Telegraful Român, 2017 (Anul 165, nr. 1-48)

2017-07-01 / nr. 25-28

2 Rugăciunile de mijlocire din cadrul Sfintei Liturghii (urmare din p. 1) Său, îi uneşte pe credincioşi cu Sine în Sfânta împărtăşanie pentru a-i prezenta ca fii plini de Duhul Sfânt Tatălui. Dacă n-ar avea preotul acest rol de mijlocitor, n-ar fi prezent nici Hristos cu rolul Său de Mijlocitor între ei şi Tatăl” [Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate..., p. 7]. Preotul nu se interpune între credincioşi şi Hristos. Hristos lucrează în preot, dar este deosebit de preot. Credincioşii prezintă prin preot rugăciunile şi jertfele lor în mod direct lui Hristos. „Totuşi, preotul, conştient de smerenia lui, conştient de calitatea lui de om - spune Părintele Stăniloae -, se roagă în acelaşi timp lui Hristos şi-I aduce rugăciunile şi jertfele credincioşilor ca unei alte Persoane. Şi amândouă aceste lucruri sunt adevărate: în preot lucrează Hristos, dar lucrează ca persoană deosebită de preot” [Ibidem, p. 406]. Mijlocirea săvârşită prin slujitorii Bisericii implică însă şi o dimensiune subiectivă. „Mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Ian 5,16) dacă cererile credincioşilor sunt prezen­tate lui Dumnezeu de un păzitor al poruncilor, acesta având îndrăzneală către Dumnezeu. Dar şi cel care are trebuinţă de „rugăciunea dreptului” o face pe aceasta lucrătoare „dacă urăşte cu adevărat răul” şi o întraripează prin propriile sale virtuţi [Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie (întrebarea 51), în „Filocalia”, vol. III, trad. rom. de Pr. Prof. D. Stăniloae, Sibiu, 1948, p. 299-300]. a) Ofrandă şi pomenire în cadrul Proscomidiei Omul a simţit dintotdeauna nevoia, când se adresa lui Dumnezeu, de a-I aduce din prinosul iubirii sale jertfa ce era mai de preţ în viaţa sa, ca un semn al setei sale după Dum­nezeu, cum exclamă psalmistul: „însetat-a sufletul meu de Dumnezeu cel viu” (Ps 41,2). Jertfele Vechiului Testament au fost însă înlocuite de jertfa mântuitoare a lui Hristos. Viaţa divină a devenit astfel hrana noastră, viaţa noastră, împlinin­­du-se sacramental în Sfânta Euharistie, Taină şi Jertfa [Al. Schmemann, op. cit., p. 104-106]. Pomenirile şi mijlocirile sunt însoţite la Sfânta Liturghie de darurile noastre aduse ca ofrandă. în perioada primară a Bisericii se constată o participare a tuturor credincioşilor la ofranda euharistică. Fiecare credincios venea la biserică cu darul său de pâine şi vin, pe care îl primeau diaconii, împreună cu listele de nume pentru pomenire. Ofranda credincioşilor adusă la altar, prin pregătirea darurilor de jertfa la Proscomi­­die şi pomenirea numelor acestora, intră în ofranda Bisericii, pe care o va asuma Hristos, devenind şi noi ofranda Sa. După punerea darurilor pe Sfântul Jertfelnic, prin rugăciunea Sfin­tei Jertfe, ofranda noastră inclusă în ofranda lui Hristos va fi prezentată de Acesta Tatălui, în altarul cel mai presus de ceruri [Ibidem, p. 128]. Sensul teologic al Proscomidiei. Când aşezăm Agneţul pe Sfântul Disc, noi ştim deja că această pâine, predestinată a deveni Trupul lui Hristos, ca toate lucrurile din lume, a fost sfinţită prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, în Hristos s-a restabilit pentru lume posibilitatea de a deveni jertfă lui Dumnezeu, iar pentru om de a o putea oferi. „Noi ştim că în Hristos, hrana noastră pământească, care se transformă în trupul şi sângele nostru, în viaţa noastră, în noi înşine, devine aceea pentru care a fost creată: comuniune cu viaţa divină, prin care cel supus morţii îmbracă nemurirea şi viaţa triumfa asupra morţii” [Ibidem, p. 