Telegraful Roman, 1880 (Anul 28, nr. 1-151)
1880-02-14 / nr. 19
Nr. 19. ABONAMENTUL: Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 3 fl. 50 cr., 3 Pentru monarhie pe an 8 fl., 6 luni 4 fl., 3 Pentru străinătate pe an 12 fl., 6 luni 6 fl., luni 1 fl. 75 cr. Sibiiu, Joi 14 Februarie 1880 Apare Marița, Joia și Sâmbăta. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la: Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 47, și la espedițiunea de inserțiuni Adolf Steiner în Hamburg (Germania). luni 2 fl Corespondențele sunt a se adresa la: 3 luni 3 fl. Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 37. Epistole nefrancate se refusă. — Articolii nepublicați nu se înapoiază. Anul XXVIII. INSERȚIUNILE: Pentru odată 7 cr., — de două ori 12 cr., — de trei ori 15 cr. rendul cu litere garmond — și timbru de 30 cr. pentru fiecare publicare. Revista politica. Sibiiu, în 13 Februarie. Telegramele câre au venit până astăzi de la Budapesta și mai în urmă rapoartele despre cele ce se petrec în sinul dietei ne încredințează, că lupta între guvern și oposițiune este în toată virtutea. Când și un Széki, membru fost al cabinetului actual, întră pe arenă ca se atace guvernul, când alți membri foști ai partidei liberale se înșiră lanț ca să combată din șirurile oposișiunei,—a trecut de glumă. Cabinetul este sguduit în temeliile lui. Căderea lui ar fi dată numai o întrebare de timp. în Budapesta se și vorbesce despre constituirea cabinetului fntoriu. După cele ce se vorbesc, Slavy este destinat a fi capul cabinetului, Col. Széli ministru de finanțe, Desideriu Szilágyi ministru de interne, contele Adalbert Apponyi ministru de comerciu, contele Emanuil Pechy ministru de comunicațiune, Ludovic Horváth ministru de justiție, Bela Szende ministru de aperarea țărei și Hoffmann sau Pauzer ministru de culte și instrucțiune publică. In locul lui Mazuranici este denumit ban al Croației contele Lad Pejacsevich. Din Praga se telegrafează, că Rieger, în adunarea comitetului pentru zidirea teatrului național a pus în perspectivă eventualitatea unei încoronări în Praga. Dacă Rieger are temeiuri positive pentru a propune eventualitatea aceasta, este incă nedecis. „N fr. Presse“ și cu dânsa și alte ziare ne aduc scriea despre formarea unei partide noue, „partida de mijloc“, în sinul senatului imperial, în casa de sus. Partida numeră pănă acum 30 de membri, dintre cari unii au votat pănă acum cu „constituționalii. Cei mai mulți înse sunt din dreapta casei. Partida aceasta voiește să susțină constituțiunea intactă, dară de altă parte să promoveze compromisul. Formațiunea cea nouă, se zice mai departe, nu va delătura majoritatea constituționalilor. Relativ la recunoașterea independenței României, „D. Zig“ scrie un articul, în care orice intre alte, încuviințând ridicarea unui stat românesc la gurile Dunărei, că prin acesta s’a vîrît unic între Rusia și între Slavii de pe peninsula balcanică. încă pe timpul crisei orientale se escase idea unei federațiuni româno-greco-albaneze, carea se susțină ecuilibru față cu Slavii. Considerațiunei, că România în viitor nu are să fie un post foarte însemnat in posițiunea defensivă a Europei, contra panslavismului, e de a se mulțămi prevenirea (?), de care s’au bucurat representanții guvernului din Bucuresci la congresul din Berlin înaintea tuturor puterilor. în decursul articolului se vorbesce despre urmărirea evenimentelor orientale din partea oficiului nostru de externe, despre influența rusească, care s’a știrbit foarte mult prin ingratitudinea Rusiei, care în loc de resplată, a smuls Basarabia din corpul României dându’i în schimb dubioasa Dobroge, încercările ruseșci de a’și recâștiga terenul influenței în timpul revisiunei articulului VII din constituțiune (cestiunea Evreilor), au rămas fără de succes“. Cu recunoasterea independenței României, încheie „D. Zig“, din partea puterilor ce destiaseră cu pasul acesta, s’a pus peatra din capul unghiului la clădirea unui stat nou, cărui