Transilvania, 1874 (Anul 7, nr. 1-23)

1874-07-01 / nr. 13

138 — loru, după care adeca la dinsii, precumu numerii dela­­ unulu pana la diece, asia si dela unsprediece pana la nouesprediece suntu ajective, pre candu cesti dein urma la noi posiedu fire sustantivale; dein contra d­e­u­e­d­i­e­c­i la noi e sustantivu, era v­i­n v­i­c­i la eli­e ajectivu, p. e. optspradiece de mulieri, d.-r. optspradiece muieri; vin viei pecuni, d.-r. deve­­dieci de bani. Incâtu pentru declinatiunea numeraliloru cardi­nali, unu, una se declina ca in limb­a d.-romana, numai fara acaitarea desului la noi a epenteticu; e remarcabile inse, ca dela doi incolo tóte numeralile cardinali acepta articlulu si cu ajutoriulu lui se de­clina in ambe genurile. Asia dara: unu, unui, una, unei, doili, a doiloru, douele, a doue­­loru, patruli, patrule, diecili, diecile, s. a. m. d. Dara de se prepune numeralelui cardinale demustrativulu acelu, atunci numeralele remane ne­­inflectatu, intocmai că la noi, precumu, ac­eli doi, aceloru optu. b) Ordinalile ne infaciosiedia numai neinse­­mnat’a diferentia, cu m.­romanii particep’a a o­prnu si inainte de antaniu, antania, de altmintre dîcu si p r­i m’ i­u, p r­i m’ a. c) Multiplicativele suna la eli: una era una e una, doue ori patru suntu optu, trei ori optu suntu patruspravinvici, scl.; deci fara prepunerea părticelei de, precumu si fara a se folosi de dat’a d.­romana. d) Numeralile proportionali le formédia si dinsii, ca si noi, dein cardinali, cu esceptiunea mi­nierului primu; deci: simplu-a, indoitu-a, impatratu-a, scl. Duplu-a, treplu-a, patruplu-a scl., suntu neolo­­gismi si la eli. Cu toate aceste proportiunalile dinsii le mai esprimu cu: inca una era atantu, siese ori atantu, vinvnci ori atantu, s. a. m. d. e) Deintre nume­ralile nedefinite si alte afective determinative, cari spunu cantetatea in modu nedetiermuritu, ne areta câte o diferentia seu.alt’a urmatoriele: verunu­a, care altcumu se declina ca in dialectulu d.­romanescu, ci m.­romanii elidendu ade­seori pre U dein midiuloculu lui, lu rostescu ver’nu, ver’na; era in locu de multam­ulu veruni-e scu uni-e mai totdeun’a folosescu pre nesce, nescanti-e. Atan­­tu-a, atanti-e se pronuncia mai vertosu cu eh: ach­­tantu, ca si achitare d.­r. atare; ba unii lapedandu pre­­­si­n, dîcu plane achiktu. După acumu dîsulu numerale nedefiniţii se pare că conformară m.-romanii pre alantu-a, alanti-e, d.-r. alaltu-a. Tutu-a, tuti-e, ca si italiculu tutto-a, tutti-e, afla resunetu in d.-ro­­manesculu tuti-trei, tuti-patru sau mai vulgariu tus­trei, tus-patru. In fine numeralile nedefinite ca si pronumenele, ce se compunu cu va, m.­romanii le usita si pre aceste, dara mai adeseori le compunu cu particul­a albanica do, t­i­d­o de acelasi sensu cu va alu nostru, p. e. câtu-va, câtu-tido, care-va, care­­tido, icido, scl.; cu fia inse nu compunu nece unu numerale si nece unu pronumene. Intre parentesi oserbkmu, ci cineva in legă­tură cu o particula negativa insemnédia nimene, p. e. cineva nu vene, d.­r. nimene nu vene; buna craicuinu dîcemu si noi in limb’a romana cisdim­a­­réna cu o singura negativa: sufletu de omu nu veni. Fara particula negativa vnse cineva si­ reiea sensulu ordinari­u. f) Ajungandu la afectivele determinatorie posie­­sive si demustrative, dein cari ultime m­ romanii fo­losescu mai cu sema pre­sistu­a si acelu-a, e de solutu, cu declinatiunea acestora, ca si a celoru­­alalte determinative, e nu numai după genu si nu­mera, ci si după casuri, va­se­dica e declinatiune completa. In acésta numenativulu e, ca si la noi, asemene acusativului, genitivulu jidativului, vocati­­vulu lipsindu determinativeloru, era terminatiunile casuali suntu ca in dialectulu nostru d-romanu: gen. dat. sing, ui, ei, plur­­oru, p. e. unu, unui, unei, unoru; amen­doi, amendoue, amen­­douoru; nescanti, nescante, nescantoru; cesciucare, cesciucărei, cesciucaroru; ca­­retido, caruitido seu cuitido, carortido, scl.­­Dara acesta declinare, in contrastu cu limb’a d­­romana de incóce de Danubiu, se estinde si la afec­tivele posiesive, declinandu-se si aceste in modulu urmatoriu: amieu, amieui, amiei, amieoru; amea, ameai, am­ele, ameloru; ateu, ateui, atei, ateoru; ata, atei, atale, ateoru; su, asui; sa, asai; a nostru, anostrui, anostri anostroru; avostru, avostrui, avostri, a­­vostroru. Inse cele mai vechie carti basericesci romane ne atesta, ck in vechime dialectele romanesci erau si in respectulu acestea mai apróape unulu de altulu, deorace afirmu ,urme si despre declinarea a­­naloga a posiesivului d-romanu, p. e. mergundu luk si aduse mume­sti.*) Formele aceste ale ajectivului posiesivu suntu cele lunge, pre langa cari dialectulu m-romanu, ca si celu d-romanu, posiede si forme scurte: m­­­u, tu, su,mea, tu, sa; cele le punemu langa sustantivulu articulata, ceste la sustantivulu fara articlu, precum: domnulu amieu, óspele ateu, dein contra: cas’a a frate-lui, gardin’a a noru-sai, scl. VIII. Numele personali seu pronumele. Indata la pronumele persóanei prime domu preste una peculiaritate prechtu de curioasa, pre atrtu si de insemnatate istorico-limbistica. Anume in loculu nu­­menativului e­u usulu vlogariu folosesce si m­e n­e ,­­incatu nu alt’a decatu cunoscutulu „mi-soi bana­­tianu,“ „mi-su hatieganu“ ti­pare straplantatu in veiile amene ale Pindului.**) Si cestionat’a forma *) Biblia de Bucuresci dein 1688, genes. 27, 14. (la Ci­­­ pariu, Princip, pag. 137.) **) „Vedi Flori de Macedonia“ de Mich. Neculescu: Mene voiu se fii a mea. Tene vedi ca sor’le s’ baga. (Vercolaculu.) Romanu mene, romanu tene: Ce vrei, frate, ca ma bine? . . . Tene jone, mene jone.

Next