Transilvania, 1975 (Anul 81, nr. 1-12)
1975-07-01 / nr. 7
Serge Fatichereau Transilvania mitica Sfîrşitul secolului al XIX-lea a marcat apogeul genului povestirii fantastice şi lumea anglo-saxonă se mîndrește, în acest sens, cu un patrimoniu deosebit de bogat (H.G. Wells, R. Kipling, Conan Doyle, A. Machen, A. Blackwood, M. R. James, fără a-l uita, ceva mai tîrziu, pe istoricul vampirismului, Montague Summers), însă, în ceea ce priveşte tema vampirului, nu mai era cu putinţă să se meargă mai departe după Dracula. Personajul contelui transilvan era atît de impunător şi de precis construit, încît înlătura orice idee de imitare sau de reluare a temei în vreo altă operă importantă. Oricum, romanul lui Bram Stoker ne aduce pînă în pragul secolului al XX-lea, însă vampirii îşi găsiseră foc şi în romanele foile, toane populare, larg răspîndite în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, mai ales în Franţa. Paul Feval a scris, astfel, Oraşul vampir, în 1875, iar Gustave Le Rouge, Războiul vampirilor, în 1909, două opere fără calităţi literare; prima dintre acestea o făcea să retrăiască pe Anne Radcliffe, în timp ce a doua îi plasa pe vampiri pe planeta Marte. Intrînd în contact cu alte genuri literare, vampirii părăsesc definitiv Europa occidentală... Arthur Conan Doyle este unul dintre primii care au introdus acest mit într-o povestire din genul literaturii poliţiste. Una dintre aventurile lui Sherlock Holmes se numeşte Vampirul din Sussex, însă se ştie că, în cazul acestui celebru detectiv, nu există enigmă fantastică să nu se poată rezolva prin logica strictă. El şi afirmă, de altfel, prietenului său Watson, absurditatea legendei: „Vampirismul în Ungaria. Şi vampirii în Transilvania... Aşa ceva n-are nici o noimă, Watson. Nici una. Ce ne spun nouă poveştile astea cu cadavre care se plimbă de colo pînă colo dacă nu sunt ţintuite în morminte cu ţăruşi înfipte în inimă? Asta e nebunie curată!“ . Şi, cu toate acestea, în povestire se constată că vampirul, sau, mai exact, femeia vampir, a supt sîngele de la gîtul unui copil. însă Sherlock Holmes va şti să demonstreze că ea a fost victima unei răzbunări machiavelice şi că, în realitate, ea a căutat să salveze Viaţa unui nevinovat otrăvit cu o înţepătură cu curata. Iraţionalul nu-şi va lua revanşa asupra logicii poliţiste decît după cel de al doilea război mondial, cu romane ca The Burning Court (Camera arzătoare) de John Dickson Carr sau cu Darker than you think (Mai întunecat decit crezi) de Jack Williamson; în ultimul din aceste romane, detectivul amator se preschimbă într-un monstru şi încheie bătîndu-şi joc de cei care cred că „legenda vampirului slujeşte de mii de ani, ca o expresie populară a unor sentimente inconştiente de agresiune şi culpabilitate“. Vampirul clasic, aşa cum i-a fixat imaginea şi obiceiurile secolul al XIX-lea, tinde să dispară. Nu-l mai întîlnim decît rar şi ca din întîmplare în nuvelele cîtorva specialişti ai genului fantastic, ca Jean Ray (Paznicul cimitirului) şi Thomas Owen (Verişoara mea), ambii scriitori belgieni. Pînă la urmă, s-a amestecat aici şi aşa-numita „science fiction“. Tînărul vampir de J. H. Rosny (1920) este o femeie care duce două vieţi diferite şi care, uneori, devine vampir, mamă de familie, fiul său va fi, fireşte, şi el un vampir. în The Outsider (Cel din afară), de americanul H. P. Lovecraft (1126), vampirul e departe de a mai avea distincţia naturală a contelui Dracula: „Era răsfrîngerea vampirică a putreziciunii, a vremurilor de demult dispărute, ale dezolării; fantasmă putredă, şiroind de scursori, arătare a pierzării căreia pămîntul milos ar fi trebuit să-i ascundă pentru totdeauna aspectul real. Dumnezeu ştie că arătarea aceasta nu era din lumea noastră — sau nu mai era din lumea noastră — şi totuşi, pradă spaimei, puteam să recunosc în plasma ei roasă, putredă, pe unde i se străvedeau oasele, o grotească şi rînjitoare travestire a formei omeneşti. gam