Transilvania, 2013 (Anul 119, nr. 1-12)
2013-07-01 / nr. 7
articole din „România literară”, romanul istoric se află, dacă am trasa o axă între istorie şi ficţiune, mai aproape de ficţiune, păstrarea legăturii cu realul/istoria fiind benefică în sensul în care permite reconstituirea trecutului pornind de la document. De asemenea, ea scrie despre rolul romanului istoric de a crea „impresia de autenticitate”, nu prin transpunerea brută a documentelor, ci prin transfigurarea artistică a acestora. Punctele de întâlnire pe care le-am semnalat între realitatea secundă, respectiv realismul psihologic (însușite de Dana Dumitriu) şi aspecte din teoriile lui Lucian Boia şi Hayden White au rolul de readuce în discuţie conceptele care au stat la baza romanului istoric modern al Danei Dumitriu, demonstrând astfel subtilitatea autoarei faţă de abordarea acestui tip de roman, dar şi faţă de modul în care ea s-a raportat atât la istorie, cât şi la literatură. Am identificat următoarele trei etape parcurse de Dana Dumitriu în realizarea romanului Prinţul Ghica: „scufundarea” în epoca postpaşoptistă, eliberată de prejudecăţi, gânduri, judecăţi; înţelegerea istoriei ca o refacere, o transfigurare artistică a documentelor prin puterea imaginaţiei, rescrierea faptelor istorice, multiplicând perspectivele şi modelând totodată aşteptările cititorilor printr-o inedită absorbţie a prezentului în trecut şi a trecutului în prezent. „Scufundarea” Danei Dumitriu în epoca postpaşoptistă s-a realizat prin minuţioasa ei documentare. Aflăm dintr-un articol al Danei Dumitriu despre satisfacţiile pe care le-a avut în procesul de documentare la romanul Prinţul Ghica, dar şi despre responsabilitatea faţă de acea epocă şi faţă de personalităţile asupra cărora s-a oprit. „Am resimţit eu însămi această bucurie de a pătrunde într-o lume apusă căutând informaţii despre epoca paşoptistă şi cea a Unirii în încercarea de a întocmi o naraţiune ce l-ar avea ca personaj principal pe Ion Ghica. Lectura documentelor de epocă, a scrisorilor, memoriilor, jurnalelor etc., a depeşelor consulare şi a protocoalelor şedinţelor parlamentare, [...] te seduce, te incită, te captivează şi sfârşeşte prin a te copleşi, a te agresa. [...] O lume învie din pagini obosite şi începi treptat să te simţi dator faţă de adevărul ei, faţă de mesajul ei.”7 A doua etapă, cea a refacerii istoriei prin „transfigurarea artistică” a documentelor, este expusă de Dana Dumitriu în acelaşi articol prin deplasarea accentului de la evenimentul istoric (ziua Unirii), către care ne îndreptăm de obicei cu rigiditatea din manualele de istorie, spre istoria imaginată, fără a ignora documentele. „Am încercat să-mi imaginez această zi. Ţăranii şi târgoveţii urcând dealul şi aşteptând, trăsurile deputaţilor trecând printre ei, sala ticsită de lume, ziariştii, consulii, oamenii politici care dintr-un motiv sau altul nu intraseră în această adunare prea conservatoare [...] înţelegând că pot face asta, că pot impune prin prezenţa lor un act istoric.”8 Voi urmări „transfigurarea artistică” a documentului şi printr-o analiză comparativă a unei scene care apare atât în Scrisori către V. Alecsandri de Ion Ghica, cât şi în volumul al IlI-lea din Prinţul Ghica. Voi considera scrisorile un document, deşi nu sunt neapărat un document istoric, dat fiind genul epistolar căruia îi aparţin, dar sunt în acest caz un document folosit de Dana Dumitriu în realizarea scenei respective din Prinţul Ghica. Este vorba despre o scenă de bătaie la poarta şcolii între un elev mai mare şi elevul Bălcescu care se lupta cu înverşunare pentru a nu-i fi luată halviţa; elevul Ghica îi sare în ajutor celui dezavantajat. Episodul este relatat pe o pagină întreagă în Scrisori, iar în roman, Dana Dumitriu rezumă totul într-o singură frază: „memoria deschidea iar drumul vieţii lor [N. Bălcescu şi I. Ghica - n. mea], de la acea primă întâlnire, când sărise să apere de agresivitatea lui Sotea, găliganul şcolii de la Sfântul Sava, pe pirpiriul băiat care nu voia să-şi cedeze zaharicaua.”9 Ion Ghica, în scrisoarea sa, pune accentul pe descrierea împrejurimilor Colegiului „Sfântu Sava”, pe descrierea acelui băiat, Sotea („Galiatul, căruia toţi îi ziceam Sotea, pentru că era de o putere de care numai vărul meu Mavru îi venea de hac [.. .]”10), prezentarea propriilor trăiri fiind evocată sumar: „Fie din indignaţiune, fie că puteam conta pe camarazii care veneau din urmă, mi-am luat inima în dinţi şi m-am aruncat în ajutorul celui slab şi asuprit”11. Dana Dumitriu explorează realitatea interioară a lui Ion Ghica referitor la acest episod din copilărie, sondând mai adânc decât Ion Ghica însuși a făcut-o: „Ce-l impresionase atunci? Lupta inegală? Copiii sunt Ion Ghica http://upload.Wikimedia.org/Wikipedia/r0/1/1d/10nGhiCa.jpg