Telegraful Roman, 1884 (Anul 32, nr. 1-152)
1884-11-08 / nr. 131
524 și unii membri din diplomație sunt seduși a crede, că el are se decidă asupra drepturilor suverane discutate de puterile coloniale în Africa. Prin aceasta s’ar zădărnici toate lucrările și cornnțele Bismarck a îngrijit, ca această cestiune nici în programă se nu fie admisă. Cine va decide asupra drepturilor controversate aceea nu ni-o spune nici bărbatul politic din conferență, nici informatoriul de la „Pol. Cor.“ Destul că conferența actuală nu se va ocupa cu această cestiune, rămăind la chipzneala diplomației a căuta alte căi și mijloace. Condusele conferenței vor avea putere obligătoare pentru toate statele. Cine va lucra contra acestor disposițiuni și principii ale dreptului internațional, acela nu va avea pentru sine aprobarea conferenței. Navigațiunea pe râul Niger va fi liberă și conferența va statori esecutarea disposițiunilor. Pănă aici „Pol Cor.“ Lucru principal este sancțiunea esecutării în congresele europene, și cât timp Europa nu va regula această întrebare, posibilitatea de a deveni ilustrii condusele conferenței, totdeauna este dată. TELEGRAFUL ROMAN Corespondente particulare ale „Telegrafului Român.“ Seliște, 5/17 Novembre 1884. Onorată Redacțiune! Din considerare cătră publicul cetitoriu constatez cum că corespondetul din numărul de Sâmbătă 129 al „Telegrafului Român“ sub numirea „De sub Caținaș“ subscris „Stan Pățitul,“ nu este și nu poate fi altul decât părintele Ioachim Muntean din Gura Jiului, carele într’adevăr a fost pedepsit în două rânduri pe baza legei sanitare, odată pentru că a făcut îmmormântarea unei femei înaintea terminului de 48 oare dela moarte prescris de lege, deoarece respectiva femeie murind într’o Mercuri și părintele voind să meargă Vineri la târg în Sibiiu, a riscat mai bine a o îngropa de Joi — poate de vină, — decât a lăsa târgul Sibiului, — căci cunoscută este rațiunea dispusă dunei leguli, care oprește îngroparea înainte de 48 oare. A doua pedeapsă a pâțit’o Stan pentru că a dat concesiune, iarăși în contra legei sanitare și încă când cu toții ne temeam de crumperea holerei, — de s’a desgropat o femeiă moartă acum vre-o câțiva ani, ascultând de bigotteria unei biete femei pentru a scoate dela densa o taxă binevenită de a fi. Eine illae lacrimae! Un singur punct al răutăcioasei denundațiuni ar merita considerațiune și ar cădea greu în respunderea subscrisului, dacă ar fi basat, anume pretensiunea de 1700 fi. c. s. c. a comunei Gura Jiului. Dacă această pretensiune datează de mai mulți ani, pre când încă nu am avut ocasiune a displăcea lui Stan cel Pățit, și tocmai subscrisul a luat măsurile posibile pentru asigurarea deși cam târșită a acestei pretensiuni și cred că nu fără succes. Adevărat că dreptatea cere a recunoaște cum că măsurile luate s’au făcut la arătarea numitului Stan, care cu respectivul datoraș trâește in mimicițiă intimă. De aci se vede că iau bucuros informațiuni și de la preoți, dacă acelea merită considerațiune și când acelea nu sunt denunciațiuni chiar goale. Fie atâta destul, căci celelalte înșirate nu sunt decât niște espectorări subiective, cari nu decumând periclul ,și ajunse culmea, provedința trimise în persoana lui Benedict de Nursia (480—543) un apărător înfocat al creștinismului, care a făcut epocă salvând monahismul, și cu el biserica de perirea amenințătoare. Acesta înființa pe muntele Casino în Campania o congregațiune monahală provenită cu anumite reguli normative pentru toate mănăstirile din Occident. Educațiunea tinerimei era încredințată monahilor ordului Benedictin, care se lățise în curând preste toată Europa și pănă în sec. XIII au fost singur domnitoriu, căci a îngrijit foarte mult pentru înflorirea științelor și artelor. După modelul Ordului benedictin se înființaseră cu deosebire în Galia, Italia și Spania o mulțime de mănăstiri, ale căror membrii s’au distins parte prin o vieață religioasă morală parte prin o activitate culturală și scientifică *. Am arătat după modestele mele puteri izvorul, începutul și fasele prin cari au trecut tagma monahală, fie-mi permis a pune întrebarea: oare rostau monahismul primitiv de vreo însemnătate sau nu ? Intr’adevăr asupra întrebării acesteia oamenii competenții și-au frământat destul capul, și cu toate acestea cestiunea încă nu e resolvită Sunt unii scriitori bisericești cari nu dau nici o însemnătate practică monahismului primitiv, din contră susțin,mentează alta decât un caracter debil