Telegraful Roman, 1885 (Anul 33, nr. 1-137)

1885-09-12 / nr. 97

Nr. 9V. ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 3 fl. 50 cr., 3 luni 1 fl. 75 cr. Pentru monarc­ie pe an 8 fl., 6 luni 4 fl., 3 luni 2 fl. Pentru străinătate pe an 12 fl., 6 luni 6 fl., 3 luni 3 fl. Sibiiu, Joi 12/24 Septembre. 1885. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 47. Corespondențele sunt a se adresa la: Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 30. Epistole nefrancate se refusă. — Articolii nepublicați nu se înapoiază. Anul X.TTT­. INSERȚIUNILE: Pentru odată 7 cr., — de două ori 12 cr., — de trei ori 15 cr. rândul cu litere garmond — și timbru de 30 cr pentru fie­care publicare. ]Din causa sf. Nărbători a ,,m nălțărel sf. Cruci“ numeral cel mai de aproape va apărea Marți în 17 Septembre. Prenumeratiune nouă 9 la „Telegraful Român“ care apare de trei ori pe săptămână, deschidem pe trimestrul Octombre - Decembre al anului 1885, cu prețul cel mai moderat, ce se poate vede în frun­tea foaiei. Banii de prenumerațiune se trimit mai cu înlesnire pe lângă asignațiuni poștale (Posta utalvány — Post- Anweisung.­ Numele prenumerantului, al comunei unde se află cu domiciliul, și eventual al poștei ultime se fie scrise bine, ca se se poată ceti. Se atrage atențiunea în­ domni abonați, al căror abonament se sfârșește cu ultima Septembre 1885, a­șî­i înnoi din vreme abonamentul, pentru ca să nu fie espeditura silită a sista, sau a întârzia cu espectarea foaiei *). Editura „Telegrafului Român“ în Sibiiu. *) O înlesnire foarte mare în espedițiune se face prin lipirea unei fâșii de adresă dela abonamentul ultim. Sibiiu, 11 Septembre 1885. în peninsula balcanică se petrec lucruri, cari au pus în vină mișcare inimile omenesci, și al că­ror resunet străbate astăzi întreagă Europa. Nu se poate nega, că una și aceeași ideă fun­damentală a produs mișcarea din peninsula balca­nică, ideă fundamentală, care a fost și va fi carac­teristica seclului nostru. Popoare mici imitează stăruințele popoarelor puternice. Unitatea națională este caracteristica secolului al XIX, și nu se poate nega, că stăruințele în acea­stă direcțiune au schimbat cu totul fața Europei. Cât de puternică a fost revoluția de la 1848, nu noi o vom scruta la locul acesta. Constatăm numai că principatele dunărene as­tăzi formează un regat respectabil, a cărui armată în timpuri de grea cercare a rivalizat cu istețimea bărbaților lui de stat! Italia astăzi este unită sub gloriosul sceptru al casei de Savoia. Germania asemenea a unit toate țările impe­riului roman al națiunilor germane, și astăzi spre Berlin sunt îndreptate privirile tuturor bărbaților de stat din Europa. Puternicului imperiu de odinioară al otomanilor tocmai acuma i s-a dat lovitura de moarte, și uni­tatea națională a intemeiat regatul bulgar. Am cris că popoarele cele mici imitează stăru­ințele celor puternice în direcțiunea unității nați­onale. Din acest punct de vedere trebuie să judecăm manifestul irredenței române, și aceasta spre a ne putea explica nesocotința unor oameni, cari multe și mari greutăți ne-au causat nouă în lupta pentru asigurarea drepturilor noastre naționale. O forță irresistibilă a tr­ebuit se conducă pre acești oameni, și ei sub pressiunea acestei forțe ir­resistibile au căd­ut în estrem. Am condamnat ca români nefericitul manifest, și astăzi revenim ca cronicari și înregistrăm măsu­rile luate de guvernul român față cu acești oameni socotiți ca tulburători de ordine în statul român. Șase supuși austro ungari au fost dați preste graniță de guvernul domnului Ioan Brătianu. Se susține adecă, că ei sunt autorii manifestului eștt sub numele irredenței române. Nu ne simțim chemați a ne pronunța pro sau contra măsurilor luate de guvernul actual al rega­tului român, constatăm numai faptul, și aceasta pen­tru ca și publicul nostru să­ scie ce se petrece în lumea mare. Și ca să se scie câtă amărăciune au produs espunsiunea acestor șefe români ardeleni, vom repro­duce la locul acesta un articol după pariul „Adevărul.