ușoară în aparență.“ Va să­­lică, dacă autorii „tractatului“ cred, câ prin îmbracarea învățământului re­­ligiunei scoalei elementare în formă de isto­rioare după metodul lui Christos vor ușura pe învățători în propunere, — aceasta este numai o credință deșeartă, — deci metodul lui Christos este netrebnic. Ba încă și mai mult.... metodul lui Christos este chiar periculos pentru dogme, fiindcă prin îmbracarea materialului reli­­giunei creștine în formă de istorioare evan­­gelice se „riscează materia,“ va să­­ li că se vatămă dogmele bisericei cr. g. o. Deci dacă evangelia vatămă dogmele, atunci aceste nu se potrivesc nici decum cu spiritul evangeliei. De aici urmează, câ dogmele bisericei cr. g. o. nu se baseaza pe evangelia lui Christos: — deci prin evangelie „nu’ți poți ajunge scopul!“ Cine a auzlit din gura vre­unui teolog creștin o astfel de învățătură antichristianâ, de când există christianismul ca această mi­­serabilă doctrină de năuc în teologie cum este dl N. ? Doctrina aceasta a d-lui N. nu o pu­tem lua decât de un „esperiment,“ nu din partea dlui, pentru că nu este materialist, ci dela cineva, care-l va fi crezând din faimo­sul period al șișcelor, cari se price, ca sciav să facă o alifie, cu care, dacă ungea ochii cuiva, vedea alb în loc de vânăt. Dl N. vrea prin aceasta să ungă ochii învățătorilor, ca să vadă în „tractat“ — alb, în loc de vânăt, să ungă ochii publicului român g. o. — să vad­ă, să iubească, să îm­brățișeze albeția zâped­ei din cuvintele dlui, și să nu mai simțească vinețeala ceriului din evangelia lui Cristos — recomandatâ prin „tractat.“ „D -nii autori ne spun, că religiunea în școala poporală să se predea în formă de istorioare. Aici însă ni se pare, că rătă­cirea de a doua va fi mai rea, decât cea dintâiu și vom conduce pe elevi tot la cre­dință. Diferența este, că pe când cu un metod bun se pot propune cu succes ca un întreg organic principiile de credință și mo­rale, pe atunci prin istorioare putem pro­voca o mulțime de îndoieli în capul copi­lului și o mulțime de nedumeriri, cari în adevăr îl vor confunda, și-i vor lega spi­ritul.“ Pe onoarea lui Darwin, la care au ajuns prin zelul și activitatea dlui N. și des­pre care avem înșciințare prin descoperirea din „articlu" — nu putem du­ce la aceste alt­ceva și decât, câ dl N. are — „dreptate!" Ne-a arătat adecă „articlul“ mai multe “rătăciri;“ dar apoi „aceste din urmă sunt cu mult mai rele decât cele mai dintâiu. Pe când cele dintâiu se răzcoliau prin superficialitate, aceste mai de apoi, ca mai natărâloase cad la fundul nesciinței, atin­gând aproape ceea ce este nepermis. La celelalte puncte ale „articlului“ ne-a făcut adecă dl N. numai să subînțelegem, că istorioarele evangelice și din testamentul vechiu cuprind în sine neadevăruri, prin ur­mare conduc la rătăcire , însă apoi aici ni se spune toate aceste categorice și aprrat. După cum a arătat dl N. mai sus că întemeiarea „tractatului“ pe principiile pedagogice, fiind­că aceste (cu scirea dlui) sunt numai neste idei — năluci — este o ră­tăcire, tocmai așa arată aici cuprins de tur­bare, că întemeiarea „tractatului“ pe isto­rioarele evangelice etc. după metodul lui Christos încă este o rătăcire, — este rătă­cirea cea de a doua. Și aceasta nu o împărtășesce dl N. prin cuvintele: „D-nii autori ne spun, că reli­giunea în școala poporală să se propună în formă de istorioarel — evangelice, despre faptele Apostolilor și din testamentul vechiu. „Aici însă ni se pare, că rătăcirea de a doua va fi mai rea, decât cea dintâiu“.......... Va să țincă: istorioarele evangelice etc. sânt o rătăcire mai rea, decât a principiilor pedagogice, deși aceste sunt în sine foarte periculoase. Prin