Telegraful Roman, 1884 (Anul 32, nr. 1-152)

1884-11-22 / nr. 137

%r. 137 Si­bi in. Joi 22 Novembre (4 Decembre) 1884. Anul XXXII TELE­GRAFUL ROMAN. Apare Marina, Joia și Sămodia ABO­NAMINTUL fiDtn Slblla pe »n 7 fl., 6 Inni 3 fl. 60 er.. 3 Inni 1 fl. 76 er. Pentru ■•■arohlfl pe an 8 fl., 6 Inni 4 fl., 3 Inni 2 fl Pentru strálnitate pe an 12 fl., 6 Inni 6 fl., 3 inni 3fl Pentru abonamente ai inserțiuii a se adresa la Ada la Utrad­anaa tipagrafal arohidlaoataa« Bibim. Măcelarilor *". Corespondențele atins a se adresa la: Redacțiunea „Telegrafului Roaiân“, strada Măceiarlor Nr. 30 Epistole nefrancate se refass. — Articolii nepublicați nu se Înapoiați, IM­­SXKTIUSfILX Pencro odatA 7 er. — de doua ori 12 er.­ — de trei or 16 er. rondal en litere țarmond — si timbra de 30 ar. pentru de­ oare publicare. Procesul Kleeberg-Marlin: piua a treia. După vorbirea domnului Dr. Lentz s’a dat cu­vântul domnului Fölki, profesor la academia de drepturi de aici. Domnul Fölki vorbește bine limba ungurească și are marele avantagiu că pe lângă eleganță un limbagiu are voce simpatică, așa că provoacă sen­timentalism in ascultători. Cod leciu de această forță a individualității sale domnul Fö ki, s’a rugat încă la începutul vorbirei, să nu i se considere ca sen­timentalism emoțiunea sa, căci nici­odată nu a sim­țit atâta greutate în calitate de apărătoriu ca și în casul concret, unde opinia publică și-a dat deja ver­dictul asupra sermanului client. Domnul Felki distinge bine între faptă și făp­­tuitoriu. Fapta tere deja cunoscută, detorința den­sului este se facă cunoscut pe făptuitoriu, căci nu fapta, ci făptuitoriul vine pedepsit. Trece apoi la viața lui Marlin și o caracterisează astfel cu: „Impregiurârile de la nașterea lui încă nu sunt clarificate. Steaua nefericirei a început a luci încă deasupra leagănului lui; n’a avut tată iubitoriu, care cu iubire și bucurie să-l ridice în brațele sale, și să-l ferească de nefavorabilele referințe, cari au pre­mers nașterii lui. Nici mama nu s’a bucurat de na­șterea lui, ăi când au dus pe băiat la biserică, spre a fi indus între membri societății creștine, s’a comis o faptă, care de­și nu cade sub sancțiunea codice­­lui criminal, totuși nu este admisibilă, s’a indus adecă băietul în matricula botezaților sub nume fals (Osten) Astfel încă de atunci s’a rușinat mama de copilul seu. Părinții lui pe atunci nu trăiau în căsătorie legiuită, ci — sculați-mi espresia*) în concubinat va se­­lică în nește referințe, cari după­­ fisa unui învățat, sunt leagănul tuturor blăstemățiilor. După ce cu chin și vai a făcut patru classe elementare, fu trimis în prima classă gimnasială, creșterea lui îl­ se fa de tot nesuficientă, căci am au­ilit din gura lui proprie, că el nu s’a învrednicit de instrucția in religiune, n’a învețat sfintele prin­cipii ale religiunei, și numai după nume era membru al comunității bisericești. Cu drept cuvânt ne putem deci întreba, oare cele­­ lise nu formează ele circumstanțe atenuante pentru nefericitul meu client, a cărui creștere fu neglesă în mod atât de punibil, așa că semânța *­ în ungurește concubinatul se esprimă cu: „vad há­zasság“ căsătorie *ălbaticâ — de aici spusese. Red. păcatelor și a fărădelegilor moștenită prin creștere rea fa condusă încă de pre atunci, pe calea acea­­sta,­­licem pre atunci, când era vorba de luptă pen­tru esistență. După absolvirea classei gimnasiale a trăit viață de vagabond, și de la al 11 pănă la al 16 an al vie­­ței sale a crescut trupește, de educațiunea lui nime nu s’a îngrijit. Părinții nu­­ au trimis la școală, spre a se împărtăși de binefacerile educațiunei. Cu chipul acesta a trebuit să crească bătând cânii prin sat, împlinind el 16 ani tatăl seu în fine încearcă a i căuta ocupațiune