Telegraful Roman, 1884 (Anul 32, nr. 1-152)

1884-10-18 / nr. 122

Nr. 122 Sibiiu, Joi 18/30 Octombre 1884 Anul XXXII TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marita, Joia și Sâmbăta. ABONAMENTUL Pántra Slhlll pe an 7 fl., 6 Inni 8 fl. 60 or., 8 Inni 1 fl. 76 or. Pentru ■ [UNK] [UNK]arohic pe an 8 fl., 6 Inni 4 fl­, 3 Inni 2 fl Pentru «trăiaitat* pe an 12 fl­, 6 inni 6 fl., 3 Inni S fl. Pentru abonamente și inaerțiuni a se adresa la AduliIstrad­an­a tipigrafial arohU Havaaaaa Sibiin, strada Măcelarilor 47 Corespondențele «tmt a aa adreaa la: Redacțiunea „Telegrafii al Reaîa“, strada Măcelarilor Nr. 30. Epistole nefrancate se refasă. — Articolii nepublicați nu se Înapoiază» IMBLRTIDMILB Pentru odată 7 — de două ori 12 or., — de trei or 16 or. rândul au litere Jarmond — ți timbru de 30 or. pentru fie­care publicere. Sibiiu, 17/29 Octombre, 1884. în dieta Croației lucrurile au luat avânt neo­bicinuit în direcțiune­a radicală, și ar fi păcat să nu le urmărim cu atențiune, căci și acest radicalism își are și el filosofia ea ca multe alte lucruri. Construirea măestrită a edificiului statului no­stru tot mai tare iese la iveală, și ne dă vie dovadă, că pe baza actuală el nu se va putea susținea mult timp. In stare normală statul este asigurat în existența sa prin armonica conlucrare a cetățenilor. Aceștia indestulați cu mersul lucrurilor, nesigniți în desvol­­tarea lor, își continuă activitatea fie­care în ramul seu. Ramurile sunt astfel nu întocmite, că ele aco­­per trebuințele multilaterale. Cu chipul acesta nor­mală fiind activitatea fie­cărui cetățean, fiecare se mărginește la sfera sa de activitate, nu răpește ce e al altuia, și nu rămâne îndărăt în isprăvirea lu­crurilor sale cu acurateță. Model în acurateță, statul normal regulat, ca și un orologiu bine remontat își urmează desvolta­­rea sa în pace. Nu așa însă în staturile anormale, cari se abat de la tradițiunile istorice cu totala ignorare a reali­tății. In asemenea stat elementele constitutive nu se mărginesc la sfera lor de activitate, ci tăbărind unele asupra altora, produc gâlceavă, aparatul cel mare înceată a funcționa regulat, și maestrul re­curge la mijloace estraordinare, la forțe extreme. Din nefericire dela dualism încoace statul nostru nu mai ese din gâlceavă, căci el și-a renegat baza istorică, urmărește lucruri închipuite, și uu­­de ții va­­tămă cele mai vitale interese ale cetățenilor. Vom vorbi pe scurt. Am ajuns în era disposi­­țiunilor estraordinare. Din stat cu instituțiuni nor­male începem a deveni stat cu instituțiuni anormale. „Quod medicina non sanat, ferrum sanat.” Toată lumea a ținut și ține încă de leac potri­vit, doară cel mai potrivit, parlamentarismul. Pentru aceea el s’a și introdus în toate statele de cultură din Europa. Deodată cu aceasta s’a adoptat pretu­­tindenea libertatea cugetărei și a vorbirei, libertatea de pressă, cu un cuvânt omul a început a se simți om după cum sa lăsat Dumnezeu și avantagiele sau des­­avantagiele legate de prejudețe de naștere sau classă au dispărut. Omul deveni om egal înaintea legei, și aceasta era să fie supremul stimul pentru simțirea demnității de om. în acest stadiu neajunsurile ce se iveau se de­­lăturau pe calea jurisdicțiunilor normale. Erau și sunt oameni răi în ori­ce stadiu al vieței de stat. Făcea cineva delicte de pres­ă, venia înaintea juriu­lui. Comitea alte călcări de lege, venia sub judecata justiției ordinarie, în cele din urmă dacă se simția trebuința de nouă instituțiuni, parlamentul era la în­demână. Aceasta era mașinăria și lucrul a mers strună, cât timp elementele constitutive nu s’au simțit che­mate a se înghiți unele pre altele. De la 1867 încoace o boală epidemică bântue statul nostru, și ea începe a învenina toate stratu­rile societății. Această boală este maghiarizarea. De sus pănă jos toți factorii puterei publice