și prea mult supus pasiunilor, cari nu sunt nici preoțești, nici nobile ingenere, passiuni, cari între altele au fost principala causă a esecuțiunei militare, care a bântuit în searna trecută comuna Gura Jiului, ai căreia locuitori prea mult au ascultat de agitațiunile lui Stan, care atuncia încă n’o pățise. Activitatea mea oficioasă și afară de oficiu o vor judeca bărbați mai chemați și numai respectul meu cătră opiniunea publică mi-a dictat aceste șiruri, căci o polemică cu Stan Pățitul prea puțin correspunde simțului meu de curățenie. Liviu de Lemeni, pretor cercuale și deputat sinodal. Cohalm, 1 Noembre 1884. Onorată Redacțiune! In 1853, an fatal pentru protopopiatul nostru, a devenit vacant postul de protopresbiter. Protopopiatul în acest interval, nu mai puțin decât de 31 ani, aproape un veac de om a fost condus de doi administratori. Deși aceștia, în aceasta calitate, vor fi fost cât de silitori totuși protopopiatul a suferit în toate privințele. Starea morală, starea socială, biserica și școala se află în un stadiu dacă nu de regres dar cel puțin de stagnațiune. Aici, în fine, văduvitul protopresbiterat și-a ales capul seu. Aici s’a îndeplinit actul menit de a se reda acestui protopopiat valoarea ce merită, sau mai bine țiis ce ar trebui sâ aibă în cestiunile bisericești și naționale-culturale, după cum el ca cerc politic le are în cestiunile politice. Ajunge va însa el în cele bisericești și cele național-culturale la niveul stărei lui in afaceri politice? Putea-va el spera la un viitor mai bun în urma alegeroi de ațr?? Nelipsind bună-voința a noului protopresbiter ce măsuri trebuesc luate pentru ajungerea acestui scop? înainte de a me esprima la aceste întrebări vomu descrie, pre scurt, dar pre scurt, decursul alegerei. Am intonat pe scurt, deoarece actorii fiind aleși pe sprinceană, nu după merit, representanțiunea este scurtă. în 31 Octomvrie, 2 oare d. a. sosește la gara Homorod d. comisar consistorial N. Cristea, în gară ’1 întimpină socrul alesului protopresbiter, preotul din Draos, cu un discurs la început cam greoiu dar apoi din ce în ce mai alunecător. In această vorbire susnumitul scula pe capul protopopiatului, pentru absența sa la primire și recomandă dlui comisar cea mai mare severitate la scrutiniu! Dl comisar respunde că dsa nu și va îndeplini decât datoria după prescripțiunile legei și însărcinărei sale. Urmează apoi recomandarea celor de față și în prima linie capelanul I. Bercan, din Cohalm, bine dispus, preotul din Cața I. Mircea, preotul din Lovnik G. Mircea etc. cam toți din familie. Ajungând în Cohalm încuartirează pe dl comisar într’o ascunzătoare, care, vă mărturisesc, de Redactor, ca un CohălmeaDeget leget, nu o putea afla ca părintele din Cața. I domnul comisar arată printr’o asemănare intre o vegetațiune acoperită de gheață polară și constituția noastră bisericească scopul întrunirei și importanța actului desăvârșit. După ce se deschide ședința presentându-se ca notar al sinodului protopresbiteral capelanul I. Bercan, dl. comisar cere numirea unui al doilea notar, ca lucrul să meargă bine (!) ceea ce se și face în persoana înv. loan Popescu. Se cetește adresa venerabilului consistoriu prin care însărcinează pe dl asesor consistorial N. Cristea să conducă aceasta alegere. Se cetește apoi de d. notar I. Bercan lista alegătorilor și doamne apără, la prima pagină se facă bucluc. Ce a cugetat, ce a voit să facă, dânsul știe, noi știm că a ridicat frumos călimarul destul de mare și a acoperit pe alegători cu o haină neagră, asemenea erupțiunei de păcură a Pensilvaniei dlui Cantacuzino. Un rîs cu hohot isbucni între cei de față și zăpăcitul se răpi și mai rău în a lui zăpăceală. Se verifică lista alegătorilor ad hoc și apoi nefiind decât un candidat se purcede la vot. Erau 42 alegători presenți, sau dat 37 voturi dlui administrator N. Mircea, iar 5 voturi s’au nulificat, pentru că niște tineri învețați pre lângă numele d. Mircea scriseră pe dos și pe acela a votantului, susțiind apoi că știu(?) ce este votizație secretă! întraceea apare noul d. protopresbiter și prin un cuvânt bine ales mulțumește dlui comisar pentru modul cum a condus alegerea și alegătorilor pentru încrederea ce i-a dovedit, apoi promite că cu un îndoit zel și silință va lucra pentru prosperarea protopresbiteratului de aici înainte. Un „Să trăească“ răsună din toate popturile și apoi după autenticarea protocolului, alegătorii sunt invitați la d. protopresbiter la un banchet. Cu