ordinariă, și a voit să-l dt­ce la cădeți. Sunt însă cașuri, ale căror motive în ză­­dar le vei încerca, căci ele trebuie privite ca fapte ; sunt oameni nefericiți, preste cari atârnă steaua ne­fericită a întâmplării; el fu respins dela școala de cădeți. Cu 20 de ani a intrat la miliție —­­lice vorbi­­toriul — și aici s’a început a se arăta urmarea cea rea a creșterei lui. Aici vorbitoriul înșiră mai multe transgresiuni de a le acuzatului pe timpul cât a fost la miliție, revine la crimele constatate, și susține că din o asemenea creștere nu putea eși alt om. Cu deosebită atențiune fu ascultată apărarea domnului Felks, și mărturisim, că a mișcat ini­­mele oamenilor. Momentele înșirate în adevăr sunt în stare să demonstreze, că un om zămislit în fă­rădelegi, înfășat și legănat, crescut în fărădelegi, pe urmă se dedă a crede, că soartea lui scBte a muri în furci. Pe urmă vorbitoriul apelează la judecători se aibă în vedere gloriosul trecut al justiției ungurești pe al cărei steag a stat scris totdeauna umanitatea și a cărei devisă a fost totdeauna : „fiat j­­ustitia, ne pereat homo.“ Pe omul cu judecată 1 alterează foarte tare en­­tuziasmul în direcțiune șovinistică, chiar și când con­­tâmplă grozava priveliște: doi oameni tineri sub furci. Atâtea furci — atâtea „akasztófa“ ca și în Ungaria nicăiri în Europa n’au fost. De aici s’a format la unguri epitetonul „akasztófára való,“ pre care românul 89 silește a r esprima prin „ștren­gărim“ Esecutarea prin ștrang este instituțiunea proprie ungurească, proprie într’atâta, încât din proiectul co­dicelui penal, esecutarea cu ghilotina propusă de ministrul Pauler, trebuie se cadă la argumentele lui Madarász, că prin aceasta s’ar face abatere dela­­ tradiționalul — akasztófa. Sub aceste priviri provocarea la trecutul isto­ric al esecutărilor în Ungaria este sinonimă­­ cu ne­voluntarul „akasztófa neksek!“ Cu provocare la cele­­ lise oratorul încheie cu cuvintele: Milă și ertare! Din toată vorbirea domnului Fölki acu satul Mar­lin n’a înțeles nici un cuvânt. Cu toate acestea sub du­rata vorbirei el nu și a luat ochii de pre domnul Fölki și după terminare, făcând un compliment fru­mos, a mulțămit apărătorului. Și cu drept cuvânt. Do­m­nul Fölki prin călduroasa apărare și-a câștigat un nou titlu la stima și recunoștința oamenilor. Presidentul a provocat în urmă pre acuzați­­e se dechiare dacă mai au ceva de­­ jis spre apărare și ei au decherat, că nu mai au nimica. Cu acestea s’a terminat pertractarea și publi­carea sentinței s’a statolit pe joi, la 9 oare. Publicarea sentenței. Mercuri înainte de prâmi terminându-se per­tractarea finală cu plectoarele apărătorilor, presiden­tul tribunalului anunță publicarea sentenței pe Joi în 27 Novembre n. a. c. la 9 oare­ante­merid­ane. In urma acesteia Joi dimineața de la 3/4 la 9 oare se putea observa o mișcare neobicinuită prin curtea tribunalului, și încă înainte de 9 care sala se umplu de public distins în așa măsură, încât nu numai ca n’a rămas vre­un loc neocupat, ci o parte mare tre­buiau se stea in picioare pe la spatele bancelor. Fețele celor presenți tradta impaciința pentru a auzi verdictul justiției asupra delicvenților și se pă­rea foarte lung fiecare minut pentru așteptare. La 9 oare și 10 minute se deschide ușa chiliei de consultare și presidentul tribunalului împreună cu nu­miții doi judi, procurorul de stat și notariul tribu­nalul, în exterior sărbătoresc, întră în sală și-și ocupă locurile. La signalul presidentului dat sergentului de la temniță, un moment fu adus Kleeberg în sală de pă­li­­toriul felței sale. Precum am amintit în decursul descrierei per­­tractarei, acest băiat cu o rară flecsibilitate și iste­țime în ținuta sa, se prezintă înaintea presidentului și după