Telegraful Român, 2018 (Anul 166, nr. 1-48)

2018-07-01 / nr. 25-28

I Biblioteca Judeţeană I ASTRA Sibiu Fondator: Mitropolit Andrei Şaguna, 1853 Publicaţie bisericească a Arhiepiscopiei Sibiului Anul 1668 nr. 25-28­­ şi 15 iulie 2018 Păstrarea unităţii în săvârşirea cultului divin şi importanţa ei pentru unitatea Bisericii Ortodoxe Române (I)­ ­ LAURENŢIU, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului Cultul Bisericii Ortodoxe, în mijlocul căruia se află Sfânta Liturghie, este numit cultul divin pentru că îşi are originea în viaţa, activitatea şi învăţătura Mântuitorului Hristos, pentru că prin realismul lui se actualizează întrea­ga istorie a mântuirii, iar prin lucrările lui ni se împărtă­şeşte harul sfinţitor necesar dobândirii vieţii celei veşnice. Prin rânduielile sale, cultul ortodox păstrează cu fidelitate toate elementele cultului primar, cu întreaga lor bogăţie. El nu este opera unor personalităţi sau sinoade, ci opera colectivă şi anonimă a Bisericii întregi, în care s-au im­primat întreaga spiritualitate şi experienţă a Ortodoxiei [Pr. Prof. L. Streza, „Originea şi sensul divin al cultului ortodox”, în îndrumătorul bisericesc misionar şi patriotic, V, Oradea, 1988, p. 32-39]. Unitatea, uniformitatea şi stabilitatea cultului ortodox între trăsăturile caracteristice ale cultului divin orto­dox, de mare importanţă sunt unitatea, uniformitatea şi stabilitatea lui. Rânduielile şi slujbele cultului ortodox sunt aceleaşi în întreaga Ortodoxie. Ele se săvârşesc după reguli şi norme precise „şi se exprimă în forme definitiv stabilite, care sunt aceleaşi pentru toţi credincioşii orto­docşi, în orice parte a lumii, constituind un limbaj comun de exprimare a cinstirii lui Dumnezeu” [Pr. Prof. E. Bra­nişte, Liturgica generală, Bucureşti, 1985, p. 95]. Astfel, săvârşirea actelor de cult în Ortodoxie nu este lăsată la inspiraţia şi improvizaţia de moment a liturghisitorilor, ca în alte confesiuni creştine al căror cult a devenit astfel un permanent câmp de experienţă al acestora. Cultul divin, ca mod de exprimare a sentimentelor religioase de preamărire şi mulţumire aduse de către credincioşi lui Dumnezeu, prin caracterul său laureutico-euharistic, este în strânsă legătură cu doctrina Bisericii, cu întreaga sa învăţătură de credinţă. Astfel, fiecare con­fesiune are formele ei de cult caracteristice, un modus orandi propriu, adecvat dogmei şi spiritului respectiv, care îl inspiră [Idem, „Cultul B.O.R. faţă de cultul celorlalte confesiuni creştine şi secte din ţara noastră”, în Studii Te­ologice, nr. 1-2/1951, p. 3], în nici o altă Biserică sau confesiune creştină nu se vede mai bine strânsa legătură organică dintre cult şi religie, dintre dogme şi formele de cult, ca în Ortodoxie, în procesul lung al evoluţiei cultului ortodox, un rol deosebit l-a avut „echilibrul liturgic” [Idem, „Cultul or­todox în cadrul lumii de azi”, în Mitropolia Olteniei, nr. 3-4/1974, p. 248]. S-a urmărit menţinerea constantă a unui echilibru just între fondul religios (adevăruri și sentimente religioase) și formele lui de exprimare, după vechiul prin­ (continuare în p. 2) Spre dialog Fiecare dintre noi posedă o identitate concentrică: sun­tem, în ordine, oameni (homo sapiens), creştini, europeni şi români. Oameni, în primă şi ultimă instanţă. Creştini, ca profil spiritual patrimonial şi moral. Europeni, ca membri într-o comunitate democratică bazată pe cultura libertăţii şi pe drepturile omului. Români, pentru că aici e casa noas­tră terestră, am moştenit un teritoriu, o cultură, o limbă şi o misiune de coerenţă istorică prin solidaritate crea­toare. Ordinea aceasta firească e adesea trăită şi asumată în... dezordine. Vedem în jurul nostru oameni care pun creştinismul înaintea umanităţii şi românismul înaintea ge­nului proxim european. Primii riscă să transforme religia lor într-un sectarism xenofob. Ceilalţi, să cadă în erezia filetismului, care substituie patriotismului axiologic un esenţialism ontologic potenţial agresiv. E deci vital să ne convingem că ordinea acestor identităţi concetrice rămâne sursa de bun simţ al unei atitudini care sporeşte fără să dezbine şi adânceşte fără să excludă. Dintr-un veac de Românie Mare, am trăit aproape ju­mătate sub dictatura comunistă şi încă vreo zece sub cele naţionalist-fascizante din anii interbelici. în fond, acestea nu au fost opţiunile noastre libere, ci reflexele interne ale unor conjuncturi internaţionale pentru noi imparabile. Nu susţin că nu avem partea noastră de vină, puteam rezista mai mult, dacă am fi avut o tradiţie a libertăţii mai înde­lungată. N-a fost cazul, aşa că ne-am supus vremurilor cu tot cu doza noastră individuală şi comunitară de dramatică renunţare la principiile evanghelice. Secolul trecut, deraiat în idolatrie ideologică, fanatism genocidar şi distopie, a lăsat urme în toate generaţiile care l-au apucat, fie şi la capătul său însângerat. Secolul 21, primul din cel de-al treilea mileniu creştin, nu şi-a fixat încă fizionomia, de­ (continuare în p. 2) Teodor BACONSCHI Din cuprins: Pr. prof. dr. Nicolae Dura Preoţi ortodocşi români în armata austriacă până în 1918­ pagina 4 Col. (r.) Victor Neghină Slujitorii Bisericii şi Unirea din Ί9Ί8. Interviu cu Pr. Academician Mircea Pacurariu | paginile 5-6 Asist. dr. Dragoş Boicu Donatismul şi ispita puritanismului (V) | paginile 6-7

Next