Telegraful Român, 1970 (Anul 118, nr. 1-48)

1970-06-01 / nr. 21-22

Anul 118 Sibiu, 1 iunie 1970 Nr. 21—22 Telegraful Român FOAIE RELIGIOASĂ EDITATĂ DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DE ALBA IULIA ŞI SIBIU î­i PREŢUL INSERŢIUNILOR. Un cm3 60 bani pentru odată; dacă se publică de mai multe ori se dă rabat corespunzător. Inserţiunile se adresează ADMINISTRAŢIEI Telegrafului Român, Sibiu, strada 1 Mai nr. 35 ARTICOLELE ŞI CORESPONDENŢA se adresează REDACŢIEI Telegrafului Român, Sibiu, strada 1 Mai nr. 35. — Articolele nepublicate nu se înapoiază. — Scrisorile nefrancate se refuză. ABONAMENTUL: Pe un an: 24 Iei Pe 6 luni: 12 lei Pe 3 luni: 6 lei Credinţa noastră 6. descoperire treptată a) Dumnezeu — cum ne mărturiseşte Sfînta Tradiţie şi Sfînta Scriptură — s-a descoperit omului încă de la început. Cum însă Dumnezeu este mai presus de price­perea noastră, şi cum puterea de înţelegere a fost întru începuturi mai mărginită, Dumnezeu s-a des­coperit treptat. b) Se ştie, de altfel, că în viaţa omului cu­noaşterea lumii nu se face dintr-o dată şi nici în acelaşi fel. E aceeaşi lume din jurul meu, dar altfel o cunosc şi o exprim cînd sînt copil, alt­fel cînd sînt tînăr şi la vîrsta înaintată. Şi to­tuşi — la sfîrşitul vieţii — îmi dau seama că n-am ajuns să cunosc totul, că e mult mai mult ceea ce nu cunosc decît ceea ce cunosc. Dumnezeu — Tatăl nostru cel din ceruri — s-a descoperit oamenilor treptat după „vîrsta“ la care se aflau, după puterea lor de înţelegere. E ceea ce spune Sfîntul Apostol Pavel — că „Dumnezeu odini­oară, în multe rînduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci“ — şi „în zilele acestea . .. ne-a grăit nouă prin Fiul“, adică în Iisus Hristos, care este descoperirea deplină a lui Dumnezeu (Evrei 1, 1—3). Şi de fapt descoperi­rea lui Dumnezeu prin aleşii Săi s-a făcut în chi­puri diferite, după felul de a vorbi, a gîndi şi a înţelege al acestor aleşi şi al oamenilor din vre­mea în care ei au propovăduit. c) De aceea, întreg Vechiul Testament e nu­mai pregătire spre Hristos, „pedagog spre Hris­tos“, cum scrie Sf. Apostol Pavel (Gal. 3, 24). La început, după căderea în păcat, Dumnezeu desco­peră oamenilor numai că va veni un mîntuitor, ca apoi să le descopere mereu alte şi alte lucruri despre Mîntuitorul ce va veni. Acest mîntuitor (Iisus Hristos) a venit după un timp foarte înde­lungat de pregătire — şi anume El a venit „la plinirea vremii“ (Gal. 4, 4), adică atunci andi oamenii au ajuns la o stare de vieţuire şi de pri­cepere, care îi făceau capabili să primească de­plina descoperire a lui Dumnezeu în Iisus Hristos. Cu alte cuvinte— cînd erau coapte împrejurările pentru venirea Celui așteptat. Intr-adevăr, la poporul israiliean — apăsat de stăpînirea romană și de legalismul fariseilor — nădejdea venirii Mesiei, în care să se plinească toate proorocirile, ajunsese să stăpînească cu pu­tere toate sufletele. Celelalte popoare de asemenea — aplecate sub grelele poveri ale unor stăpîniri despotice, nemulţumite de multele rătăciri ale nu­meroaselor religii şi însetate după o împărăţie uni­versală a păcii şi dragostei şi după o religie