Transilvania, 2012 (Anul 118, nr. 1-12)

2012-09-01 / nr. 9

681 căreia se desfăşoară. Este o scriitură speculară, ce se pune în abis pe sine şi totodată opera analizată, refacând-o pe aceasta spre a ne-o arăta, dar nu printr-un travaliu ce ar cunoaşte o progresiune liniară, ci printr-unul de montări şi demontări alternate, mereu uşor modificate în punerea lor în poziţie, analoge acelor realităţi variabile, variante reale prin care defineşte el însuşi un procedeu preponderent în Noul Roman. Este principiul conform căruia, într-un text, un real se revelă ca virtual, un virtual, ca real, în şi prin scriitură, prezentată de un narator unic ce dispare îndărătul naraţiunii sale, o scenă este de nenumărate ori reluată, în variante progresive şi printr-o omogenitate de scriitură care o instaurează de fiecare dată printr-o egală realitate”19. Integrarea cititorului în operaţia narativă, lector in fabula, prin stabilirea unei relaţii între actul narării şi momentul interpretativ reprezintă o mutaţie decisivă realizată de Umberto Eco în zona teoriei literare în general. Astfel, textul nu se deschide către destinatar, ci prin destinatar: „un text este un mecanism leneş (sau economic), care trăieşte din plusvaloarea de sens introdusă în el de destinatar. [...] un text vrea să-i lase cititorului iniţiativa interpretării, chiar dacă, de obicei, doreşte să fie interpretat cu o garanţie suficientă de univocitate. [...] un text îşi postulează propriul destinatar drept condiţie indispensabilă nu numai a propriei capacităţi de comunicare concretă, dar şi a propriei potenţialităţi de semnificare”20. Pentru că am atins razant şi indirect problema Noului Roman, nu-l pot lăsa la o parte acum, spre finalul lucrării de faţă, pe Alain Robbe-Grillet. Acesta crede că realismul nu e o teorie clar definită menită să clasifice prin opoziţie unii autori faţă de alţii. Şi asta pentru că „fiecare se străduieşte din răsputeri să creeze realul”. Descoperirea realităţii nu se poate face decât prin abandonarea formelor uzate: „nu e vorba de a depăși, ci de a merge mai departe pe căi încă necunoscute, acolo unde o nouă scriitură devine necesară”. Romanul reproduce realitatea concomitent cu modificarea bazelor realismului său. Romanul nu e instrument, nu expune, nu traduce lucrări preexistente, situate în afara lui: „fiecare vede în lume propria sa realitate [...] romanul însuşi este cel care o creează. Scriitura romanescă nu vizează informarea, aşa cum face cronologia, mărturia sau lucrarea ştiinţifică, ea constituie realitatea. Nu ştie niciodată ceea ce caută, habar nu are ce trebuie să spună; este invenţie, invenţie a lumii şi a omului, o invenţie constantă şi o problematizare perpetuă’ . Contradicţia şi manifestarea potenţialităţii In sinteza enciclopedică The Novel, coordonată de Franco Moretti, poate fi întâlnită următoarea definiţie a romanului: „Romanul reprezintă o puternică forţă antropologică, ce a transformat lectura într-o plăcere şi a redefinit simţul realului, sensul existenţei individuale, percepţia asupra timpului şi asupra limbajului. Aşadar, romanul înseamnă şi cultură, dar în mod sigur şi formă, sau mai curând forme, la plural, pentru că în cei două mii de ani ai istoriei sale întâlnim cele mai stranii creaţii, iar ceea ce este elitist şi ceea ce este popular îşi schimbă neîncetat locul, la fel cum graniţele literaturii sunt într-o continuă şi imprevizibilă expansiune. Uneori, această infinită flexibilitate sfârşeşte în haos. Dar datorită acestui lucru, romanul devine prima formă cu adevărat globală: un phoenix mereu gata să îşi ia zborul într-o altă direcţie şi să găsească limbajul adecvat pentru următoarea generaţie de cititori [t.m.]11. Fragmentul citat surprinde practic elementul de invarianţă ce se autogenerează subtil în toate abordările teoretice ale romanului: contradicţia. Procesul de redefinire a realităţii este contradictoriu asemenea modalităţilor de percepere a realităţii înseşi. Semnificaţiile existenţei individuale, cu atât mai mult. Punctul de vedere al lui Philippe Forest referitor la realitatea romanescă ne este util în acest moment: „ceea ce ni se dă drept « realitate » şi ceea ce mai întâi acceptăm ca atare nu este niciodată nimic altceva decât ficţiune. Atingem aici un curios şi complex nod de paradoxuri în raport cu care totul, totuşi, se deduce logic. Romanul este cel care construieşte ficţiunea acestei ficţiuni care este « realitatea » şi care, anulând-o prin dublare, ne permite să atingem acel punct de « real» unde el se reînnoieşte şi pe unde ne comunică sensul adevărat al vieţii noastre”. Realitatea nu are o semnificaţie prin ea însăşi înainte de a fi reconstruită prin ficţiune. De altfel, mai mulţi teoreticieni înţeleg romanul, naraţiunea în general, ca pe o modalitate centrală a comprehensiunii umane, ca pe o posibilitate de a impune semnificaţie şi coerenţă formală haosului evenimentelor24. Hayden White subliniază chiar ideea că prin roman se poate transcrie cunoaşterea, problema convertirii experienţei într-o formă asimilabilă structurilor de semnificaţie având consecinţe în plan general uman, mai mult decât în cel cultural®. Ficţiunea structurează realitatea, îi stabileşte coerenţe internă. Cum lumile româneşti diferite impun realităţi nu doar diferite, ci contradictorii, discursul teoretic al genului se prezintă, aşadar, ca suma unor antinomii care, totuşi, nu sfârşesc prin a se anula între ele. De ce? Pentru că fiecare teorie propune reconfigurarea unei arhitecturi de idei a căror dinamică depinde de variaţia contextelor şi a orizonturilor de aşteptare iar cel care încearcă să totalizeze sistemele teoretice antagonice cunoaşte, intuieşte spectrul de variaţie al acestor contexte şi orizonturi de aşteptare. Contradicţia produce o deblocare a gândirii. Nu scoate în evidenţă doar un anumit gen de instabilitate a lucrurilor, ci deschide, generează un univers al posibilităţilor. Actualizează şi virtualizează. Integrează ideea de potenţialitate. Aşadar, prin contradicţie se iese din identitate şi tautologie26. Mai mult, după expresia lui 55 ».