sunt in­fectați — care mai mult, cami mai puțin — de acea­stă epidemie, îndreptată fiind ea contra existenței tuturor naționalităților nemaghiare, e lucru de tot natural, că acestea au început a se apăra. Noue ni s’a părut lucru ciudat toată încerca­rea cu maghiarizarea. Conștiința națională mai viu accentuată și manifestată n’a fost de când există oameni pe fața pământului. Și maghiarii chiar din înfocatul lor amor național ar trebui se concludă la amorul nostru național. Aceasta chiar și atunci, când nu ar avea alte doved­i de alipirea noastră cătră da­tinile și limba străbună. risa. Germanii din Ungaria în veci nu se vor maghia- Dovadă sașii, o mână de oameni, cari trebue să fie făloși de falnica tulpină germană. Și cum că ei și sunt, au dovedit sărbările naționale dela 18 —25 August a. c. Dacă e vorba de noi românii, apoi de — se vorbim și despre noi. Suntem români, și stăm în legături literarie cu românii ci România liberă Se nu ni se fac deci un nume de rău sinceritatea. Ori­cât de asupriți și persecutați vom fi aici, dacă nu vom putea produce noi lucruri literarie, vor pro­duce frații noștri, cărora le este liber a se des­­volta românește. Se punem cazul că starea acea­sta anormală de persecuțiune va mai dura, noi to­tuși nu vom peri, căci simțământul național este în noi virginal și viguros, apoi legăturile literarie cu frații de dincolo ne feresc de moarte intelectuală. Cum stăm cu slavii? Ei slavii, slavii! Batăne ajunși la tema noastră, la Croați. Mai cu cerbicie din fire și îngrădiți cu autonomia țarei, croații cer să li se respecteze dreptul lor, și fac afront șovi­nismului unguresc. S’a cjlis: dacă medicina nu folo­sește, vom lua cuțitul. Un singur nume a produs un puternic curent popular și din el a crescut o vi­jelie, care amenință existența Croației pe baia actu­ală. Acest nume este Starcevici. In sessiunea trecută el fu scos din parlament cu baionete de gendarmi, și pentru această faptă fu ales de deputat în trei cercuri. Din unul se făcu o partidă și ea cu baionete fu oprită la porțile par­lamentului. Telegramele de Marți­ne aduc știrea că inde­pendenții încă au părăsit parlamentul croației. A rămas deci partida națională, care crede că prin acordarea de putere discreționariă presidentului die­tei, prin suspendarea juriului în cestiune de pres­ă și prin suprimarea liberei cugetări, se va putea gu­verna Croația, și revedea pactul încheiat la 1867. Croația a ajuns cu parlamentarismul la granițe, și dacă e vorba de baionete și tun, apoi la aceasta mai bine se pricepe un general din armata comună ca comisariu împărătesc. Revista politică. Delegațiunile s’au presentat alaltăeri înaintea Maiestății Sale împăratului și rege. Mai întâi s’a presentat cea austriacă, apoi au urmat cea ungu­rească. La cuvântările presidenților Maiestatea Sa a dat următoriul răspuns: „Asigurarea de credincioasă supunere, ce mi-­- ați adressat tocmai acuma, mi au procurat ade­vărată satisfacțiune. Când v’am văzut pentru ultima oară in jurul meu, puteam da espressiune așteptărei, că în Eu­ropa se vor susținea binefacerile păcei. Această speranță s’a împlinit, și în liniște pot enuncia, că după cât se poate prevedea există și pentru viitoriu speranța pentru o epocă de pace, activitate necontur­bată, și pentru bunăstarea poporului, bunăstare care din ce în ce crește. Rapoartele noastre cu toate statele europene în special cu cele vecine sunt foarte bune. întrevederea ce nu de mult am avut cu M. M. L. L. împăratul Rusiei și împăratul Germaniei nu numai mi-au procurat dorita ocasiune de a înnoi bunele mele referințe și cu dinastia rusească, ci ea este totodată și dovadă despre deplinul acord al celor trei monarh­i și al guvernelor lor în instiința de a susținea și asigura basele păcei și ale liniștei atât de necesare binelui popoarelor. Basate ele pe observarea contractelor și