Transilvania, 1982 (Anul 88, nr. 1-12)

1982-09-01 / nr. 9

Faptul în sine că se apelează la ipoteze ştiinţifice pentru a justifica (sau pentru a simula că se justifică) evenimente cu totul improbabile (sau cel puţin în ziua de azi încă neverificabile) e semn că tocmai aici se as­cunde adevăratul mecanism care stă la baza fanta ştiin­ţei. Pentru care lucru vom fi în măsură să afirmăm, o dată pentru totdeauna, că marea distincţie dintre litera­tura ştiinţifico-fantastică şi literatura fantastică în gene­ral (prin care termen înţeleg: romane de groază, poves­tiri gotice, construcţii onirice, magice, de la Elixirul Dia­volului de Hoffmann la Monaco de Lewis, de la Love­­craft la Evers, de la Borges la Castaneda) stă în însăşi constatarea că fantaştiinţa, cînd corespunde celor mai tipice caracteristici ale sale, respectă aproape totdeauna crititeriile aristotelice. Iar cînd nu le respectă, sfir­­şeşte de cele mai multe ori prin a fi inacceptabilă ori inconcludentă. De la, s-ar spune antica, New Maps of Hell de Kingsley Amis, la cele mai recente texte de Pagetti, de Ferrini, de Francesco Mei şi de Inisero Cremaschi, inves­tigaţiile, tentativele de sistematizare, ambiţiile de a codifica materialul ştiinţifico-fantastic au fost nu puţine la număr şi încă adeseori acute şi convingătoare. De cele mai multe ori, totuşi, ai sentimentul că sunt restric­tive, că se caută să se distingă între autor şi autor pe temeiul aspectelor pur şi simplu de conţinut ale opere­lor în sine (fantaştiinţa rece, roză, psihologică, antro­pologică, a cruzimii), sau pe temeiul înrudirilor cu marile filoane ale prozei fantastice a trecutului (Jules Verne, Wells, Kafka, Poe etc.), care, în definitiv, nu ar trebui să fie considerată drept autentică fanta ştiinţă. Toate aceste compartimentări sunt cu siguranţă utile şi permise (eu însumi am fost tentat de analogii, în Noi rituri, noi mituri) şi, mai mult, ne pun în posesia unui tablou de ansamblu al materiei fără să trebuiască să obosim pe urmele probelor pe care le-am indicat pînă aici. Cu toate acestea, se cuvine să reafirm ceea ce de atîta ori am notat, anume că adevăratele, profunde moti­vaţii ale genului ştiinţifico-fantastic nu sînt încă pe deplin lămurite, aceasta şi din pricină că prea adeseori se vrea includerea in acelaşi gen a unor opere care in realitate nu îi aparţin. Concluzia la care trebuie să ajungem e, în fond, următoarea: e necesar să convingem că, în totalitatea ei, fantastiinţa se detaşează, prin citeva dintre particulari­tăţile sale, de acele producţii pe care sîntem obişnuiţi să le categorisim ca «literare». Cu alte cuvinte, chiar dacă o povestire de Hoffmann, de Poe, de Calvino sau de Borges poate conţine pretextele narative care permit să fie raportată la Amazing Stories şi la Weird Tales, aceasta nu o împiedică să aparţină unei categorii de «lite­­raritate» totalmente diversă, tocmai pentru că lucrul care contează cel mai mult nu e sîmburele ei narativ, acţiunea surprinzătoare, ci modul în care naraţiunea a fost soluţionată dintr-un punct de vedere literar. Ceea ce nu-şi propune să fie un reproş la adresa fanta ştiinţei «autentice», ci numai o delimitare de «gen». (Ar fi fost simplu de avansat cu acest prilej ipoteza că elemen­te de «literaritate » se pot găsi și în jurnalul unei came­riste sau intr-un reportaj de război: problema a fost ridicată din nou, recent, in eseul Critica literaritătii, 1978, de C. Di Girolamo, al cărui obiectiv era deprecie­rea conceptului elitar de literaritate şi extinderea razei lui de cuprindere tocmai asupra unor genuri de obicei exilate in marginea celor judecate ca atare). în orice caz, un lucru e sigur: ceea ce deosebeşte in mod sub­stanţial cele două mari filoane fantastice: cel „literar“ şi cel ştiinţifico-fantastic (şi nu in mod necesar literar) şi care nu poate şi nu trebuie să lipsească din fantaştiinţă. in timp ce poate lipsi din produsul