aceasta actul alegerei este gata și me întorc acuma la scopul acestor rânduri. Nu voiu să fiu pesimist și din incidentul Bercan să deduc o peazărea ci din contră voiu țlice că noul ales, pentru a ridica protopresbiteratul seu pe treapta care i se cuvine va avea necesitate de multă negreală. Dar necesitate de negreață fluidă și nicidecum solidă și însuflețită. Ajunge ce a suferit acest tract în 31 ani, este sătul de oamenii întunericului conduși de interese particulare, materiale și de familie. Trebue să o rupem cu trecutul ca să putem spera în un viitor mai dulce mai bun pentru poporul acestui tract. Spre a putea ajunge la acest scop noul protopresbiter înainte de toate trebue se se folosească de cerneală, arătând veneral, consistoriu relele ce bântue acest tract propunând mijloacele de îndreptare și cerând sfat și ajutor. Trebue apoi să depărteze și să se lapede ca de satana de lipitorile ce-i încungiură, să părăsească principiul greșit că prin oameni lingușitori și servili va putea domni. Trebue la organisarea sinodului și comitetului protopresbiteral să se încungiure de bărbați apți și luminați, eschidând pe oamenii întunerecului. Spre a putea ajunge la aceasta țintă trebue însă mai întâiu se-și însușească țiișa: „Nichts über die Pflicht“ și deși îi va cădea poate cu greu la început căci „tot începutul e greu“ cu încetul însă se va familiariza cu acest princip. Afacerile școlare din acest tract încă sunt într’o stare deplorabilă. Semne triste pentru viitoriul școalei noastre. Satele în zadar e scriu concurs căci nu se insinua nici un concurent și numai în primele zile ale tot cu arma în mână nu putea să devină altmintrea decât mai sălbatic. Dar se arată pe prișonul cel întunecat al omenimei o stea de bună speranță și omenimea se vede redeșteptată din somnul letargiei, o privește și nu se poate sătura de mulțimea razelor binefăcătoare ale aceleia. Iată puternica influență a creștinismului asupra omenimei, care — după înverșunatele lupte interne și estetie esecută o rupere totală cu trecutul, începe o luptă nouă dar pacinică, pentru a scoate popoarele din barbarie și a le deda la o vieață religioasă și morală conform demnității omului. Dacă a contribuit vreo instituțiune omenească la renașterea omenimei într’o direcțiune oarecare, atunci despre monahhism putem zice cu tot dreptul, că el a fost unul dintre mijloacele cele mai radicale pentru propagarea religiosității și moralității la popoarele barbare. Monahii constituiau un regiment defensiv în contra abuzurilor arbitrare comise de păgânismul putred. Cu armele adevărului ținteau a planta flamura creștinismului în inima fiecărui popor, ce zăcea infectat de veninul idololatriei și a-l scoate din letargia întunerecului revărsând „lumină spre luminarea păgânilor.“ (Va urma). Pre la 5 oare se întrunesc unii din membri sinodului protopresbiteral și prin un protocol se fiișează programul alegerei, protocolul ce pare mise purta data de 30 Octomvrie, în loc de 31. A doua Z> 1 Noemvre după săvârșirea sf. liturgii, de domnul comisar împreună cu patru preoți între cari suspendatul capelan I. Bercan (?) că instituțiunea aceasta au avut urmări mai mult rele, decât bune; sunt iarăși alții, ale căror păreri sunt îndreptate în favorul monahismului, considerând instituținea aceasta de oportună, și indispensareră pentru conservarea stării genuine a bisericei. Nu sunt eu chemat, ba nici că sumt în plăcuta posiție de a putea complana divergința de păreri între istoriografiii bisericei, fiecare parte ,și are motive destul de puternice pentru validitatea părerilor sale; scopul meu este a constata — între marginile posibilității, — că monahii primitivi — atât cei orientali, cât și apusenii — abstrăgând deja desele conflicte, ce se manifestau între ei, chiar când biserica ave se se lupte cu inimici ei interni, cum a fost bunăoară Arienii, monahii repet — a fost totodată buni apărători ai bisericei, propagatori ai culturei și respânditorii artelor. Biserica ortodocsă ca și cea rom-catolică au pus și pun ații un deosebit pond pe instituțiunea aceasta, și aceasta o fac basându-se pe serviciile multifarii prestate de monahism precum și pe împregiurarea, că dintre ei ’și recrutează ca dignitorii și antestătătorii săi. Cercetând istoria, aflăm că evul mediu au fost un vandalism distrugător de popoare, timpul superstițiunei și al barbariei, un haos de lupte necontenite, prin care spiritul popoarelor, cari erau :) F. Guericke KircheDgeschichte, pag. .202 et seqcp