închinare se posteză cu ținută militară vis­­avis de president, lângă dânsul de-a stânga păijitoriul care țintea ochii asupra feței delicventului. Tot asemenea în timp foarte scurt fu condus în sală Robert Marlin și se postează și el în fața tri­bunalului cu tellariul seu de a stânga. Publicul țintea ochii asupra delicvenților, a că­ror fețe oglindau încâtva neliniștea unei nopți, dar nici­decum o frângere a inimei, când presidentul în Astfel fu înșelată speranța domnișoarei Olivia d’Audetot. Râmase pustiă în aceea groasnică temu­ită, unde se vesteja coapta sa vârstă, nu reverja Parisul, lă­cașul grațiilor, și se credau condamnată la un vecnic celibat. Pe lângă toate acestea, singurătatea îi de­venea mai aspră. Clara ședea acum toată­­ lina închisă în Aparta­mentul său. Spre culmea nenorocirei, tainicile solii ale dom­nișoarei Lucia de Volmerange, ce, singure hrăniau cât­va curiozitatea Oliviei, încetată deodată. D. de Jaucourt însuși abia mai scria: FOIȚA. Oara sau Tapiseria. De Faval. (Traducere de D. P.) (Urmare.) — Nimeni, răspunde tinera femeie roșind. D. de Jaucourt aruncă asupră i o privire tristă și cercetătoare.’ — Clare,­­lise el încet, iți datore­i o mărturi­sire. Sunt oameni destul de mișei pentru a dărîma, cu ajutoriul bîrfirei, fericirea a cinoi soți. Primimi, acum cât­va timp, o scrisoare ce cuprinde nedemne acusațiuni contra d-tale, am aruncat-o cu dispreț, cum am cetit primele rânduri, dar .... pentru nu­mele lui Dumnezeu! Claro, răspunde: spune mi cine s’a culcat în aceea odae pe când lipseam eu? — Nimeni! răspunse Marquisa, neputându-se hotărî a pune față în față pe vărul și soțul seu. D. de Jaucourt păstră tăcerea; o dureroasă emoțiunea se cetea în ochii sei. — Me voi sili se cre­d că m’am înșelat, doamnă, murmură el depărțindu-se. Iată la ce D. de Jaucourt făcea alusiune. Dimineața, făcuse, fără vre­un anume scop, o plimbare în giurul castelului, trecând apoi prin odăi un semn cu totul particular, un semn neîndoios și a cărui natură vom avea mai târziu ocasiunea de a explica cetitoriului, îi descoperise proaspăta presință a unui oaspe în cameră de atâtea ori numită. Această împregiurare îl preocupase puțin la început, dar își aduse aminte că văzuse, în seara trecută, în momentul sosirei sale, o lumină ce alerga din cameră în cameră, din salon spre partea nelo­cuită a castelului, își aminti mai cu samă de în­curcătura Clarei la intrarea lui:........o depărtată bănuială se născă într’ânsul și ceru explicațiunea ce aurirăm. Respunsul Clarei fu pentru dânsul o lovitură de trăsnit. Clara se cobora la minciună; deci, ea avea un interes destul de puternic spre a tăinui trecerea unui strein pe la Ranville. Dar ce interes? D. de Jaucourt se intoarse în odaia nelocuită și privi din nou toate lucrările din aceea odată. Toate erau la locul lor, afară de tapiserie, mut, dar elociate martor, care-l încredința, într’un mod mai positiv de cum ar fi făcut­­ jurământul unui om demn de credință, că camera fusese locuită noaptea. Sigur de nenorocirea lui, ’și închise mâh­nirea în el însuși,­­lise sa-i pună din nou caii la trăsură, și plecă, după ce și luă, cu cea mai mare cuviință, rămas bun de la ambele femei. II. Pe timpurile acelea nu erau încă reporteri sau cel puțin nu erau încă numiți astfel, dar sâ nu ve apucați a crede că Francia avea lipsă de pala­vragii : soțul acesta va fi vecinic. D. cavaler de Langel-Coudras era un personagiu cât se poate de plăcut. Făcea mici versuri tot așa de răpitoare, ca micile versuri ale lui Dorat; tăia în hârtie, profiluri ca răposatul D. baron de Luat, de încântătoare memorie, și povestea legende mai bine ca ori­cine pe lume. Istoriile cu strigoii făceau atunci foruri la Pa­ris: Florian ne-a lăsat un model de felul acesta

Next