114]. Sensul pregătirii darurilor înainte de Liturghie este de a raporta pâinea şi vinul, ofranda noastră, adică pe noi înşine şi toată viaţa noastră, jertfei lui Hristos. Proscomidia, ca proaducere, are deci un caracter sacrificial (de jertfa). Sunt pregătite materiile de jertfa, pâinea şi vinul, ca o prefigurare a jertfei lui Hristos. Membrii Bisericii sunt adunaţi împrejurul Mielului sub forma părticelelor pe Sfântul Disc, fiind incluşi în jertfa Acestuia. Materia de Jertfă. Pâinea este hrana de bază a omului, dată de Dumnezeu pentru întreţinerea vieţii noastre în trup. Ea este adusă ca ofrandă sub formă de prescură, care înseamnă aducere, o aducere a noastră lui Dumnezeu. Pâinea o avem însă tot de la Dumnezeu, ea fiind şi o aducere a Fiului Său, de aceea este pecetluită cu semnul Sfintei Cruci şi cu inscripţia IS, HS, NI, KA- ceea ce înseamnă Iisus Hristos învinge [Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate..., p. 116]. Adusă ca ofrandă lui Dumnezeu, pâinea concentrează în sine tot efortul şi toată dragostea noastră, reprezentându-ne pe noi şi simbolizând în modul cel mai potrivit viaţa trupească a omului [Nicolae Cabasila, op. cit., p. 31-32]. După Sfântul Simeon al Tesalonicului, tauna din care se face prescura este simbolul trupului, aluatul - simbolul sufletului, sarea - sim­bolul minţii şi al învăţăturii cuvântului, iar apa — simbolul Sfântului Duh şi al Botezului [Despre Sfânta Liturghie, cap. 86, trad. rom. de Tom­a Teodorescu, cu titlul: Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, Bucureşti, 1865]. Părticelele de pâine, aşezate pe sfântul disc pentru cei vii şi pentru cei morţi, îi reprezintă pe aceştia alături de Hristos. Sensul comemorării la Proscomidie, încă de la Proscomi­­die există o anumită prezenţă a lui Hristos, o pro-prezenţă, o prezenţă „mai puţin accentuată”, care se realizează nu numai prin invocarea Sfântului Său Nume, în rugăciuni, ci mai ales prin Sfântul Agneţ, care se va transforma în Sfântul Său Trup. Lângă Hristos, a Cărui prezenţă va spori pe tot parcursul Sfin­tei Liturghii, până la prezenţa Sa în Sfânta împărtăşanie, sunt prezenţi prin miride atât Maica Domnului şi Sfinţii, cât şi cei vii şi cei adormiţi în Domnul, a căror pomenire s-a făcut [Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate..., p. 126]. Miridele pentru Maica Domnului şi Sfinţi au formă de triunghi. „Făpturile conştiente, având o bază în creaţia generală, se înalţă cu mintea, cu vârful subţiat al persoanei lor spre Dumnezeu” [Ibidem, p. 122]. Pomenirile prin mirice au caracterul unor acte de mulţumi­re, dar şi de mijlocire, „pentru iertarea păcatelor şi moştenirea împărăţiei cerurilor”. Prin pomenirea Sfinţilor prin miricie, Biserica mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toţi cei care alcătuiesc „Biserica celor întâi-născuţi care sunt înscrişi în ceruri” (Evr 12, 23). Aflându-se înjurat slavei dumnezeieşti, sfinţii ne ajută prin mijlocirile lor să ne unim cu Hristos şi să ne sfinţim prin El [Pr. Prof. P. Vintilescu, op. cit., p. 125; Pr. Prof. E. Branişte, op. cit., p. 311]. (urmare din p. 1) o inteligenţă conservatoare. Şi o facem în cele mai diverse chipuri, de la ascultarea, după slabele noastre puteri, a Decalogului, până la transfigurarea imediată, faptică - şi la fel de limitată - a Fericirilor. Nu suntem doar fiinţe morale, care caută distincţia dintre bine şi rău, atât de zăpăcită în epoca noastră de relativism, ci şi instanţe spirituale, unde se lămureşte treptat identitatea noastră profundă: esenţa ireductibilă, decantată, după ce scoatem de pe noi „pielea” omului