Telegraful Roman, 1885 (Anul 33, nr. 1-137)

1885-05-23 / nr. 54

214 TELEGRAFUL ROMAN, noi o vom caracterisa. Ținem însă a constata, că ea după natura sa n’a putut protec­ta tendențe cul­turale în sensul insinuațiunilor pressei din Cluj, de pe terenul cultural nu s’a aruncat pre ces politic, ca cu chipul acesta se provoace protestarea pressei unguresci, și în cele din urmă nu a periclitat statul în existența lui, nu constituțiunea, nu naționalitatea maghiară Este curios a ceti în un Ziariu ca „Magyar Pol­gár“ și încă la locul prim asemenea lucruri bizare, mai ales dacă considerăm­ că în coloanele acestui Tiariu despre acest institut alte lucruri s’au scris, și ele s’au scris în anul Domnului 1885. Credem deci că ignoranța aceasta este numai prete­­tată, ca prin aceasta să se arate marele pe­ricol de care e amenințat în Ardeal elemementul unguresc. Nu stim încât este îndreptățită o asemenea procedură și încât se potrivesce ea cu un popor, care are în mâna sa cârma statului, și care îș ține de vértute a spune în lume și seara, că aici sunt naționalități streine ? De altă categorie este a doua reuniune de care s’a împedecat colegii noștri de la „Magyar Polgár­“ . Studenții români de la universitatea din Cluj și-au format o reuniune locală „Iulia.“ Ca toate reuniu­nile de studenți, așa și ea „Iulia“ era chemată a da mijloace tinerilor spre a se cultiva. „Iulia“ da multe avantagie membrilor sei, lucrul principal era, că ju­nii se cultivau în limba lor românească. Cum că Ziaristicei din Cluj nu i-a convenit cul­tivarea junimei române în limba ei, noi o pricepem, și ne explicăm și sistarea „Iuliei“ din incidentul tri­­miterei unei telegrame de felicitare la „Gazeta Tran­silvaniei“ în primăvara anului trecut. Nu înțelegem însă motivul pentru care se afirmă, că această reuniune amenința statul ungar în axi­stența lui, amenința constituția și naționalitatea patriotică maghiară. Nu înțelegem pentru ce trebui desființată această reuniune pentru un lucru băga­tei, și nu pentru temerile colegilor dela „Magyar­ Polgár.“ Pentru noi era adevărată mângăere sufletească dacă trebuia se av­em de la oameni serioși afirma­rea, că vre­o câțiva oameni tineri la universitatea din Cluj susțin o reuniune, care pune în cestiune axistența statului, a constituției și a naționalității maghiare. Minciuna încă este vorbă. Și dacă ea este vorbă, atunci vorbă să fie, dacă însă ea nu este vorbă, atunci stăm de tot rău cu temeliile statului nostru, și mare e forța celor de la „Julia,“ așa de mare că desființarea societății întru nimica n’a alterat această forță. Legătura dintre „Albina“ și „Iulia“ noue nu ne poate întră în cap. Și credem că așa vor re­­sona toți oamenii nepreocupați. Mai puțin pricepem legătura între aceste două și „Opinca.“ „Albina“ este institut de bani. Literatura de la „Albina“ se manifestă prin cifre, cari sunt interna­ționale — din grația colegilor dela Cluj. „Iulia“ a fost societate de studenți, chemată a promova cultura membrilor sei și aceasta în direc­țiune națională. Una este, una a fost. Neexistând încă „Opinia“ colegii din Cluj ni se presentează în totalitatea facultăților lor sufletesci scriind: Noi săracii de noi n’am alarmat lumea la constituirea Albinei, și a Iuliei și Opiniei (?) Noi am așteptat fapte. Și noi numai atunci am protestat, când am ved­ut că prin ele ni se atacă statul în existența sa, ni se atacă constituția, naționalitatea. Dacă ele rămâneau la scopurile culturale pretextate la constituire, noi și astăzii pacinic am privi la activitatea lor, și aceasta, chiar și atunci, dacă ele ar strica naționalității noastre. Prin atăcarea existenței statului și a constituției, apoi prin pășirea pe teren politic, ele ne-au făcut speciale servicii, căci până acuma maghiarul a fost simțitoriu numai față cu legile sale constituționale, față cu naționalitatea sa însă el a fost nepăsătoriu. Atacul legilor l-a sculat însă din letargie și el a observat și activitatea de sobor urmărită contra naționalității sale. Este vorba de onestitatea publică în apărarea unei cause. Colegii din Cluj în lipsa argumentelor alunecă de multe­ ori și atentează la onestitatea, de care oamenii cu crescere ar trebui să aibă respect. Dacă alunecarea s’a făcut din ignoranță, Dum­­nezeu e bun, și-i va erta, dacă ea s’a făcut cu sco­puri reservate, lumea nepreocupată, iși va da verdictul­ înceta. De aceea mai deschidem abonament încă numai pe acestea două luni cu 1 fl. 40 cr. „Acelor 9 domni generoși, cari prenumeraseră pe anul întreg cu câte 8 fl. v. a. li se vor remite câte 4 fl. de a dreptul dela redacțiune, afară nu­mai dacă doilor ar dispune ca să le abonăm cu acei bani vre­un alt ziarhi de aici din loc, sau în cas de a fi membri ai asociațiunei transilvane ar transpune la cassa aceleia ca parte din taxa anu­ală pe lângă chitanță, ori a le cumpăra cărți dela una din librăriile românesei. în tot cașul ne ru­găm, ca se binevoiască a dispune de acei bani cel mult pănă la 30 Iuniu a. c. Sibiiu, 1/13 Maiu 1885. Redacțiunea „ Observatoriului. “ „Rămas bun.