Transilvania, 2013 (Anul 119, nr. 1-12)

2013-07-01 / nr. 7

obişnuiţi cu asemenea scene. Mai degrabă îndârjirea băiatului firav, ochii lui disperaţi privindu-şi adversarul de parcă ar fi vrut să-l facă să înţeleagă: «Nu-i drept!» A treia etapă constă în multiplicarea perspectivelor şi ea implică explorarea realităţii psihologice. Pentru a rămâne în jurul evenimentului Unirii, voi evidenţia prin câteva scurte exemple personalitatea lui Cuza văzută polifonic: un portret exterior, al primelor impresii ale celor care îl întâmpină la intrarea ca domn în Bucureşti („Cuza este înalt, blond, zvelt, îşi poartă uniforma de lăncieri cu eleganţă. Se zice că-i plac femeile şi jocul de cărţi. Foarte spiritual, foarte puţin dornic de protocol [.. .”13), din persepctiva doamnelor din Bucureşti: „Vise romantice se ţes deja în minţile de adolescente, pasiuni hrăpăreţe şi vinovate mijesc în suflete mature şi dezamăgite.”14; din perspectiva lui Ion Ghica: „Eleganţa şi naturaleţea voevodală ale lui Cuza i se par totuşi o insultă subtilă”15, sau „un suveran atât de frumuşel”16; perspectivele variază odată cu trecerea anilor imediat după dubla înscăunare „Cuza întinereşte văzând cu ochii în preajma viciilor sale şi farmecul sporeşte prin chiar contradicţia situaţiei”17 (perspectiva lui Ghica) şi spre finalul domniei „boala, hârşâiala ultimilor ani, nefericirile intime, ca şi nemulţumirile publice l-au înmuiat.”18 (perspectiva lui Kogălniceanu); pentru Dimitrie Sturdza „«pare a avea psihologia unuia care deţine cărţi mici, dar mizează pe şansă»”19; iar „Saşa observă atenţia surâzătoare şi inocentă a lui Cuza [...] moliciunea unei oboseli fireşti pe care şi-o stăpâneşte printr-o veselie violentă, silită.”, pentru ca Rosetti să îl considere „omul iluziilor de la 1859”21. O altă modalitate de „transfigurare” a documentelor/ a istoriei este absorbţia trecutului în prezent şi a prezentului în trecut. Deoarece consider că demonstraţia absorbţiei trecutului în prezent este bătătorită (preluarea limbajului epocii, vestimentaţie, mobilier, etc.), voi exemplifica cel de-al doilea aspect. Epoca comunistă este camuflată de Dana Dumitriu în trecutul secolului al XIX-lea din dorinţa resimţită de autoare ca o obligaţie morală a oricărui scriitor de a sonda cu sinceritate profunzimile epocii în care trăieşte, dar şi din deprinderea de a evita cenzura comunistă. Descriind perioada de după Revoluţia de la 1848 la începutul primului volum din Prinţul Ghica, Dana Dumitriu scrie: „Sunt timpi de bănuială obştească şi de delaţiune temeinică, fiecare se crede un despot prin frica pe care o insuflă, fiecare e umilit de propria lui frică, în fiecare zace un călău şi o victimă încercând să cadă la învoială.”22. în volumul al doilea apare un personaj care conversează cu Ion Ghica şi care îşi exprimă părerea despre pericolele comunismului („ Cel mai mare pericol, domnule, îl constituie rapidele progrese ale comunismului. Ăştia vor să distrugă proprietatea şi să declanşeze pretutindeni războiul civil - războiul golanilor împotriva proprietarilor!”23), în volumul al treilea parcurgem discuţiile despre regimul totalitar al lui Cuza („Regimul Cuza a inventat ceva interesant, că se poate guverna doar întreţinând speranţele.”24) sau despre sentimentalismul maselor („Am fost întotdeauna sceptici cu stăpânirea şi, totuşi, ne-a tulburat apariţia ei publică”25). Alături de aceste trimiteri mai mult sau mai puţin directe la perioada comunistă, ancorate atât de puternic în realitatea secolului al XIX-lea, explorarea specificului uman valabil tuturor epocilor26, pe care Dana Dumitriu a mizat, realizează o punere în scenă a prezentului27. Istoriile trecutului, ale prezentului sau ale multiplelor realităţi psihologice pe care le-am analizat în romanul istoric modern al Danei Dumitriu se află la intersecţia dintre istorie şi literatură. Multitudinea istoriilor vine din incapacitatea Istoriei de a reînvia trecutul (cum spune Lucian Boia) sau din capacitatea de a-l reprezenta complex prin romanul istoric. Multitudinea de perspective asupra Istoriei şi intersectarea unui număr mare de istorii este copleşitoare în Prinţul Ghica: cea a trecutului cu cea a prezentului, cea a politicienilor cu cea a bârfelor doamnelor la baluri, cea a toaletelor de epocă cu cea a preocupărilor casnice, istoria „reală”, exterioară, cu istoria stărilor sufleteşti, a realităţii psihologice a personajelor, istoria diferitelor regiuni ale ţării, cu cea a intereselor externe şi cu istoria României Mari, istoria culiselor politice şi a culiselor balurilor, istoria reală şi cea imaginată sau idealizată, etc. Dincolo de apropierea analizată pe parcursul lucrării între conceptele de realitate secundă şi realism psihologic de la care Dana Dumitriu a pornit în realizarea romanului ei istoric şi intersectările cu ideile lui Lucian Boia şi Hayden White, cred că multitudinea de istorii se naşte pentru istorici din dorinţa acestora de a reface cât mai complex trecutul cu uneltele lor, pentru publicul lor, iar multitudinea de istorii se naşte pentru scriitori din dorinţa de a o reface folosind tehnici narative şi adresându-se unui public cititor de literatură; istoria înţelege trecutul prin divizare, literatura (romanul istoric modern) prin recreare; istoria s-a fragmentat în multe istorii, romanul istoric modern recuperează toate aceste istorii, încercând să refacă „întregul” epocii, având ca principal atu, îndemânarea lingvistică şi tehnicile narative. Astfel, romanul istoric modern Prinţul Ghica, prin transfigurarea artistică a documentelor, a trecutului, dar şi a prezentului, este o operă literară valoroasă, rămânând în acelaşi timp un document istoric unificator şi polifonic extrem de complex. Note: 1. Lucian Boia, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008, p. 15-16.