exterior. Iată de ce se cuvine să participăm la dezbaterile din societate liberi de orice etichetă ideologică. Să le spu­nem celor care nu cred, se îndoiesc sau militează pentru tendinţele curente (de la adepţii „corectitudinii politice”, până la cei care au convingerea că religia şi ştiinţa se duşmănesc ireconciliabil) că viaţa în Hristos e o metaforă vie a completitudinii, incluziunii şi sintezei, nu o „nişă” sufocantă, unde gândul se ofileşte sub o masă inerţială de certitudini mecanice. Aşa l-aş descrie pe creştinul cumse­cade: un om care-şi domină orgoliul, se deschide raţional spre alţii, află, cunoaşte, împărtăşeşte, ţese solidarităţi în zarea binelui comun, îşi domină impulsivitatea, ferindu­­se deopotrivă de fanatism şi de idolatrie. Iar idolatria e tot ce ni se pare absolut în afara Lui Dumnezeu, întrucât diavolul e rău, tară să fie prost, întrucât poate lua până şi forma unui înger de lumină, se cade să nu-l subestimăm. Până şi portretul-robot al creştinului „ideal” poate fi o sursă de alienare, de inautenticitate, de fariseism. Mă feresc de creştinii prea vizibil „împliniţi”, de cei care se ascund sub mantia surâsului social permanent, de cei care n-au îndoieli, tulburări, clipe de tristeţe sau căderi sufleteşti asumate ca atare. Creştinul e pelerinul în veghe, fiinţa care­­şi caută adevărul tară farduri şi presupuse superiorităţi. Aflat pe cale, el „progresează”. Aflat la picioarele Crucii, el contemplă şi „păstrează” fundamentele unei lumi care nu i se datorează. Despre inteligenţa credinţei TELEGRAFUL ROMÂN nr. 25-28/1 și 15 iulie 2017 TEOLOGIE ŞI SPIRITUALITATE ORTODOXĂ în Colecţia Canonica a Editurii Andreiana a apărut volumul 8 al integralei Pr. Prof. Liviu Stan, volum care cuprinde notele de curs ale regretatului profesor şi ilustru canonist român. După cum ştim şi după cum se arată şi în nota editorului, în timpul vieţii părintele profesor nu a reuşit să publice un Editura Andreiana Editura ASTRA Museum curs al său, dar circula un manuscris dactilografiat al cursului redactat de studenţi sau doctoranzi şi pe baza căruia se putea studia şi după încheierea orelor. Traseul acestui manuscris nu a putut fi stabilit, dar el a fost identificat de către coordona­torul ediţiei, părintele profesor Irimie Marga de la Facultatea de Teologie din Sibiu. Acest volum 8 al colecţiei Biserica şi Dreptul cuprinde, pe lângă cursul părintelui Liviu Stan, care reprezintă, de fapt, partea principală a volumului, şi un studiu cu privire la relaţiile dintre Biserică şi Stat, apărut în 1952 şi care în contextul anului mărturisitori­lor comunişti vine să ne prezinte din nou această problematică şi din perspectivă juridică şi cano­nică. Partea a treia a volumului este reprezentată de studiul referitor la Locurile sfinte din Orient, care, în contextul acestui asalt al organizaţiilor extremiste, tind să ne rămână cunoscute doar din acest gen de scrieri. Aşteptăm volumul 9 al colecţiei, care se pare, după spusele coordonatorului, că va fi şi cel care va încheia această restituire şi, în acelaşi timp, această mărturie adusă cu privire la Părintele Profesor Liviu Stan. De la Editura Agaton am primit lucrarea Abe­cedarul credinţei. Un altfel de catehism cu Maica Siluana Vlad, lucrarea conţinând transcrierea unor emisiuni radiofonice la care Monahia Siluana Vlad a fost invitată. Lucrarea se prezintă într-o variantă foarte atractivă pentru tineri şi nu numai, printr-un limbaj contemporan fiind făcute accesibile temeiu­rile învăţăturii de credinţă ortodoxă tuturor celor ce doresc să o cunoască și să o aprofundeze. "^Mitropolitul 1­aurențiu

Next