principiile pedagogice vrea să trădeze, dar și poate „tractatul" vinde vre­unui împărat frânele bisericei. sunt însă apoi istorioarele evangelice etc. mai periculoase, pentru că prin ele poate „tractatul“ vătăma, rupe, frânge, sparge dogmele bisericei creștine g­­or. și apoi bu­cățelele , sfârimiturile lor le poate da lui Darwin în schimb pentru teoriile lui ateis­­tice, pe baza cărora vor conduce atunci învățătorii școalei poporale pe elevi în —­asinul lui Darwin. Numai cât apoi d-nii autori ai „trac­tatului“ s’au păcălit amar, pentru că, vrând să conducă pe elevi la scepticism, ’i conduc tot la credință. Triumful acesta asupra autorilor „trac­tatului și’l exprimă dl N. prin formula ur­mătoare : „Și vom conduce pe elevi tot la credință.“ Dar apoi pe lângă tot triumful dlui, ni se arată dl N. în cea mai din afară în­­curcata cu d-lui însuși. Pentru că, de voiesce să afirmeze prin cuvintele „rătăcirea de a doua“ și „cre­dință,“ că autorii „tractatului“ vrând prin istorioarele evangelice etc. să vatăme dog­mele bisericei creștine gr. or. și așa să con­ducă pe elevi la scepticism, s’au păcălit, de­oare­ce prin aceste nu’i duc decât — „tot la o credință,“ la credința în teoriile lui Darwin, va să țlicâ la dogmele lui Darwin despre: „absurditatea forțelor naturii, lupta omului cu plantele, se le scoală sufletele, ca cu acele se’și mai mărească intensitatea sufletului seu etc. spre a și’l pută face demn în odihna, în sinul lui (Dar­win)— rătăci­rea aceasta „de a doua“ este tot așa de rea, ca și „cea dintâiu,“ pentru că conduce tot în „sinul lui Darwin.“ Iar dacă vrea dl N. cumva (în mod sarcastic?) se afirmeze, că autorii „tracta­tului“ vrând să conducă pe elevi prin isto­rioarele evangelice etc. la scepticism, s’au pâcălit, pentru că prin aceste ’i vor con­duce „tot la credință“ și încă la credința în Dcleul cel adevărat: — atunci credința a­­ceasta nu s’ar cuveni să o numească chiar un „ chiemat“ ^așa vrea adecă dl N. să ni se arete, ca este, și dacă este, atunci i se cere să aibă și — „consciință!“), la glasul consciinței sale „rătăcire“!! Pe dl N. însă și ca „chiemat“ îl cartă consciință dlui să numească credința în Dileul cel adevărat —„rătăcire“!!.... Și încă una din cele mai­­ rele!! Mare grozăvie! Ei, dacă­­ lice­ului, ca evangelia va­­tăma acele dogme , atunci trebuie să fi cu­noscând și aceea, ca le vatămă, pentru că este în contra lor: deci ca contrarie nu o va lăsa inima să conducă pe cineva și la cre­dința într’ânsele. Pe baza acestei seh­nțe a dlui N. cum poate dar tot din e și înaintea lumii cu doc­trina : „Evangelia vatămă dogmele bisericei și prin acea vătămare conduce la credința în Dileul cel adevărat“ ? Nu o ar face aceasta, dacă ar fi în stare să mai ia samă și laresoane. Insă încurcat cu sine însuși, cum este dlui trebuie să se mulțămească și cu încur­cături. Harnic și forte în calitățile dsale DIN, învață apoi pe Români și pe învățătorii scoa­lei pop. g. o. „principiile de credință și mo­rale“ ale „religiunei străbune". ‘) Se înțelege că după metodul lui Christos. Deși ’i va fi costat multă osteneală, se ia materialul cel așezat în manualele scolastice în mod absurd, și se’l propună elevilor lor după alt metod, — după metodul cel adevărat și sânt al Mântuitoriului lumii. 2) Dacă se va fi și abătut careva dintr’enșii, nu este mirare. Nu se poate pădure fără uscătură. 3) Am fi trimis dlui N. un catalog cu numele amintiților foști elevi, dacă l’am fi scitit, cine este și unde locuesce. On­ public se mulțămesce ve^end și simțind fap­tele cele bune, cari se revarsă asupra lui acei elevi de odinioară, crescuți pe baza principielor pedagogice și ale religiunii lui Christos.

Next