încrederea reciprocă, acea­stă unanimitate va forma o impunătoare garanție a păcei ale cărei urmări binefăcătoare — sunt convins — vor fi nu numai spre binele nostru, ci al tutu­ror popoarelor. Cu deplină considerare a stărei financiare din monarh­ie guvernul meu și-a dat silința a mărgini drogatele pentru armata permanentă încât nu mai i- au permis susținerea abilității și a promptitudinei aceleia. FOIȚA. Ceva despre Shakespeare și teatrele engleze în seci. XVI. (Schiță literară.) „Fabula nota quidem, sed non indigna referri,“ dice într’un loc Ovidiu. Citez această aserție a poetului latin, căci ea se poate aplica în câtva și față de articolul meu pre­sent. Când biografia unui muritor se comentă în decurs de 200 de ani, ori­ce nou comentator sose­ște cam târziu. N’am desperat cu toate aceste în indulgința ce­titorului, căci sunt sigur, că de voi reuși să pre­­zint vre-o trăsură nouă privitoare la genialul dra­matist, voi fi sculat pentru restul lucrării. Shakespeare, nume magic, la a cărui singură auzire ni se umple toată imaginațiunea. Ar trebui, ca cineva să nu fi iubit, pentru a ră­­mână nemișcat față de dragostea gingașă a lui Ro­meo și a Julietei, față de amorul și geloșia nebună a lui Otelo. Ar trebui, ca cineva să nu fi avut un sifififur moment de suferință, de îndoieli, pentru a nu fi cuprins de fiori față de scepticismul înghe­­țător al nenorocitului prinț de Danemarca. De­sigur, un om care a știut să interpreteze pasiunile, cari fac raiul sau iadul pământesc, trebue că a fost un suflet nobil și compătimitor; poate că le-a indurat el însuși toate plăcerile și amărăciu­nile acelor pasiuni. Ori­cât de vastă să ne fie cu­noștința inimei omenești, să avem spiritul cel mai fin de observare, toate aceste daruri nu ajung pen­tru a da creațiunii noastre marca adevărului. Vom face cel mult o poesie, în care melodia cuvintelor va naște poate ilusia simțemintelor ade­vărate; vom scrie o dramă, Unde interesul momen­tan al acțiunii va face să se uite goliciunea inven­­țiunii, dar, mai nainte sau mai târziu, ne vom trezi că tonul pe care am cântat e fals, că falsă e toată melodia, că ea nu mai sună la inimă, fiind d_pă n’a venit din inimă. „Si vis me fiere, dolendum est primum tibi ipsi, turn tua me infortunia laedent.a­rată o acstomă emisă cu claritatea cari caracteriseazâ pe marele satiric latin. Aceasta acsiomă e atât de dreaptă pentru noi, precum ea a fost în toate timpurile, căci adevărul nu e legat nici de timp nici de spațiu. Dacă Shakespeare ne face să plângem e că mult a plâns și el, că a golit cupa nefericirilor pănă la ultima picătură. Viața lui a rămas, în mare parte, un mister pentru noi. Știm atâta, că s’a născut din părinți burghesi, săraci, cari iau trimis în așa numita „școală a cavalerilor“ o școală, care cu toată pompositatea titlului ce purta, avea destul de „cavaleri“ desculți și cu pantaloni spintecați. Aci a învățat tinerul William latinește și pri­mele noțiuni de știință, tot ce învățase el din cărți. Se relatează mai departe, că bătrânul Shakes­peare pierzându-și și puțina avere agonistă în truda anilor, poetul nostru a fost silit să părăsească casa părintească și se ia lumea in cap. Pentru un băiat abia de vre-o 14 ani sigur e ceva descuragiator venindu-se de­ odată espus în fu­ria valurilor vieții, singur de toți părăsit — Wil­liam nu-și pierdu însă speranța în viitor. N’a fost serviciu destul de ostenicios, funcțiune destul de vilă, pe care el să nu-o fi împlinit cu o rară abne­­gare și perseveranță. In etate de 20 ani Shakespeare să însoară, se pare însă că avuse un gust foarte moderat față de plăcerile liniștite ale unui trai casnic, căci peste puțin divorțase de nevastă sa. De astădată îl vedem încă odată cu caosul în inimă și moarte în suflet. A vrut să se resbune de oameni, de la care el n’avuse mai mult nimic de așteptat și se înrola în

Next