“ După o luptă de 50 de ani veteranul luptător pentru drepturile poporului român, domnul George Bariț părăsesce terenul publicisticei. Consacrată va fi activitatea ulterioară a domnu­lui Bariț cercetărilor după urme istorice prin arh­i­­vele din patria noastră, și ea va fi binecuvântată, ca și cea de pănă acuma pe terenul publicisticei. Iată cum se desparte domnul Bariț de publi­cul român: „Rămas bun! „Cu această formulă de vorbire salută românul ardelean pe consângenii, amicii și cunoscuții săi atunci, când se departe de ei pe timp mai înde­lungat sau pentru toată vieața sa. „Tot cu acestea cuvinte se va despărți și Zia­rul „Observatoriulu“ de lectorii sei în Ziua si-lor apostoli Petru și Pavel din anul acesta, „în apelul meu adresat lectorilor mai întâiu în Nr. 100 din 27/15 Decembre 1884 fusesem, că „m’am decis sé mai port peana de publicist incă un an de zile, pentru ca cu voia lui Dieu se împlinesc cincizeci de ani ai activității mele;“ tot atunci însă am adaus că „mai avem înaintea ochilor încă și au­ lipse prefetoare ale publicului nostru din acestea țări, despre care niciodată nu se poate scrie și vorbi de ajuns.“ Și iarăși: „Sunt cestiuni și ramuri de șci­­ință, fără a căror discusiune și propagare politică Zilei este și rămâne stearpă, neînțeleasă și nefolosi­toare.“ „Una din acestea misiuni mi s’a încredințat mie de cătră secțiunea istorică, misiune pe cât de frumoasă și onorifică, tocma pe atâta de grea și răpitoare de timp. Alăturea cu una ca aceasta, retragerea totală din luptele politicei militante este o consecință naturală imperioasă, cu atât mai vîrtos, că pre­cum observaserăm tot în sus citatul apel din Decembre, nici­decum nu avem plăcere, „de a mai face și sacrificiu materiale pe lângă crunta la doare ce ni se cere.“ „Așa­dară „Observatoriul“ va mai apărea încă numai două luni de zile: Maiu și Iuniu, apoi un Institut de credit și de economii numit „Ardeleana“ în Oreștie. Orăștie în 29 Maiu 1885 n. în 26 Maiu n. s’a ținut în sala dela hotelul „Contele Stefan Széchenyi“ adunarea constituantă a acționarilor în afacerea de întemeerea unui insti­tut de credit român. Un număr considerabil de acționari s’a înfăți­șat pentru a asista la un act de mare însemnătate pentru Românimea din aceste părți ale Transilva­niei, la constituirea institutului de credit, care mult timp a fost obiectul de aspirațiune și dorință a Românilor. Am simțit o mare mulțămire sufletească văzând printre marele public de acționari o mul­țime de economi din cercul Orăștiei. Acest număr imposant dovedea că convingerea despre necesitatea practică a unui institut de credit a străbătut în toate straturile poporațiunei române din aceste părți. Și într’adevăr cu toții suntem satisfăcuți veȘend că inițiativa românilor din Orăștie a arătat un resultat desevârșit și a dat de minciună pesimismul multora, care credeau, că nu se va alege nimic din această întreprindere salutară. Cine cunoasce însă mai de aproape caracterul, seriositatea, energia și voința firmă a bărbaților, cari s’au pus în fruntea acestei intreprinderi, nu s’a îndoit nici pe un moment, că înființarea institutului de credit proiectat trebuia să devină un fapt îndeplinit. Astăzi ne aflăm în fața unui fapt împlinit, care servesce spre laudă celor ce au luat inițiativa și celor ce au contribuit la realisarea ideei. Promițând aceste șiruri ’mi iau voia a re da un scurt rezumat despre decursul adunărei. Dr. Mihu deschizend ședința cerescă catalogul membrilor înscriși pentru a se constata, dacă sunt presenți membrii acționari în numărul zecenzii de lege. Constatându-se suficiența numerică, se alege biroul ad hoc în persoanele următoare: Dr. Ti­ncu, președinte; A. A­r­m­i­a­n și Petru B­e­r­e­i­u, notari; Nicolae An­drei­u și Chirile T­e­n­c­o­i­u, scrutinători. După aceasta preșidentul Dr. Ti­nca