Timpul, decembrie 1894 (nr. 264-287)

1894-12-03 / nr. 266

ANUL AL ȘASE­SPRE­ZECELEA. — NO. 266 EDIȚIA IL. TREIA ABONAMENTELE In țară pe un an . .....................................40 lei „ pe 6 luni........................................ 20 lei „ pe 3 luni..........................................10 lei Pentru streinătate, un an....................... 50 lei Redacția și Administrația -23,STRADA DOAMNEI,23-Un exemplar 15 Bani .­ După informațiunile din primul moment asupra turburărilor din câte­va sate de peste Milcov, am spus că scânteia acestor turbură­ri trebue să fi plecat din tabăra li­berală. Legea maximului, cu numeroa­sele scutiri și ușurări A ce se pre­vede pentru poporațiunea sătească, nu legitima nici într’un chip mișcare ca cea de astă­ primăvară; o pe de altă parte, cu mult înainte, partidul liberal dusese în orașe cea mai culpabilă campanie contra a­­cestei legi, speriând și ațîțând lu­mea cu cele mai monstruoase in­­vensiuni. Era clar foarte aproape încheierea că numai liberalii au putut să răscoale satele, în spe­ranța că guvernul își va pierde capul și va cădea. Mai pe urmă, când instrucțiunea judecătorească a pus în lumină chipul cum s’au desfășurat răs­coalele, bănuiala din primul mo­ment s’a întărit până la sigu­ranță. Țăranii prinseseră groază de legea maximului din svonurile de la orașe, după care nimic n’avea să scape de taxe, nici chiar ce­nușa din vatră. Și svonurile de acest soiü nimeni altul nu se răs­pândise la orașe de­cât partidul liberal.Acum, cu prilejul discuțiunei din Cameră asupra răspunsului la mesagiul Tronului, s-a produs un document care face deplină proba crimei săvârșită de partidul li­beral. D. Rosetti-Tețcanu, deputat de Bacău, provocat de unul din ora­torii liberali, a arătat Camerei și a citit un soio de circulară găsită la unul din instigatori, circulară în care sunt așternute «svonurile» care au îngrozit pe țărani într’atâta în­cât aceștia au putut uita respec­tul datorit ordinei și legalității. Iată câte­va din închipuitele taxe ale legii maximului. Cinci lei pentru o fată mare. Trei lei pentru o pisică. Doui lei pentru un coș. Trei lei de fie­care fereastră. Doui lei de fie­care ușă. Cinci lei de femeie măritată. Doui lei de fie­care copil. Zece lei de vacă. Trei­spre­zece lei de bou-Și altele, și altele. Care om nu înțelege acum, după ce cunoaște precis faimoasele «svo­­nuri», cum țăranii au putut să-și piardă cumpătul și să se răscoale, să comită excese și să nu vrea să reintre în ordine ? Diferența între svonurile care au tulburat sate și acele care au emo­ționat mahalalele Bucureștilor, e numai de grad. Exagerațiunea a fost mai mare la sate, pentru că s’a contat mai mult pe ignoranța locuitorilor rurali. In­colo, același punct de plecare, aceeași metodă, același scop urmă­rit—ceea­ ce dovedește că aceeași mână a fost în joc la țară ca și î n orașe. Și nimeni nu poate îndrăsni să tăgăduiască că mâna aceea a fost a partidului liberal. Ca să zică, e dovedit astă­zi că colectivitatea a căutat, prin min­ciuni îngrozitoare, să răscoale țara— crimă fără de pereche pentru un partid pretins de guvernământ. E bine să nu uite aceasta nici orășenii, nici­ sătenii cari au sufe­rit atâta de pe urma negrei crime colectiviste și la ziua judecății să se răsplătească partidului liberal după faptele sale. ------------------------------------------------­ TELEGRAME Manifestație la Budapesta Budapesta, 13 Decembre. O mare manifestație a avut loc astă seară in fața clubului liberal cu ocazia sancționărei legilor eclesiastice ; 3,009 purtători de facle urmați de