Telegraful Roman, 1884 (Anul 32, nr. 1-152)

1884-02-23 / nr. 22

86 cede și un fiu ingrat, dar în moștenirea ideală ce ne o lasă un bărbat mare și meritat nu putem suc­cede decât luându-ne acele idei salutarie ca îndrep­­tariu pentru atitudinea noastră. Numai prin fa­p­t­e ne putem arăta demni și legitimi succesori ai ma­relui Archipăstoriu. Și oare bărbații, cari vor se fie sufletul organului ce are se se înființeze, sunt dîminii adevărați representanți ai ideei șagunaiane când ei, după cum s’a dat alarma prin ziarele de preste munți, intenționează a’și îndrepta atacul togma asupra tipografiei arebid, și a organului nostru ? Oare au uitat acești oameni luptele cele mari și grele ce le au avut marele arhhiereu cu ministrul ultramontan absolutistic Thun și cu alți ultramontani, pănă ce au putut înființa tipografia archid., care era o necesitate simțită de toți credincioșii noștri? Înființarea tipografiei noastre a fost o acuisițiune, a cărei valoare a fost apreciată de toți — pe atunci — astăzi însă ea este un spine togma în ochii ace­lora, cari au fost mai entusiasmați pentru dînsa. Quantum mutatus ab ille­ ne vine a esclama, când austim numai, că oamenii noștrii proiectează un ase­menea plan — pentru a-și stempera mănia și pofta de resburare. Dar să ne oprim! Un asemenea plan totuși în cele din urmă nu se va pune în lucrare și numai mâncărimea și maliția unor ziariști neastâmpărați poate presupune, că nesce oameni, cari numai ieri alaltăieri bătură pe la ușile vechilor lor contrari, pentru a’și resufla măria și resburarea în public și a’și discredita tot trecutul lor, pot aluneca în im­pasul de a recurge la o asemenea programă d­e­­structivă. De vrut vor vrea dânșii ceva, căci ispita e mare, și omul e om, însă ei sânt toți oameni cu scriptura în sin, și sciu că întoarcerea și în vara a unsprezecea încă se primesce. Apoi se nu uităm că marfa s’a anunțat prin doba cea mare în Bucu­­resci, și e lucru vechiu, că dacă ajunge marfa la dobă, puțină nădejde mai este. Onoratei redacțiuni a „Telegr. Rom.“ în Sibiiu. I Ne permitem rugarea se binevoiți a primi în­­ coloanele stimatului Dvoastre Z131, alăturata încunoș­­­­­iințare a publicului despre înființarea unui institut­­­ tipografic în Sibiiu sub numele „A­te­n­e­u­l român“ , și a ne da concursul D-voastre la realisarea ace­­­­­stei întreprinderi. Ai Onorabilei Redacțiuni Sibiiu, 2 Februarie 1884. Comitetul electoral central. P. Cosma, A. Trombițaș, președinte­­­ secret. Ateneul român institut tipografic în Sibiiu. Subsemnații aducem la cunoscința onoratului pu­blic, că provocați de cătră mai mulți bărbați de frunte ai națiunei noastre și de cătră unele din me­­tingurile române, ținute in anul trecut, dorind a cores­punde opiniunei publice, și a mulțămi una din cele mai simțite trebuințe la românii din Austro-Ungaria, ne-am unit într’un consorțiu, cu scopul de a înființa o societate pe acțiuni sub firma „Ateneul român“, in­stitut tipografic, cu scop de a desvolta și înavuți lite­ratura română și a fonda un ziar c­otidian totde­­una organ al partidei naționale române. Capitalul social va fi de una sută mii flo­rini v. a. compus din 1000 acțiuni a 100 fi. Timpul și locul subscrierei acțiunilor se va face cunoscut in Zilele aceste conform legei comerciale. Sibiiu, 2 Februarie 1884. Vincențiu Babeșiu, proprietariu, membru al