Transilvania, 2019 (Anul 125, nr. 1-11)

2019-10-01 / nr. 10

putea să iasă la pensie, dar care află, pe de o parte, că e pe punctul de a fi concediat (deoarece direcţiunea şcolii unde preda decisese să facă economie la fondul de salarii, considerându-l, în plus, demodat, din cauza perspectivei asupra istoriei pe care le-o insufla elevilor săi), iar pe de altă parte că soţia sa a răpit un copilaş dintr-un supermarket. Pământul apelor se dezvăluie, dincolo de subiectul în sine, drept o profundă - şi, nu o dată, amară - meditaţie atât asupra destinului fiinţei umane într-o lume în care ştiinţele umaniste sunt în declin, cât şi asupra raporturilor extrem de complicate care se stabilesc, în contextul noilor realităţi de după cel de-al Doilea Război Mondial, între istorie, adevăr şi omul menit a le evalua dintr-o nouă perspectivă. Combinând discursul literar cu fragmente ce ţin de naraţiunea istorică, romanul acesta meditează, prin intermediul încercărilor lui Tom Crick de a înţelege ce a mers prost şi ce nu a funcţionat în propria sa viaţă, asupra actului însuşi al povestirii, transformând, practic, discursul istoric într-o formulă perfect adecvată relatării metaficţional-istoriografice pe care autorul însuşi o alege drept formulă dominantă a cărţii sale. De fapt, dincolo de subiectul ca atare, Pământul apelor se constituie într-o neaşteptată autobiografie noţională a lui Tom Crick, Graham Swift reuşind, prin intermediul acestei strategii, să spună mult - şi multe - despre soarta şi, desigur, posibilitatea existenţei speciei (literare) însăşi a autobiografiei la finele secolului XX. Prin urmare, fără să confunde vreo clipă istoria personală a personajelor sale cu marea istorie, scriitorul le împleteşte, însă, la tot pasul, căci Tom Crick va relata nu doar propria sa istorie de familie, ci, deopotrivă, istoria regiunii mlaştinilor şi a oamenilor care, de-a lungul vremii, au trăit acolo. Şi va face asta întrebându-se, la tot pasul, ce îi determină pe oameni să spună poveşti, să istorisească şi în ce măsură ceea ce, în anumite momente, spunem despre noi înşine ne caracterizează cu adevărat sau reflectă întru totul adevărul faptelor petrecute. Graham Swift deţine marea artă de a spune toate aceste lucruri indirect, căci, la un prim plan al semnificaţiilor, Pământul apelor pare un soi de roman poliţist, menit să descopere resorturile ascunse ale faptei necugetate a lui Mary, soţia lui Tom, cea care ia acasă un copil dintr-un supermarket şi va ajunge, finalmente, într-o clinică de boli psihice din acest motiv. De aici, practic, rememorarea pe care o face Tom întregii sale vieţi şi lungii existenţe a două familii care au marcat regiunea mlaştinilor, Atkinson şi Crick. Sensul profund al demersului său este, însă, de a pune în discuţie raportul dintre adevăr şi ficţiune şi, pornind de aici ajungem, ca cititori, la sensurile profunde ale demersului lui Graham Swift însuşi, şi anume de a se raporta, ca autor, la câţiva dintre marii săi predecesori literari, Dickens, cu Marile speranţe şi Faulkner, cu Absalom, Absalom, ca să ne limităm, pentru moment, la aceste exemple. Pentru a-şi spune povestea, Tom Crick meditează asupra capacităţii istorisirilor oamenilor - ori chiar a istoriei - de a spune totul şi de a mijloci, astfel, înţelegerea deplină a faptelor din trecut. în plus, prin modul în care predă la şcoală, devine evident că el consideră că istoria însăşi nu e altceva decât o poveste. Povestea esenţială, probabil, menită a spune copiilor ce învăţături trebuie să tragă din întâmplările din trecut şi ce greşeli să nu repete niciodată. Insă elevii nu par a înţelege mesajul profesorului, de aici rezistenţa lor faţă de ceea ce le spune Crick, cel mai clar exemplu de atitudine refractară fiind cel al lui Price, cel ce se face mesagerul tuturor colegilor săi, doritori doar să trăiască într-un „aici şi acum”. Iată prea multe ori mari legături cu trecutul, câtă vreme preocuparea esenţială (şi exclusivă!) a adolescenţilor este viitorul... în fond, Price atacă însăşi istorografia, considerând falsă aserţiunea profesorului său, conform căreia fiecare întâmplare ar avea o explicaţie logică. Iar în încercarea sa de a-i face pe elevi să-l înţeleagă cu adevărat, dar să înţeleagă şi resorturile profunde ale istoriei, Crick îşi va spune, în faţa lor, propria istorie, reconstruind, deci, chiar istoria faţă de care copiii păreau a fi atât de refractari. Crick se construieşte, prin intermediul demersului povestirii, şi pe el însuşi, ajungând să-şi înţeleagă abia acum existenţa şi trecutul. Căci, dacă a existat şi pentru el şi pentru iubita sa Mary, o epocă în care totul era doar iubire şi fericire - ei trăind, pe atunci, într-o lume de-a dreptul anistorică - imediat după descoperirea cadavrului unui tovarăş de joacă, Freddie Parr, totul se schimbă, iar cei doi îndrăgostiţi vor cădea, ei înşişi, în timp, în istorie şi, mai cu seamă, în mrejele propriilor spaime şi vor fi siliţi să dea piept şi cu consecinţele faptelor lor, avortul la care Mary e silită să recurgă şi tot ce va decurge de aici maturizându-i, practic, peste noapte, alungându-i din paradis şi, deopotrivă, înstrăinându-i unul de altul şi, nu în ultimul rând, pe fiecare de sine însuşi. Iar dacă înainte de aceste evenimente Tom nu se gândise niciodată cu adevărat la propriul trecut, de acum înainte va fi silit s-o facă, dar, în egală măsură, să şi mediteze asupra nevoii de a povesti, înţeleasă drept una dintre puţinele modalităţi de scăpare de sub tirania timpului şi, desigur, a istoriei. Tocmai de aceea, proiectul autobiografic al lui Tom este centrat asupra acelor aspecte care au mers prost în viaţa sa, asupra celor care nu au funcţionat cum trebuie în trecut şi care au făcut ca prezentul să fie aşa cum este. Fără îndoială, secretele întunecate din trecutul propriei familii au rolul lor, la fel ca şi acelea din trecutul familiei lui Mary, la fel şi ereditatea încărcată ce determină faptele cumplite ale lui Dick, fratele mai mare al lui Tomrod al unei relaţii incestuoase a mamei lor - dar şi sinuciderea finală a acestuia. Toate acestea irump deodată în lumea de basm care dominase, până atunci, în Ţinutul Mlaştinilor şi distrug fericirea şi liniştea ce înconjurau existenţa tinerilor şi necugetaţilor Tom şi Mary. Fără 59