o mulțime enormă au parcurs Stradele care erau iluminate. Strigăte de en­­tusiasm: trăiască regele ! In fața clubului liberal, d. Podmanitzki, președintele acestui club, a răspuns la un discurs al președintelui clubului universitar, a mulțumit și a ter­minat cu strigătul de­ trăiască regele, la care toată mulțimea s’a asociat. Mulțimea s’a împrăștiat într’o ordine per­fectă. Procesul Cebinatz Belgrad, 13 Decembre. Procesul Cebinatz. După interogatoriul lui Diakovici a venit acela al lui Ranko Tai­­skci care a declarat că nu­ cunoaște pe prinții Karageorgevici ; cu Cebinatz nu a avut de­câte relațiuni de comerț, dar nici un raport po­litic. ——-----------------------------------------­ F*e nume Intr’una din ședințele trecute ale Ca­­merii d. Barbu Ștefănescu s’a supărat foc pe d. general Manu, pentru că vo­ind să puc capăt aprinderei oratorului l’a numit «domnule Ștefănescu». Ziceți’mi pe nume, a ripostat noul tribun, zice-mi Delavrancea, așa cum mă chiamă și cum mă insultă zilnic presa!». Să ne înțelegem puțin. Dacă e vorba de insulte, nu prea are să se plângă de presa noastră d. Dela­vrancea, căci nu ne-am arătat agresivi față de d sa. Dar poate că îl doare amintirile tre­cutului ce’î punem din când în când sub ochi ? Cine strică ? Noi, oare, am scuipat și am lins rând pe rând pe Ion Brătianu, numindu-l azi mizerabil, mâine erou ? Pretențiunea d-lui Ștefănescu de a fi numit așa cum îl chiamă, adică așa cum pretinde d-sa­că’l chiamă, e o adevărată culme a îndrăsnelei. Delavrancea ? dar de unde până unde ? Toată lumea îl cunoaște de mult timp, îi cunoaște familia și știe că are vre-o doui frați cari nu se cred câtuși de pu­țin necinstiți purtând numele de Ștefă­nescu. D-sale însă, pare-se, acest nume că-­i miroase a mitocan, că sunt prea mulți Ștefănești pe piață și atunci democratul nostru, țăranul nostru de la Dunăre, vo­­ește cu ori­ce preț să fie ceva mai no­bil, să fie de la Vrancea, Jidanii când dau faliment și voesc să­’șî refacă o virginitate, au obiceiul să-’șî schimbe numele. Hartzwurm publică a­­tunci in Monitorul oficial că de la cutare dată înainte va înceta de a se numi Hartzwurm și va semna Solomonescu. Se vede că d. Barbu Ștefănescu a dat faliment politic sub acest nume și dorește cu ori­ce preț ca de acum înainte să­­ i se uite trecutul, botezându-se Dela­vrancea. înțelegem că nu e plăcut lucru pen­tru d-sa când se pune întrebarea: «cine e Barbu Ștefănescu?» să se respunză : «E Barbu de la România liberă, apoi de la Pomanul, apoi de la Epoca, apoi de la Voința. E Barbu care a insultat pe Ion Brătianu și a lăudat pe Dumitru Brăti­­ ­­ anu, Fleva spre a insulta apoi pe acești din urmă și a cânta gloria celui d’întâin.» Și de aceea d-sa voește să rămâe De­lavrancea. Nu văd, însă, pentru ce noi l’am numi altfel de­cât cum ’i zice din botezul pă­rintesc .... fără modificare publicată în Monitorul oficial. ------------------------------------------------­ DIN ITALIA (Prin fir telegrafic) Raportul comisiunei documentelor d-lui Giolitti. — Ce conțin aceste docu­mente ?— Socialiștii sgomotoși. — Numirea unui comitet de di­recție a majorității parlamen­tare.—Schimbări în cor­pul diplomatic Roma, 13 Decembre. Camera.