în complicațiunile neîncongiurabile ale viitoriului i este reservat un rol însemnat. O foaie oficioasă de aici (Viena) se folosește descriea despre armata recunoaștere a independenței României, spre a da espresiune în cuvinte călduroase simpatiilor cabinetului vienez cătră statul cel nou. Consimțim pe deplin cu partea aceasta a politicei orientale, urmată de guvernul nostru. Acum după ce Turcia este sdrobită, drumul politicei noastre orientale se desemnează de sine. Austro-Ungaria, departe de orice politică aventuroasă de ocupațiune și aneesiune, trebuie să promoveze cu toate mijloacele posibile întărirea elementelor neslavice din Orient între cari locul cel dintâia îl ocupă Românii. Dacă Serbii și Bulgarii așteaptă toată mântuirea lor dela Rusia, Românii și Grecii să se dedea a-și îndrepta privirile spre Viena“. Revanș maghiari sărei *) Este scrut, că toată acțiunea trebue se nască reacțiune. Frații Maghiari prea îngrijiți de existența lor națională nu se genează a se sili, ca se cioplească ființe și figuri maghiare din elemente străine, presupunând că prin aceasta se va inmulți și întări elementul maghiar. Această presiune nenaturală o vor ține minte dânșii de pe tâmpul absolutismului nemțesc, care altcum era cu mult mai loială decât presiunea ce o esercitează dânșii. Atunci se părea, că după redobândirea constituțiunei maghiare, ei se vor feri de astfel cu de presiuni față cu naționalitățile, ce sunt sub stăpânirea lor. Pentru că naționalitățile nici când nu au dat prilegiu se fie privite cu ochi rei nici din partea statului, nici din partea monarhului, densele nici când nu s’au resculat asupra statului seu, pentru că națiunea maghiară are oarecare superioritate oficială, ci dacă s’au și făcut in trecut nesce încercări remonstrative s’au făcut pentru apărările și greutățile cele nesuportabile, puse pe umerii bietului popor dară nici când din ură națională. De aceea ne mirăm din ce caută factorii *) Publicăm articulul ce ne veni de la un stimat corespondent, fără de a consimți intru toate cu aplicarea în practică a ideilor sale. La toată întâmplarea ideile știm, autor vor stimula la cugetare serioasă asupra datorințelor ce avem față cu existența noastră mai ales dacă vom ține, ca aceasta să fie o asistență onorifică. Rec. statului unguresc se poartă cu atâta neloialitate față cu diferitele naționalități și în special cu Românii, cari ar fi putut fi cei mai vechi aliați ai lor, și care la venirea dânșilor i-au primit mai ca pre nesce frați, și de atunci au purtat în comun sarcinile statului și au susținut această țeară rece secuii cu sudoarea și sângele lor. Pentru sacrificiile lor Românii nici când nu au fost remunerați, din contră au fost tractați în moșia lor părintească, ca și cum au tractat lucrătorii viei din evangelie pre firul stăpânului, voind prin aceasta se devină singuii proprietari preste via ce o lucrau. Dacă în urmă a venit stăpânul vii și atunci................................... rece secuii am fost în întunerec, și dacă în întunerec nu ne am perdut, acum când farul secolului al 19 luminează celor mici ca și celor mari, celor slabi ca și celor tari, nu avem multă frică, că ne vom perde. Avem însă datorința, ca vexând periculul să’l încungiurăm, sau neputându’l încungiura se’l întimpinăm cu precauțiune. Astăzi lupta fisică la popoare în mare parte s’a strămutat în lupta spirituală. Cu toate aceste și acuma aceste concentrate laolaltă fac puterea unei țări și mărimea unui popor, în amândouă cașurile inse banii joacă un rol însemnat. Presupunând guvernul unguresc că și dânsul pricepe spiritul timpului, s’a socotit că pe calea culturală se ne scoată din vieață, înstrăinândune de cultura națională și abtrudândune limba maghiară, păna la căminul părintesc. Cu astfel de intențiune s’a scos cu totul din prada și din vieața articole lege XLIV din anul 186S , cu care altcum se place a se lăuda și astăzi în jurnalistica lor și înaintea ambasadorilor străini, prin care și naționalităților