Academiei române. George Barițiu, membru al Academiei române. Parteniu Cosma, advocat. George Pap, proprietariu. Dr. loan Rațiu, advocat, Visarion Roman, director al institutului de credit și de economii „Albina“ membru corespondent al Academiei române. George Secula, advocat, Anania Trombițaș, referent școlar in consistoriul archidiecesan gr. or. din Sibiiu. Convocare. Inteligenții români cu drept de alegere, cari voiesc a desvolta activitate pe terenul legal, sânt Invitați a lua parte la conferența pregătitoare ce­­ se va ținea la Budapesta în 14 Martie e. n. după TELEGRAFUL ROMÁK, amenzi la 5 oare în sala hotelului la „cornul vânăto­­riului“ (Vadászkürt.) Deputații dietali români. „Viitoriul“. Omorul din 9/21 Februarie. Făptuitorii cruntului și groaznicu­lui omor comis contra familiei Dr. Frie­denwanger sânt descoperiți. Marți după amenzi se răspândise cu iuțeala fulgerului prin ce­tate scrrea, că cei doi ucigași sunt: Anton de Klee­­berg și Robert Marlin au mărturisit înaintea judelui de instrucțiune crima. Particularitățile ce compun această dramă infiorătoare se transplan­tară din grupă în grupă la oamenii din public ce așteptau cu neastâmpăr se cunoască aceste detaiuri crunte. Nelinierea și nerăbdarea, de care era stă­pânit publicul în 700­0 din urmă, au dispărut deo­dată. Direcțiunea poliției, procurorul și judele in­vestigator au purces cu multă precauțiune și au ur­mărit mai departe momentele de suspecțiune aproape copleșitoare ce agravau pe inculpații Kleeberg și Marlin, fără de a pierde din vedere posibilitatea că pot să mai fie și alți complici la acest omor înfri­coșat. Investigațiunea judecătorească s’a introdus și îndeplinit după prescrisele legei. După ce prin o norocoasă întâmplare se descoperiseră instrumentele de omor, s’au cercetat legătura dintre acestea și eventualii făptuitori, s’au făcut arestările necesarie, s’au cules și asigurat momentele de suspecțiune. Pănă alaltă eri au mai lipsit numai unele fire în rod­ul pregătit cu multă îngrijire pentru a prinde pe vi­novați. Marți după amenzi directorul poliției și procurorul de stat au făcut o perchisițiune de casă, care a completat rod­ul dând judelui de instrucțiune dlui Iahn în m­ână materialul pentru a opera con­tra inculpaților și a-i face să mărturisească faptul tăgăduit cu multă cerbicie. Frații Gruninger constatându-se a fi nevinovați se vor pune pe pi­cior liber. Atât în genere , acum vom începe in detaiii. Marți după amenzi, s’a făcut de nou o perchi­sițiune de casă în locuința lui Marlin și într’a lui Kleeberg. S’au cercetat mai cu de amănuntul toate unghiurile, în șop și în pivniță, săpânduse padimen­­tul etc. In locuința lui Marlin nu s’a aflat nimic. Mai norocoasă a fost cercetarea la locuința lui Kleeberg. Aci s’au cercetat cu deameruntul un șop de lemne, In care pre lăngă alte învechituri s’au aflat o masă veche de cuină, încungiurată de două părți cu lăzi, străiți ș. a. Depărtândule pe acestea lucrătorii măturară gunoele și piele de sub masă. Un lucrător dede săpând de un obiect tare, care fu cercetat mai de aproape. Acesta era un pantalon negru legat la amân­­doue capetele și umplut cu obiecte grele. Când procurorul deschise pantalonul află întrânsul un re­volver de buzunariu, nișce ochianuri, nișce fărfurii de argint și diverse prețioase, brațelete, ceasuri, medalioane și alte