—D. Cibrario, raportorul comi­siunei documentelor, citește raportul său în mijlocul unei mari atenții, propune pu­blicarea unei părți din documente. Docu­mentele sunt închise în plicuri. Patru din ele conțin copiile documentelor care sunt la banca romană, o scrisoare scrisă de d. Tau­longo în închisoare și adresată d-lui Giolitti, note asupra inspecției făcute la banca romană și scrisorile unor oameni afară din politică. Toate aceste documente se vor publica mâine. Documentele din cele­­l­alte plicuri nu vor fi publicate; sunt piese relative la negocieri urmate în Au­gust și Septembre 1892, fără știrea gu­vernului, între banca romană și banca națională, și câte­va scrisori ale d-lui și d-nei Crispi de un caracter absolut privat. Raportul sfârșește ast­fel: «Să nu lă­săm ca, pe ce avem mai înalt in țară, să se arunce în toate zilele umbra și bănu­iala (Bine ! Bravo !). Să nu lăsăm ca să se facă gol împrejurul­ nostru și ca par­lamentul să înceteze a mai fi speranța și încrederea poporului italian (Aplause vii și prelungite). Sub-secretarul de stat Galii, răspunzând la o întrebare a deputatului Berenini, so­cialist, asupra disolvării consiliului muni­cipal din Parma, declară că această mă­sură este datorită unor motive pur admi­nistrative. D. Berenini replică in așa termeni, in­cât președintele il ia cuvântul (zgomot mare). Socialistul Agnini începe să strige. Ș­edințele suspendă ședința. La redes­­ere, d. Agnini declară că n’a avut in­tenția să ofenseze pe președintele care re­prezintă demnitatea Camerei (Aprobări). D­oi Rudini face elogiul președintelui și propune un vot de aprobare în favoarea lui­­ Aplause prelungite. Președintele mulțumește și declară că tot­deauna se va inspira de sentimentele datoriei (Vii aprobări). , Roma, 13 Decembrie. Majoritatea a ținut astă­ seară șe­dință sub preșidenția d-lui Crispi. 180 deputați erau prezenți. După cererea d-lui Crispi Întrunirea a numit un comitet de direcție a majorităței. Contele Orsini, șef de divizie la minis­terul afacerilor străine, este însărcinat să gireze legațiunea din Japonia. D. Marochetti, ambasador la St.­Peters­­burg, este pus în disponibilitate pentru motive de serviciu ------------------------------------------------­ DIN PARLAMENTUL FRANCEZ (Prin Gr telegrafic) Paris, 13 Decembre. Cariera. — Preșidenția d-lui Mahy. Președintele face elogiul d-lui Burdeau și propune să se ridice ședința spre semn de doliu. D. Dupuy face de asemenea elogiul d-lui Burdeau ; depune o cerere de credit de 20000 franci pentru înmormântare Senatul. — Președintele asociază Se­natul la durerea ce moartea d-lui Bordeau a cauzat în toată Franța. Creditul pentru înmormântare a fost votat la Cameră cu 440 voturi contra 38 și la Senat cu 247 voturi contra 1. Ședința s-a ridicat în ambele Camere. Camera s’a amânat pe Luni, iar Sena­tul pe mâine. — ----—— ----------♦-----------------------­ SAMBATA 3/15 DECEMBRE 1894 ANUNCIURI ȘI INSERȚII 30 litere petit pag. IV......................0,40 ............... 0 ... „ III......................2,50 NI .. ... 5. anuneiurile se primesc la Agenția Havas, 8 Place de la Bourse Redacția și Administrația -23, 8 TB­ADA DOAMNEI, 23-Un exemplar 15 Bani Din Reichstagul german (Prin fir telegrafic) Respingerea urmăririi contra socialiști­lor. — Continuarea discuției asupra budgetului. Berlin, 13 Decembre Comisiunea Reichstagului a respins, cu p voturi contra 4, cererea de urmărire în contra d-lui Liebknecht. Ea a respins de asemenea propunerea conservator­ilor, care tinde la sporirea­­ puterilor disciplinare ale președintelui Reichstagului. Comisiunea a declarat că această propunere trece peste puterile sale. Reichstagul a continuat discuția bud­getului. D. de Boetticher aprobă, în numele naționalilor-liberali, discursul călduros al prințului de Hohenlohe în privința politicei coloniale ; combate socialismul și anarh­is­­mul; zice că acei cari iubesc patria trebue să sprijinească guvernul, care va lua