“ Și ca să se scie, că amărăciunea este aproape generală, vom observa că ziarele „Românul,“ „Ro­mânia,“ „Resboiul," „Independința română“ „Drep­turile omului“ „Democratul,“ „Patria,“ și câte mai sunt ele, condamnă în termini cu mult mai aspri această măsură a guvernului din România. „Adevărul“ este organul domnului Dumitru Bră­tianu, frate bun cu domnul Ioan Brătianu. Punem deci sub ochii cetitorilor noștri cele scrise de acest organ de publicitate. Observăm că nu fără oare­care sființă reprodu­cem acest articol plin de amărăciune. Iată ce­­ zice „Adevărul“ în numărul de Sâm­băta trecută: Preste opt zile se vor împlini treizeci și șapte de ani, de când un grup de tineri patrioți luau ca­­­tea exilului, pentru că protestaseră contra atot­puterniciei consulilor ruși în afacerile României. Astăz­i cu trenul de la 8 oare de dimineață, șase români, mai toți în floarea vîrstei, sunt aruncați preste gra­niță, pentru că au îndrăsnit a cere prin presă îm­bunătățirea soartei fraților noștri de preste munți. Sugrumătorul simțemintelor patriotice era în anul 1848 consulul rusesc. Astă­­i acest rol odios este jucat de un guvern pretins român, condus de unul din fruntașii marii noastre mișcări naționale. Acest act de răsbunare în contra unora din exilați, această nouă umilință a regatului român în fața pretensiunilor cabinetului austro-maghiar, a pus vîrf nelegiuirilor și înjosirilor cu care colectivitatea a însemnat prezența ei la cârma afacerilor noastre publice. De vom lăsa la o parte toamna anului 1848, nici un an în istoria noastră nu ne înfățișează atâta lipsă de mândrie națională, atâta servilism cătră streini, atâta degradare în aceia, cari au con­dus vr’o­dată destinele acestei țări. Cu măsura sa în contra celor șase frați de preste Carpați, guver­nul s’a sinucis moralminte. El este pierdut pentru totdeauna în fața acelora, cari cugetă și simt ro­­mânesce. Pe când maghiarii pun în mișcare toate for­țele lor morale și materiale spre a șterge ori­ce urmă de existență a românilor în regatul S-tului Ște­fan, pe când ei grămădesc bani peste bani pentru ca să facă să înceteze graiul românesc dincolo de Carpați, pe când chiarele lor sunt tulnrc pline de insulte la adresa națiunei române și pe când însuși suveranul nostru este numit de rege al boilor, guvernul numit român, și încă poreclit liberal-na­­țional, tace ca un mut sau aprinde tămâia servilis­mului la picioarele inimicilor noștri. Mai mult încă, cabinetul român se face complicele acestor călăi, lingușitorul acestor tirani. Alianța mult trâmbițată cu Austria și Germania, după ce ne-a despoiat și ne a redus economicește la sapă de lemn, după ce ne-a închis toate debușeurile negoțului nostru, după ce ne-a pus rău cu toată lumea fără nici un folos pentru noi, după ce ne-a făcut să perdem toate procesele internaționale, după ce înlăuntru ne-a adus înjosire preste înjosire și rușine preste rușine, acum caută se alunge din sînul nostru pre toți cei ce au o inimă românească, pre toți cari au o voce ca să strige când frații noștri se svârcolesc în lan­țurile celei mai rușinoase robii. Dar, precum diserăm mai sus, această înjosire a