lucruri. Pantalonul era atât de îndesat cu aceste obiecte, încât nu-l puteai în­doi. Gaura, în care era ascuns, era lungă și în­gustă. Lângă aceasta gaură, mai era alta goală coperită numai puțin cu paie și gunoae. Aceasta parte a șopului nu fusese cercetată la prima perchi­sițiune. Fiind acest pantalon agnoscat că este a june­lui Kleeberg, nu mai era nici o indocală, că Klee­­berg l’a îngropat cu obiectele acolo, coperind groapa cu paie și gunoaie și punând masa și alte învechi­turi peste locul suspect. Acest corpus delicit grav descoperit pe la oa­rele 11 ante­­am. fu dus la tribunal și predat ju­delui învestigătoriu Iahn. Acesta, acoperind obiec­tul cu un vestmânt, luă de loc pe Kleeberg la in­terogatoriu. Kleeberg întimpina momentele de sus­pecțiune ce-l agravau cu atâta cerbicie și lipsă de preocupațiune încât făcea să se îndoiască și cel mai esperimentat jude criminal de vinovăția lui. Deodată judele investigatoriu trase vălul de pe obiectele răpite — Kleeberg îngălbuieșce ca ceara își perde pe vre­o câte­va minute prezența și graiul, pănă ce la stăruința judelui se înduplecă și începu a mărturisi crima cu toate detaiurile cele groasnice. Cei doi făptuitori, Anton Kleeberg și Robert Marlin au plănuit crima încă cu vre­o câte­va sep­­temâni mai inainte, ei au făcut visite dese în casa lui Friedenwanger, cu cugetul de omor. Protest la aceste visite era însăși ocupațiunea ucisului, care da bani imprumut și pe amanete. Dar intențiunea de omor n’au putut o îndeplini din cauză că nu li s’au părut împregiurările favorabile. In 21 Februarie (Joi) seara pe la 8 oare ambii după ce mai întâiu au beut vre-o câte­va litre de vin, s’au dus iarăși în casa lui Friedenwanger proventit fiecare cu un picior dela tripodul unui cuptor; pre lângă aceasta Kleeberg mai era înarmat cu un cuțit furat din ospetăria Neu­müller ear Marlin cu un stilet. Ei aflară familia lui Friedenwanger șezând la masă cu lampa aprinsă. Friedenwanger juca șah­ cu soția sa, lângă ei sta servitoarea care ținea în brațe pe băiatul cel mic de patru ani. Nimic nu prevestea reutatea ucigașilor când aceștia intrară în casă. Klee­­berg avea ferul în buzunariul din lăunt u al t­ă­­putului preste care era îmbumbat căputul cel de­asu­pra, iar Marlin avea ferul său în mâneca stângă a căputului. Marlin arată că vrea să rescumpere un meda­lion amanetat (zălogit). Doamna Friedenwanger care de regulă purta cheile de la cassa Werthemiană la sine, deschise cassa și scoase din prinsa o cutie, în care era păstrat medalionul împreună cu alte prețioase, în vreme ce doamna puse cutia pe masă și se uita împreună cu soțul său, plecați în cutie, canibalii la un semn dat scoaseră fie­care fierul seu și Kleeberg dede lui Friedenwanger, iar Marlin doamnei câte o lovitură în cap atât de teribilă, încât nenorocitele victime au căzut cu capetele sfărmate la pământ. Servitoarea cuprinsă de spaimă a scăpat copilașul din brațe, iar după aceasta cei doi ucigași se ră­­peziră amândoi asupra servitoarei și a copilașului și-i loviră și culcară la pământ. Marlin se duse la cassa Werthalmiană și o despoia, dar într-aceea Kleeberg comise contra victimelor moarte bestiali­tățile cunoscute, tăindu-le gâturile ca cuțitul și spin­tecând lui Friedenwanger pântecele ș. a. Cânele, care scăpase neucis, se afla pe timpul omorului în curte. Precând Marlin era