Transilvania, 2017 (Anul 123, nr. 1-11)
2017-08-01 / nr. 8
ce abuzurile lui Foucault sunt supuse de Bernadette Baker unei triple faţe ţări esenţializate: un prim Foucault problematizării (artizan al proiectelor istoricizantfilosofante operate relativizant); un Foucault de ordin doi, sociolog, preocupat de denaturalizare şi de diversitate şi un al treilea Foucault - administrativ interesat de proiecte de reconstrucţie critică. Toate cele trei interpretări converg înspre vivificare, disciplinarizare şi agnosticism, aspecte susţinute de alte trei reflexe directoare, via Francis Schrag27 - Lynn Fendler28 - James D. Marshall29, toate echivalate de Baker unei orientări rizomatic-productive30, de recunoaştere şi de problematizare a dualismelor/perechilor de termeni care facilitează producerea alterităţilor în/din jurul normelor. Actul de normalizare a lui Foucault implică, aşadar, orientarea rizomatică focalizată asupra conectivităţii şi a heterogenităţii, a multiplicităţii şi a fracturilor, care valorizează atributele recombinatorii ale domeniului educaţional, menit a pondera excesele dihotomice numite, prin etalarea unui Foucault autentic, astfel portretizat tocmai prin strategiile de corelare ale direcţiilor raportului normalizare-abatere-eradicare. A fost sau nu a fost Foucault filosof? „Şi... şi” - „nici...nici”... „Distribuţia de normalitate” este utilizată de Lynn Fendler31 pentru a răspunde interogaţiei retorice - a fost sau nu a fost Foucault filosof - întregul său demers fiind destinat repunctării temperamentului acestuia de gânditor provocator şi problematizat, ale cărui calităţi creative şi poetice converg înspre modalitatea specifică de a face filosofie, la modul profund, erudit şi riguros. Michel Foucault este filosof tocmai în măsura în care normalizează (s.n.), limitează şi ordonează disciplinar etapele căutării adevărului32. Abordarea inedită actualizează teoria lui Peter Sloterdijk care clarifica semnificaţia exprimată, deopotrivă, prin temperament filosofic, dar şi prin filosof temperamental. Integrat răspunsurilor instigate şi conservate de provocările postmetafizice, Foucault aprobă diferenţa specific-radicală, pentru a declanşa în substanţa reflexelor aparţinând unui „clasicism alternativ”, reperele unui „business de examinare filosofică”. Dotat cu un intelect combustiv, dispunând de un alertant potenţial maniacal, Foucault poate fi decretat indubitabil „eminent filosof”, la distanţă de ipostaza de „fiu pierdut al filosofiei transcendentale” sau de „artizan glamuros al ficţiunilor istorice”. Comentariul capitolului dedicat de Lucian Popescu33 metodei utilizate de Foucault în scrierea cărţilor sale, imprimă cu sens, pe de o parte, unghiul filtrant propus în game diferite atât de Sloterdijk, cât şi de Scruton, iar, pe de altă parte, amplifică testele cu privire la statutul de filosof al lui Michel Foucault, poziţie/postură pe care deşi o afirmă, o slăbeşte cu argumente de interval. Capitolul numit se deschide cu imaginea mâinilor active ale lui Foucault, atribuită / lui Picasso şi lui Dali şi lui Georges de la Tour, considerând că Foucault adoptă, fără rezerve, maniera filosofică de a scrie, că recurge la un abuz de filosofie, în sensul în care filosofia reprezintă pentru gânditorul francez atât „politica scrierii cu şi despre istorie”, cât şi practica social-instituţională sau acţiunea critică a gândirii asupra ei înseşi34. Fără a preciza dubla perspectivă Sloterdijk & Scruton, Lucian Popescu evaluează temperamentul foucaultian, pe care îl consideră tributar unei dispoziţii particulare de originalitate şi de amprentare cu note personale, descriscu ambele mâini pentru sine, unei capacităţi de „gândire a cunoaşterii din trecut”, şi unei abilităţi creative de operare cu răspunsuri la propriile întrebări, dar şi ale altora, toate însumate unui fond discontinuu de cunoaştere clar-obscură35. Dincolo, însă, de abuzul filosofic explicat, „ţesătura scriiturii foucauldiene nu este atât de dificilă precum pare la o primă vedere” (să fi obosit mâinile lui Foucault, a căror dexteritate trimitea la Picasso-Dali-la Tourisic!), expusă - problematică, deschisă şi vizibilă corespunzătoare exerciţiilor de vizibilitate şi secvenţelor imediate, în defavoarea valorizării metodelor prestabilite. Decizia care părea a indica o despărţire de politica şi de filosofia notelor de subsol ale filosofiei este contracarată de „zona obscură din care provin unele dintre observaţiile sale”, amprentată tocmai de „prezenţa altor gânditori, a ideilor acestora în gândirea lui Foucault”, în acord cu Hayden White, Lucian Popescu acceptă ideea că între Foucault-Barthes-Derrida „nu prea există legături de sens”, că titulatura de filosof structuralist acordată primului este o nouă etichetă printre altele şi susţine că, spre exemplu, există mai multe asemănări structurale Foucault-Voegelin decât Foucault-Sartre. Astfel, maniera scrutoniană de a-l include pe Foucault în dubletalci Derrida şi Sartre) pentru a-i plasa în seria oamenilor inteligenţi, dar dezinteresaţi de opera filosofilor discutaţi, se precipită în defavoarea clarificării, autolivrând un temperament critic activat şi o dexteritate arhicunoscută a mâinilor, ambele parte a distribuţiei - în proporţii diferite - de normalitate a filosofului. Note: 1. Peter Sloterdijk, Philosophical Temperaments: from Plato to Foucault, Columbia University Press, 2013, pp. 95-100. 2. Ibidem, p. 97. 3. Ibidem, p. 98. 4. Jean-Pierre Couture {Sloterdijk, Polity Press, 2016) M n 95