ocupând scaunul presidial roagă comitetul fondatorilor să-și dea raportul despre resultatul activității sale și despre pașii făcuți cu privire la fundarea institu­tului. Notariul A. Armian dă cetire următorului raport: Onorabilă adunare generală! Este mai bine de un deceniu de când românii din Orăști­e au simțit necesitatea­ 1 imperativă a funda un institut de credit național românesc și a‘ se des­chie Asache sau ori­ce alt scriitor, apoi m’aștept, am dreptul se me aștept, ca în fie­care pagină din­­tr’un asemene studiu vorba totdeauna să ne fie de­spre vieață, întâmplările,, scrierile și luptele aceluia al cărui nume l-am cetit în titlul biografi­ei. Pri­virea mea trebue se fie țintă numai asupra portre­tului, și nici sculpturile, înfloriturile și meșteșugi­­tele podoabe ale cadrului să nu-mi atragă atențiunea în dauna și spre uitarea portretului, adecă a lucră­rii de căpetenie. Când cetind pagine peste pagine, eu cetitor, ajung de un­ chiar și volumul ce țin în mână e o biografie a lui Justu-Lipsiu, biograful a greșit pla­nul lucrării sale; interesul descresce foarte, rar fo­losul ce sunt în drept a câștiga dintr’o asemenea biografie devine cât se poate de problematic Acest neajuns al multor biografii provine atât la noi cât și într’alte țâri din două cause: 1) auto­rul e atât de plin de subiectul seu; cunoașce atât de bine res tenants et les aboutissants ai acestui su­biect, în­cât, chiar de­și ar face de mai nainte pla­nul desvoltărilor sale, el tot nu se poate opri de a nu voi să pună totul, de a îndesa cât mai multe amănunte în studiul seu. Neajunsul însă este ca nu toate aceste amănunte pot să lumineze biografia ce învățatul face, dar multe din ele discutate și desvol­­tate în loc să ajute subiectului a merge nainte îl opresce pe loc sau îl dă la o parte A doua causă — vorbesc în specie de biogra­­fiere de oameni învățați — a doua causă e că bio­graful n’a cetit operile celui ce biografia, sau dacă le-a cetit, nu a acordat la toate atențiunea ce me­rită. Și această a doua causă pare-mi-se e aceea care ne face să mărturisim că volumul dlui Amiel nu ne a mulțămit pe deplin. Un biograf care nu cetesce pănă și ultimele rânduri, pănă și cele mai neînsemnate încercări ale personagiului seu, poate fi sigur că tot va scăpa ceva din vedere. Un nimic, un amănunt de o minimă însemnătate se găsesc e­pitulat în cutare scriere­a lui Justu­ Lipsiu, în cutare Excursul de felul cărora a făcut multe nemuritorul profesor dela Leyda, în cutare notă sau scrisoare adresată vr’unui prieten. E un nimic, ceva care pentru cetitorul profan nu are nici cea mai mică însemnătate. Biograful însă poate să ghicească din el multe lucruri, multe date noi asupra caracterului, obiceiurilor, preferințelor personagiului ce studiază. A lua lucrări făcute după lucrările lui Justus Lipsiu, a te servi cu astfel de isvoare și amănunte de a doua mână pentru a pricepe bine pe un învă­țat de talia lui Justu­ Lipsiu, pentru a zugrăvi cu aceste culori trecute un portret desăvârșit, — nu e tocmai metodul cel mai nemerit la alcătuirea unei adevărate biografii. Perți multe din cele ce ți-ar fi trebuit fără doar și poate la lucrarea bio­grafiei, și ptrZi nu tocmai in paguba celui ce bio­­grafiezi, ci îi­ paguba d-tale insuți, de­oare­ce un altul se va apuca să facă iarăși portretul ce dum­neata n’ai reușit. Exemplul ce se vede îndată despre acest nea­juns în carte dlui Amiel, pe lângă altele, ar­ fi și urmatoriul. Dl A­miel a cetit diferitele opuscule fi­losofice și parte din corespondența epistolară a lui Justus Lipsiu cu diferiții învățați contimporani ai săi, dar n’a cetit și f­oele Excursus, comentarii, esplica­­țiuni, lămuriri istorice, note critice și apropieri in­genioase ce face unuit învățatul latinist la autorii ce editează, la operile lui Tacit, bunăoară, pentru a cita pe ceea ce cunoascem, în această admirabilă bogă­­ție de amănunte cu care Justus Lipsiu împodobesce testul autorului său favorit, el nu ne dă probe nu­mai de adâncile sale cunoscințe asupra anticităței, ci și de acelea ce are asupra timpului seu, asupra istoriei popoarelor europene cari trăia în secolul XVI. Și ca probă despre aceasta ne aducem acum aminte comparațiunea ce Justu Lipsiui face între obi­ceiurile, datinele, superstițiunile și îmbrăcămintea vechilor români cu acelea ale neolatinilor, contim­poranii săi, fără să uite în enumerațiunile sale și pe românii de la Dunăre. (Va urma.)

Next