supe­rioară — erau pregătite să primească pe Mîntui­torul aşteptat de toate popoarele în veacurile trecute. d) Momentul acesta al „plinirii vremii" îl putem asemăna cu zorile ce anunţă răsăritul soare­lui. Deşi în noaptea senină licăresc pe cer stelele,­­ străluceşte cu putere luceafărul şi uneori luna îşi revarsă vraja luminii sale, totuşi nimic nu este mai înălţător decît momentul cînd cerul însuşi parcă e în aşteptare uimită, toate vieţuitoarele se înfioară la vestirea luminii, florile îşi deschid în petalele, copacii îşi tremură frunzele, munţii se adîncesc în tăcere, vînturile îşi reţin răsuflarea şi întreaga fire (omul însuşi) este vrăjită parcă de măreţia soarelui ce apare la orizont şi cu lu­mina lui înfrumuseţează totul şi dă viaţă tuturor. Aşa şi pe cerul credinţei. Deşi pe acest cer au strălucit proorocii şi înţelepţii ca nişte stele şi a propovăduit proorocul înainte-mergător loan, ca un luceafăr vestitor al Celui ce vine, totuşi toate acestea au fost numai pregătiri, toate acestea pă­lesc în faţa Răsăritului celui de sus (Luca 1,78) şi toţi credincioşii sunt în uimire adîncă, în în­chinăciune negrăită în faţa Soarelui dreptăţii (Tro­parul Crăciunului), Hristos-Dumnezeul nostru, Cel ce a răsărit nouă mântuirea. Aşa a fost la „pli­nirea vremii“. De atunci vieţuim — veac după veac — şi umblăm înt.........undr­a, cea dumne­zeiască a lui Iisus Hristos. Şi sufletul nostru ră­­mîne mereu cutremurat, mereu vrăjit de Frumu­seţea şi Dragostea Lui cea negrăită şi necuprinsă. Aşa a lucrat Dumnezeu, aşa s-a descoperit pe Sine oamenilor, ca un pedagog (dascăl) — cum numeşte Clement Alexandrinul pe Iisus Hristos — care a ţinut seama de creşterea cu vîrsta a ome­nirii, descoperind voia Lui cea sfîntă treptat şi în felul potrivit, la început ca pentru vîrsta copilu­lui, apoi ca pentru vîrsta tînărului ce simte împli­nirea, idealul aproape, în sfîrşit ca pentru vîrst­­nicul, care poate primi şi cuprinde în sufletul lui descoperirea deplină. e) Dar Iisus Hristos este viu şi lucrător în mod deplin în Biserica Sa cea sfîn­tă, unde El ne îm­părtăşeşte Evanghelia Sa, unde El ne cheamă să-i urmăm întru sfinţenia vieţii, unde El se jertfeşte şi ne împărtăşeşte cu Trupul şi Sîngele Lui. Cel ce este mădular al Bisericii are garanţia că tră­ieşte în Hristos, care este Adevărul, Calea şi Viaţa noastră a celor credincioşi. Pe cînd cel ce nu este mădular al Bisericii, nu are această garanţie şi nu poate cuprinde pe lisus Hristos întreg, ci nu­mai cîte o rază, pe care o strîmbă după „price­perea“ lui. în cazul cel mai bun el este „prunc“ care se hrăneşte cu „lapte“, nu cu hrană tare, a­­dică cu întreg adevărul dumnezeiesc descoperit în lisus Hristos (Evrei 5, 12—14). f) în sfîrşit faptul că Vechiul Testament e nu­mai pregătire spre Hristos, că în Hristos e mân­tuirea, ne face ca cu toată cinstirea ce o dăm Vechiului Testament şi cu tot folosul sufletesc ce-l culegem din El — căci Dumnezeu grăieşte prin proorocii Săi — temelia să o avem în Noul Testa­ment, în Evanghelia lui Iisus Hristos, şi în lumina acestei Evanghelia să folosim cele din Vechiul Tes­tament — lăsînd deoparte cele ce nu se potrivesc