di­recțiunea partidelor pentru a apăra iite­sele Statului. D. Payer zice­ că partidul poporului des­­aprobă incidentul care a provocat cererea de urmăriri a procurorului și care nu este de natură a întări încrederea. Partidul cere ca guvernul să retragă proiectele de impozite și proiectul privitor la resvrătirile revoluționare, să prezinte un program regulat și să realizeze econo­mii eficace. D. Zimermann aprobă discursul cance­larului ; el se declară în favoarea politicei coloniale și a întăririi marinei, dar res­pinge impozitul asupra tutunului. Budgetul s-a trimes comisiunes ------------------------*-----------------------­ ECOURI PARLAMENTARE Cine­va ne făcea în Cameră imputări în privința informațiilor pe care le publicăm, noi și cele­l’alte ziare conservatoare, cu pri­vire la lipsa de armonie și de unitate de ve­deri din partidul d-lui D. Sturdza. Și cum căutam să implicam deputatului care ne făcea aceste imputări că informa­țiile ce am publicat cu privire la această chestiune sunt de o exactitate riguroasă și că Voința Națională desmințindu-ls­e și ea în.... adevăr, interlocutorul nostru ne-a replicat pe un ton care părea convingător : — N’aveți dreptate. Toate împrejurările dovedesc contrariul de ceea­ ce afirmați d-v. Mai ales ultimele discursuri rostite în Ca­mera de deputații liberali ne dau o flagrantă de smințire. «Intr’adevăr, cum puteți susține că în rân­durile liberalilor nu domnește armonia cea mai deplină când Stoicescu afirmă în Parla­ment că nu tăgăduește perfecta onorabilitate a d-lui general Poenaru, iar Cantacuzino de la Voința susține contrariul, când Nicolaescu vorbește de impozitul progresiv, de proprie­tatea colectivă și de sufragiul universal, iar Delavrancea nici a pomenit de ast­fel de lu­cruri pe care le desaprobă majoritatea par­tidului , când Stolojan vorbește de reforme democratice în principiu și admite ideile moderne numai ca deziderate, iar coreli­gionarii săi politici le prezintă ca impunân­­du-se cu ori­ce preț ? «Aceasta, oare, nu e dovadă de armonie?» Abia atunci am înțeles că vorbeam cu un zeflemist. Incontestabil că cel mai simpatic coleg pentru liberalii din Cameră este d. Anastase Stolojan. Eri, pe când liberalul cu latifundii vor­bea «de omni re­scibili et de quibusdam abis» nici unul din deputații colectiviști nu’l asculta. Ba, când îl întreba cine­va des­pre tema asupra căreia vorbește oratorul, dredeau din umeri părând foarte mirați că li se pune o asemenea întrebare. Când ’și a sfârșit d. Stolojan discursul, nici unul din liberali nu s’a dus să-i strângă mâna, nici o încuragiare, nici un zîmbet nu­­­ s’a adresat. Ce mai e și lumea asta ! Când te gândești la modul cum era tra­tat d. Stolojan pe când mirosia la naftalină și vezi cum e maltratat azi, nu poți să nu îți aduci aminte de versurile amărite. M’am uitat pe mine, Le-ai uitat pe toate. Ast­fel este lumea, Eu e vina ta. Z. -------------------------------------------------­ Scrisori din Japonia Ziarul Le Temps primește de la cores­pondentul său din Tokio o corespondență din care extragem următoarele : Chestiunea Coreei pare că n’a fost de­cât un pretext pentru Japonia spre a de­clara resbel Chinei. Adevărata cauză a acestui interesant conflict trebue căutată în situațiunea politică a Japoniei.