nemaghiare li se acordase puține drepturi de a se folosi de limba lor proprie, în unele cazuri (de după ce această lege se FORȚA. Montpellier. Nu este Român cărturar, care la rostirea numelui „Montpellier“ să nu fie cuprins de o legitimă sală națională de o parte, și de o simpatie deosebită cătră acea comună franceză de altă parte. în Montpellier geniul român întrupat în nemuritorul nostru Alecsandri a primit laurii recunoscinței de la întreaga familie latină, care astfel mi-a a zis, că suntem un membru demn al ei. pellier astăzi limba în Montromână, precum s’a împărtășit deja în coloanele foaiei acesteia, reșună de pe o catedră universitară, întemeiată anume pentru răspândirea cunoscinței limbei noastre frumoase. Fapta aceasta din urmă stârnesce din nou interesul nostru de a cunoasce mai de aproape pe acel oraș al Franciei de meatjă-tri, al Languedocului. Montpellier în evul mediu se chiema Mons Pessulanus sau Mons Puellarum. Unii pretind că s’ar fi întemeiat în anul 737 de nisce prigoniți din Maguelonne. Alții vreau să susțină numai atâta, că Montpellier a fost odinioară un sat, pe care cătră sfârșitul secolului al X-lea episcopul Rituinus de la Maguelonne l-a primit drept danie. Istoria a înregistrat între întâmplări memorabile având de scenă orașul Montpellier, 5 concilii (concilia Montpellensia), ce s-au ținut acolo din 1162—1258. După stingerea stăpânitorilor proprii cătră sfârșitul secolului al XIII-lea Montpellier a fost moștenită de către regii Aragoniei, apoi a ajuns sub stăpânirea regilor de Maiorca, de la cari în sfârșit l-a cumpărat în anul 1350 regele Franciei Filip VI. în anul 1538 s-a strămutat la Montpellier episcopia de la Maguelonne. Sub stăpânirea lui Ende III (1574—1589) Montpellier a devenit o residență a Hugenoților, care punând mâna pe oraș au întemeiat aici un fel de republică, ce abia după multe răsboaie sângeroase și după un asediu îndelungat s-au supus în urma tractatului de pace din 19 octomvrie 1622. Aceste sânt evenimentele principale, ce le memorează cronica orașului Montpellier. Astăzi Montpellier este capitala departementului francez Hérault (în Languedocul de odinioară) și a unui arondisement de 14 cantoane și 116 comune cu 177,484 locuitori. Orașul însuși e locuit (1876) de 55,258 suflete, între care se află vreo 7000— 8000 de protestanți. Montpellier, fiind stație a căii ferate Lyon-Paris- Marea mediterană, a celui de Sud și de Hérault, este situat în depărtare de 9, 6 kilometri de la marea mediterană pe o colină lângă mulețul canalisat Lez, la a cărui maluri se extinde în formă amfiteatralică. Ținutul de la M. este chiar încântător și renumit pentru clima sa binefăcătoare bolnavilor, cam în număr însemnat spre a afla vindecare în acest loc încungiurat într’o depărtare de 8 kilometri de o „campagna“ frumoasă cu grădini, pometuri și vile. Montpellier este un oraș dintre cele mai frumoase ale Franciei. Orașul propriu are strade cam înguste dar foarte curate, zidirile fiind solide și netede. Mai regulate și mai frumos zidite sunt însă suburbiele, cari poartă un timbru modern. M. are o citadelă, 22 de biserici, între cari una reformată. O podoabă deosebită a orașului este piața numită Peyrou, săvârșită între 1685—1785, cu plantațiuni frumoase, cu un castel de apă (Château d'eau) și cu statua de bronz a lui Ludovic XIV. Stând pe această piață strălucită, situată pe o colină, ți se oferă o priveliște fărmecătoare: veții Pireneii, marea, Cevenii și pe Mont- Ventoux. Intre edificiile publice escelează: biserica mare a Sflui Petru, zidită în 1364 (cu renumita icoană a lui Simon, zugrăvită de Bourbon); catedrala clădită între 1858 și 1875 ; palatul de justiție din 1846 cu statuete cardinalului Fleury și a renumitului archicancelariu Cambacérès (care din urmă s-a și născut în Montpellier) : prefectura, municipalitatea, bursa elegantă, teatrul cu fațadă dorică, școala de medicină cu auditoriu mare amfiteatralic etc. Merită apoi o deosebită amintire arcul de triumf sau \!