prin excelenţă literar (cf. cazul lui W. Burroughs), e însuşi eikds-u\, verosimilul. Faptul de a privilegia ei"măs-ul, respectat la oricare alt parametru al compoziţiei, e ceea ce constituie adevăra­tul focar al oricărei povestiri ştiinţifico-fantastice. Să luăm citeva exemple, bunăoară, din imensa maree narativă de care dispunem: in al său The Micro­­nauts, 1977, Gordon Williams ne povesteşte cum, pe un pămînt micşorat prin suprapopulare şi daune ecologice, unul din ultimele remedii gîndite extraneu constă în miniaturizarea oamenilor, potrivit unui misterios «Pro­iect Arcadia», pentru care, în interiorul zonei destinate experimentelor, totul se verifică pînă in cele mai mici detalii, după planuri in prealabil întocmite: insecte gigantice atacă minusculii păminteni, cleștii scorpionu­lui îi taie iu felii; apa de ploaie dintr-o rigolă nu poate fi traversată decit cu o plută, un pai e folosit ca pod etc. în vreme ce, la început, «logica evenimentelor» îţi îngăduie să arăţi încredere intimplărilor şi să admiri inventivitatea autorului, cind, apoi, spre sfirşitul poves­tirii, situaţia devine «absurdă», pentru evidenta aspira­ţie a oamenilor de dimensiuni normale, iată că eikos-ul se duce pe apa simbetei; avem senzaţia că situaţia nu e VEROSIMIL ŞI CREDIBIL ÎN FANTAŞTIINŢĂ Gillo Dorfles, ilustru estetician italian, e cunoscut la noi mulţumită mai ales culegerii sale de studii şi comu­nicări, apărută in versiunea românească la Editura Univers, in 1975, Estetica mitului (De la Vico la Wittgen­stein). Bibliografia selectivă care acompania acest titlu amintea o serie din lucrările lui Dorfles consacrate teoriei estetice: Discorso tecnico delle arti (1952 — sic!), Le oscillazioni del gusto (1958 — sic!), Simbolo comunicazione consumo (1962), II devenire (sic!) delle arti (1958), Nuovi Riti Nuovi Miti (1965). Cu amendamentul că Discorso tecnico delle arti a apărut nu tn 1952, ci tn 1951 (Nischi-I.istri), iar Le oscillazioni del gusto, nu in 1958, ci in 1910 (Einaudi), ne-am îngădui să adăugăm acestei serii o listă de titluri (exclusiv din cele tipărite la edituri italiene): Barocco nell’architettura moderna (Tamburini, 1952), Ultime tendenze dell’arte d’oggi (Feltrinelli, 1961), Artificio e natura (Einaudi, 1968), Dai sigilii hcato alle scelte (Einaudi, 1913), II divenire de la critica (Einaudi, 1916), Le Buone Maniere (Mondadori, 1918), Mode e Modi (Mazzotta, 1919). De vastitatea şi audienta operei critice şi estetice a lui Gillo Dorf­­es se leagă şi conferinţele sale ţinute in mari centre universitare ale lumii, precum şi faptul că nu­meroase din lucrările sale apar in edilii succesive şi sunt traduse in multe ţări din Europa şi de aiurea. Exegeza Verosimi glianza e credibilità della fantascienza (publicată in primul număr, din aprilie 1980, al revistei La Collina, pu­blicaţie de science-fiction din Italia), ne recomandă un remarcabil operator şi in domeniul prozei de anticipaţie (domeniu căruia autorul ii acordase o largă atenţie şi in volumul său Nuovi Riti Nuovi Miti, din 1965). în textul de faţă, Dorfles disociază cu eleganţă, prin grija verosimilului şi credibilului, conceptele de fantastic, anticipaţie şi literaritate, litera­tura ştiinţifico-fantastică şi literatura fantastică propriu-zisă, elaborind o originală teorie a eikos-ului aristotelic. Traducerea noastră — dintr-un autor de integritatea intelectuală şi competenţa lui Dorfles — se vrea o prefaţă imaginară la o povestire postumă de Vasile Voiculescu (Lobocoagularea prefrontală), în speranța că va oferi cititorului un util instrumentar teoretic, care-i va inlesni să abordeze proza — prin ceea ce esteticianul milanez numeşte ini­ţiativă eiliotică — fie, pur şi simplu, din perspectiva parabolei de evidentă­­literaritate », fie din perspectiva litera­turii de anticipație, care ar dezvălui o fată insolită și mai puțin cercetată a geniului voiculescian. I. M.

Next