­ ­ Sunt vr’o 20 zeci de ani, când imperiul Japoniei era absolut închis străinilor. Intr’o zi câți­va oameni de rasa albă au apărut, de­oare­ce li se refuza primirea de bună voie, ei s-au instalat cu forța în țară, atri­­buindu-și un regim de excepțiune cuprin­­zând câte­va drepturi și puține obligațiuni. După aceștia, au venit alții cari beneficiază de aceleași avantagii, adică conservarea juridicțiunel­­or consulare, exteritorialita­tea și tarife vamale scăzute. Japonezii își dădură o socoteală exactă de situațiunea lor; erau tratați ca oameni de o civilizație inferioară; fiind cei mai slabi, ei se înclinară, dar cu hotărîre de a lua revanșa, de a se libera de tutela ce li se impune, de a recăpăta autonomia și independența lor întreagă. Puteau ei oare să atingă acest scop cu mijloacele de acțiune de care uzase până acum ? Evident că nu. Trebuia să fie pre­­văzuți cu armele cu care au fost bătuți și să învețe a se servi cu ele tot așa de bine ca și învingătorii lor , ei trebuiau să caute, dacă nu a întrece, dar a egala pe cât posibil pe acești străini, pe acești bar­bari, a căror educațiune științifică îî fă­cea tributari. Spre ținta această ei se puseră pe lucru. Și s’a vâzut spectacolul, unic poate în is­torie, al unei națiuni asiatice primind și adoptând, cu o curiozitate pasionată, în comerciu, în industrie, în arta militară, metoade noui, procedeuri revoluționare, surprinzătoare, invențiuni, pe care în Eu­ropa chiar spiritul de rutină al popula­­­țiunilor nu­­ le primia de­cât cu neîn­credere. Rezultatul se cunoaște. Sosi timpul când transformațiimea păru așa de complectă, când resursele și forțele imperiului părură destul de desvoltate pentru ca guvernul să se crează în drept de a cere o modi­ficare a stării lucrurilor de care suferea demnitatea japoneză. Japonia dorea transformarea progresivă, fără sguduire. Dar ideii merg repede în ordinea po­litică, foarte mari schimbări s’au produs. O constituțiune s’a făcut și cu dânsa un embrion de regim parlamentar. Aceasta părea că nu e nimic sau foarte puțin; a fost însă totul. De îndată s’a săpat un șanț adânc între guvern și reprezentanța națională. Marea chestiune a tratatelor îî diviza. Dieta, clasele influente, presa, într’un cu­vânt opiniunea publică, o forță abia cu­­no­cută era, dar acum a tot­puternică, cerea stabilirea pur și simplu, pentru strănn, fără restricțiuni, fără concesiuni de ori­ce fel, a dreptului comun. Aceștia erau de acord, dar printre străini se gă­­seau și Chinezii. Or­a deschide țara Eu­ropenilor cu compensația abandonului pri­vilegiilor lor, nu era nimic ; târgul părea escelent. Nu erau în total de­cât câte­va mii de indivizi instalându-se în interior și cu spiritul de întoarcere. Dar a o­­es­­chide Chinezilor, era absorbțiunea sigură, irezistibilă și repede a imperiului prin gloata Chinezilor. Mai bine nici o revizu­ire, se striga din toate părțile, de­cât să se comită o astfel de greșală. O suflare revoluționară începu a agita spiritele. împins de acest curent, guvernul lui Mikado a înțeles că era decisivă ve­nise. Cu ori­ce preț, trebuia să depărteze din negociațiunile viitoare elementul chinez. Japonia era gata pentru luptă, China de loc, resbelul fu declarat. Japonezii au studiat prefect terenul pe care au evoluat. De mult ei cunosc—și mai bine de­cât Europenii—inferioritatea puterii militare chineze pe care o tratează ca cantitate ne­­­glijabilă. Afară de asta, din primul mo­ment ei au­ simțit că a se cantona exclu­siv în Corea, câmpul lor de bătie de la început, ar­ fi a perde timpul, banii și oa­menii într’un mod nefolositor. Ca Asiatici, cari au sondat inima și ră­runchii inimicilor lor, ei știu­ tot așa de bine ca și Cromwell că imperiile ca și regii trebue loviți la cap, iar nu pe obraz. A reduce la neputință marina chineză, a pune mâna pe marele arsenal de la Port- Arthur, a merge prin Tacou la Peking și

Next