cu Evanghelia (sîmbăta, tăierea împrejur, zeciu­­iala, jertfele de animale ş. a.), căci nu mai sîntem în vremea de pregătire (de pruncie şi tinereţe), ci în vremea cînd — prin Iisus Hristos — am deve­nit şi devenim mereu „bărbat desăvîrşit“ (Ef. 4, 13). Odată ce a răsărit Soarele dreptăţii, în lumina lui sînt absorbite toate razele, ce au strălucit în Vechiul Testament şi în credinţele vechi ale po­poarelor — aşa cum, cînd răsare soarele, lumina stelelor (chiar şi a luceafărului) nu se mai vede, ca şi cînd soarele cu puterea lui ar absorbi şi ra­zele stelelor în lumina lui. 1 NICOLAE Mitropolitul Ardealului Gînduri la înălţarea Domnului Privind asupra marilor momente din viaţa şi lucrarea Mîntuitorului pe pămînt, s-ar părea că înălţarea Domnului ar reprezenta ultimul act al lucrării Sale, momentul care încheie prezenţa Sa în bune. Dacă Cuvîntul lui Dumnezeu ar fi venit în lume numai ca învăţător, nu s-ar fi întrupat, ci ar fi avut suficiente căi pentru a comunica oa­menilor Legea cea nouă. De asemenea, Cuvîntul lui Dumnezeu nu a venit numai ca să şteargă pă­catul prin simpla iertare, ci a venit ca să izbă­vească pe om, luînd astfel trup, pentru ca în El să se reînnoiască făptura noastră întreagă, sufle­tească şi trupească. Dacă Mîntuitorul Iisus Hristos s-a întrupat pentru noi, a propovăduit , împrăş­tiind întunericul necunoştinţei care stăpînea viaţa religioasă, a săvîrşit lucruri minunate, s-a jertfit ca să ridice păcatul lumii şi a înviat pentru noi, a­­tunci pu­tem spune că s-a înălţat tot pentru noi. Prin înălţarea cu trupul Său duhovnicesc de după înviere, Domnul nostru Iisus Hristos a ridicat firea noastră de la cele trecătoare, supuse putreziciunii şi morţii, la cele veşnice, de­­la pămînt la cer. Dacă prezenţa şi lucrarea Domnului s-ar fi oprit aici, pentru noi ar fi rămas doar modelul desăvîrşirii, fără rezultate depline asupra fiinţei şi vieţii noas­tre. Or, opera de mîntuire fiind săvîrşită pentru întreg neamul omenesc pînă la sfîrşitul veacurilor, această operă continuă mereu să se realizeze prin Iisus Hristos. Firea aceasta, înnoită în Fiinţa Sa, Hristos o împărtăşeşte tuturor celor ce cred în El. Prin Sf. Botez se săvîrşeşte o plantare a noastră în trupul lui Hristos, o altoire a noastră ca mlădiţe în buciumul dumnezeiesc după cuvintele Lui: „Eu sunt viţa, voi mlădiţele“ (Ioan 15, 5). Aşa precum în răsaduri sau în mlădiţe stau nevăzute plantele desăvîrşite de mai tîrziu, pe care, lucrîndu-le, sub binefacerile luminii, căldurii şi a răvenelii, ajung la maturitate, tot astfel şi omul în Sf. Taină a Botezului se sădeşte în Hristos, pentru ca apoi, prin liberă conlucrare cu harul şi lumina dumne­zeiască, să ajungă la statura desăvîrşirii lui Hristos. Grădina, ogorul, via este Biserica, iar grădinarul, plugarul, vierul este Hristos. Lucrătorii sînt cei a­­leşi de Hristos să săvîrşească Sfintele Taine şi să lucreze împreună cu El în Biserică. Es­te vorba deci despre o permanentă lucrare şi prezenţă a lui Hristos în Biserica Sa. De aici ade­vărul că înălţarea Domnului cu trupul la cer nu este o părăsire a noastră, a celor ce vieţuim pe (Continuare în pag. 2)

Next