ocupat cu raptul și cu spargerea dulapurilor, se aude o s­ărietură pe pă­rete. Marlin casă afară și vede că este cânele, care și întră în casă după Marlin, unde se așează pe divanul odăiei, in care erau cadavrele mutilate. In acel moment, după mărturisirea lui Marlin, Kleeberg tocmai tăia gâtul doamnei Friedenwanger. Ucigașii pachetară apoi obiectele răpite, prețioasele și vre-o doi bani gata, înveliră instrumentele de omor mân­­gite de sânge, într’o cârpă,­­aflată la podul de lângă spital), care era destinată pentru păstrarea prețioa­selor și a fărfuriilor în capsa werthemiană, Marlin dede foc cu o lumină de stealin unui străjuc, iar Kleeberg aruncă lampa cu petroleu arzând un păcel, unde aruncaseră mai înainte hărții și cărți, și după aceasta s’au depărtat. Cu cheia ce o luară din cuină încuiară ușa de la stradă, svârliră cheia (care pănă acum nu s’a aflat încă), preste zid în curte și ca și când nu s’ar fi întâmplat ni­mic, și-au venut de cale, trecând prin strada sărei și pre la bastiunea Haller, unde Kleeberg s’a în­cercat să arunce cuțitul de omor preste zid în grădina paroh­ială catolică, dar fără resultat. Aci și-a căpătat cuțitul st­rbătura. Apoi au ascuns cârpa și instrumentele de omor sub podișorul de lângă spitalul civil și fie­care s-a dus acasă. Marlin de­duse partea sa răpită lui Kleeberg, afară de unele inele, care lunecaseră în captușala căputului. O ju­mătate de vară după săvârșirea acestui omor crunt s’a observat focul în casa lui Friedenwanger. Kleeberg și Marlin alergară la locul incendiului se stiigă și dînșii focul pus de ei înșiși. A doua Zi (Vineri) Marlin avea să călătorească din Sibiiu în afaceri de agentură. In aceasta zi dînsul fu arestat togma în momentul când era se plece, însă neconstatându-se alte momente agrava­­toare fu liberat. Inelele ce lunecaseră în căptușală, le au fost ascuns Marlin după o bârnă de la privadă în locuința sa și le a dat apoi după ce interoga­toriul prim n a avut resultat, și pe acelea lui Kleeberg. Interogatoriul cu Kleberg a ținut dela 12 pănă la 2 oare d. m. După o pausă fu adus Marlin la in­terogatoriu. Acesta nega în mod nerușinat și ce­rea să fie eliberat. Abia după ce i se produse cu­țitul furat de la Neumaler și modul cum a urmat omorul, începu să șovăiască, fără iisă de a face o pasiune deplină. Dar când fu confruntat cu Kleeberg, despre care nu stia că este arestat, și când acesta indign­ând la obiectele răpite zise: „eu nu me tră­dam nici pe mine nici pe tine dar e prea târziu — B’au dovedit toate“ — Marlin începu a tremura și îl trecură lacrămile, apoi zise și el că e prea târ­ziu și făcu depunerea. Era un ce­rguduitoriu a vedea pe acești crimi­nali împotriți completând detaiurile cruntului omor și corigându se reciproc cu un aequo animo, ca și când ar fi vorba de un lucru de toate zilele. Marlin s’a purtat înainte de a mărturisi în­tr’un mod insolent, dar după depunere a început a plânge și se arata frânt. Kleeberg pare mai mult tâmpit. Ambii se zice că și-ar fi exprimat Marți dorința să vadă pe nenorociții lor părinți. Incendiul al doilea de la moară neagă a­r fi pricinuit ei, de asemenea ori­ce altă crimă ce li se mai impută. După mărturisirea criminalilor nu mai sânt alți complici la acest omor. După ce faptul e constatat drama înfiorătoare va merge cu pași repezi pe calea sa spre încheere.

Next