guvernului față cu ministrul austro-ungar, acea­stă trădare a națiunii spre a servi interesele străi­nilor, va pune capăt domniei unei elice, care, după FOIȚA,­­ Tăcerea noastră Tăcerea noastră o incrimă­­ ziaristica maghiară în mania sa obicinuită și cu drept cuvânt. De atâta vreme, pavilonul din păduricea ora­șului de pe țărmul Dunării primește cu brațele des­chise mulțime de oameni din toate părțile lumii, numai noi, sumeții Daco-Romani, stăm trufași acasă și nici măcar o privire, nici o silabă nu jertfim cu­vintelor de atracțiune ce primim din partea ma­ghiarilor. Dar iază, din politeță, din recunoștință pentru ostenelele și jertfele făcute de ei, tocmai acuma, în timpul când samsarii esposiției corteșesc pentru năvălirea românilor de dincolo la hipodromul de pe țermul Dunării, în timpul, credem noi cel mai po­trivit, așternem noi publicului român o scurtă dare de samă, despre zgomotul și veselia cu care s’a săvârșit pănă acum inaugurarea esposițiunei din pădurea capitalei ungare. Dar s’a mai pomenit până acuma, ca privirea și atențiunea lumei străine se fie îndreptată asupra capitalei noastre? Nu! Ori că n’a fost încă destul de sălbatică ca se atragă interesul străinilor, ori că apoi i-a lipsit organisarea instituțiunilor prin care a stors admi­rațiunea republicanilor. Dar acum naiva lor bucurie e completă, e fără margini. Și cum să nu? Când vei fi un politic mare, un învățat, un jurnalist, sau un bancher străin, lovindu-i pe umăr și cu o zimbire plină de farmec șoptin­­dule cuvintele cele mai dulci și mai măgulitoare, și când vei fi privirea lui îndreptată asupra străinu­lui, și setea cu care soarbe acele cuvinte de laudă și mărire. Dar străinul, în marinimositatea, în bunătatea și bogăția lui nu-i detrage aceasta milă. Ce e pen­tru el un curent de recunoscință, în raport cu o ospitalitate de un caracter aproape barbar! Și nu ne îndoim, că vienezii, și cei din Praga, vor păstra încă multă vreme în inimile lor, căldura la care au fost osândiți și ferbințeala, ce a trebuit să îndure Dar boemii, sunt deja de două ori înregistrați în analele istoriei ung. și de fie­care răvășel se leagă o ream­itire tristă. Acum însă, a treia oară, ne­poții lui Frantischek, Haolinek și Papischinek și copii lui Kropacsek și Csipcsapcsek, au debarcat pe țermul Dunării nu cu toporul, nici cu arcușul sau zăpușa, ei armați cu paraplute pacinice, cu clarinete și cu drîmbe răpitoare. Durere, că nu i-am putut vedea săltând cu gra­­b­ă în urma presidentului societății de agricultură boemo-maghiară, și că nu am putut întâlni privirea Katrincei plină de trăsnet, și nu am auzit cuvintele sf. Wenzel, picurând din gurița ei ca o artă ce­rească : „ 0 mi Böhm sans me nit su dumm als mi sein könnten. “ Și precum boemii, așa cehii și germanii au ve­nit, au văzut, au făcut gălăgiă, au beut, au chefuit și apoi au dormit, și ce mai mult le-a plăcut, a fost vinul ce au beut. Ne închipuim însă spaima ce a cuprins pe fra­ții noștri maghiari, când deodată s’a împrăștiat vestea, că vin francesii ! Pare că îi vedem în birt, în cafenea, în hotel, în grădini, acasă și pe stradă pur­­tând franțuzesce. Și trebuia se o și facă. Căci doar nu o se-i răspundă francesului când acesta va­­ zice: „Excuses moi, je vous supplie, mon­trés­ puissant seigneuru cu „leg megenge det­etlenebbeknek. “ C’apoi iau câmpii ! Dar era bătrânul Pulszky. La el totdea­una a fost lăcașul streinilor, magazinul tuturor nea­murilor. Nu știu însă cum va fi atunci, când bietul bă­trân va vedea și el că toate sunt deșertăciune și va f­­ fice o lume cât ești tu de vană și de oarbă — apoi

Next