Tribuna, mai 1911 (Anul 15, nr. 95-117)
1911-05-25 / nr. 113
Anul IXV. Arad. Mereu nr. 25 Mai v. (7 Iunie n.) 1911 Nr. 113 ABONAMENTUL Pe un an .28 Cor. Pe un am. . 14 « Pe o lună . 2.40 « Numărul de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. Telefon pentru oraş şi comitat 502. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Strada Deák Ferenc Nr. 20. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Mulţămite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fileri. Manuscripte nu să înapoiază. Dela uşa cortului. Intr’un acces de paroxism ziarul comitetului nostru national se dedă în numărul său din urmă la înjurături de o trivialitate care nu se întâlneşte decât doar în ziarele de şantaj. Cititorii „Românului" (cât ultraj, Doamne, în acest titlu!) vor fi avut astăzi cu toţii impresia repudiantelor spectacole de la uşa cortului... Fireşte, e mult subt demnitatea noastră, să râvnim noua atitudine a organului „autorizat“ şi să ne coborîm în regiunile atât de inferioare în cari caută azi o salvare pentru oropsita sa fiinţă... „Si non possum superos flectere, Acheronta morebo“ — şi-a zis întru început „autorizatul“, iar acum, după îndelungi şi zadarnice sforţări ce-a făcut, fără ca să poată convinge pe nimeni despre legimitatea existenţii lui, s’a coborît în adâncimile întunecate ale instinctelor, opintindu-se, ca într’un avânt al desnădăjduirii, să captiveze cu armele patimei desfrânate aceste instincte desagreabile ale oamenilor... Şi ar fi o dovadă despre un mare grad de corupţie în viaţa noastră publică, dacă campania aceasta mai nouă a „Românului“ ar putea să-şi taie cale prin apele urîte ale lui Acheron. Noi însă avem alte convingeri despre sănătatea sufletească a lumii româneşti. Deprindă şi deci în linişte „Românul“ năravurile — noi sântem încredinţaţi că ele nu vor putea să contagieze morala noastră publică. * Pretext pentru ieşirile sale urîte de azi i-au dat „Românului“, cuvântările celor două iazme ale vieţii noastre politice Mangra şi Szegheszku. Tot omul de omenie ar fi aşteptat,între împrejurări normale, o combatere sdrobitoare din partea unui ziar care se tipăreşte cu autorizaţia comitetului naţional, căci cuvântările celor doi trădători au fost aievea de un cinism şi de o temeritate fabuloasă, care pot să contribuie, durere, nu numai la întărirea refractarismului unguresc, ci şi la zăpăcirea unei părţi a publicului nostru, pe alocarea atât de expus unei atrofieri din partea curentului unguresc. Dacă, ziarul comitetului ar fi ţinut - o cu dinadinsul să spulbere efectul — fie el cât de neînsemnat — al celor două glasuri de ruşine, ar fi trebuit să arate,mai ales, perversitatea principiului pe care s’au brodat cuvântările trădătorilor: statul naţional unguresc. Şi nu era de prisos să accentueze necesitatea supremă a menţinerii — între orice împrejurări şi cu risicul celor mai grele jertfe, ce poate aduce un popor conştientă a principiului fundamental în luptele noastre naţionale: autonomia politică, căci ea este şi numai ea poate să fie singura şi absoluta garanţie a desvoltării noastre naţionale, stat. In vremile noastre de decădere naţională (decădere care se resfrânge, durere, chiar şi din atitudinea comitetului faţă cu valorile noastre naţionale de frunte, fată cu scriitorii) socotim că nu e de loc un prisos de propagandă să trezeşti zilnic în conştiinţa obştească sacrosanctitatea acestui principiu. Căci conştiinţa unui popor convins de sfinţenia aspiraţiilor sale naţionale sintetizate de principiul autonomiei sale politice, va rămânea refractară întotdeauna pentru erezii politice atât de frivole ca cele debitate de cei doi irozi jalnici ai camerei ungare. Ceea ce va fi de prisos să-i reaminteşti zilnic unui popor pătruns de idealul său naţional, va fi lucrul asupra căruia stăruie azi mai dinadins ziarul comitetului: îndreptăţirea exclusivă a comitetului de a vorbi, cu potrivnicii politici, în numele partidului naţional-românesc din Ungaria. E cea mai firească şi singura logică concluzie aceasta ce se poate scoate din principiul fundamental al existentei partidului nostru. Paginile acestui ziar, ale „Tribunii“, sânt o mărturie jalnică a conştientiozităţii cu care s-a propagat de aici credinţa pentru principiul autonomiei noastre nationale. Paginile acestui ziar, ale „Tribunei“, vor continua să fie şi în viitor expresia cea mai curată a aspiraţiilor noastre naţionale, aşa cum sânt înţelese ele de „însăşi raţiunea de a fi a unui popor“, raţiune pe care o constituie propaganda scriitorilor şi cugetătorilor români, în înţelesul genuin al cuvântului. De aceea acest ziar, ziarul „Tribuna“, îşi va urma semeţ calea sa tradiţională, menţinându-se la un nivel cu mult mai superior decât ca să poată fi ajuns de bulgării de noroi ai duşmanilor lui inconştienţi. Şi tot din acelaş motiv vom trece cu un zâmbet de compătimire peste inconştientele încercări de a proiecta asupra coloanelor noastre stafia lui Mangra. Vom zimbi, văzând, de pildă ca în numărul din urmă al „Românului“, rabulistica străvezie prin care compromiţătorii comitetului naţional vor să stabilească o aparenţă de identitate între intenţiile noastre de a înălţa comitetul la rolul de demnitate şi conştienţiozitate ce i s-ar cuveni şi între intenţiile herostratice ale haiducilor noştri politici Mangra şi Szegeszku. Vom zimbi, convinşi că chiar şi cititorii „Românului“ îşi vor da seama că propaganda ziarului nostru porneşte din izvorul străbun al vitalităţii româneşti, în vreme ce propaganda mizerabilă a transfugilor vine de pe cel mai îndepărtat tărâm de lumea noastră românească, de pe tărâmul duşmanilor noştri seculari. Îşi vor da seama până şi cititorii „Românului“ că dacă am găsit cu cale să criticăm somnolenţa comitetului naţional chiar şi cu artificiile ironiei, am făcut acest lucru în cea mai perfectă conştiinţă şi în cea mai bună convingere, ba îndemnaţi chiar de o temeinică îngrijorare pentru interesele partidului nostru naţional. Că „am repudiat liniştiţi certificatul formal al aparţinerii la partid“; că am avut curajul să constatăm „neexistenţa“ partidului; că am afirmat posibilitatea unei apărări a ideii naţionale chiar contra „partidului“, că am spus despre comitet că e o „corporaţiune platonică“ şi, în sfârşit, că am cutezat să reducem la adevărata ei valoare activitatea comitetelor noastre de până acuma, toate aceste „păcate“ săvârşite de noi — a înţeles dintru început tot omul de bună credinţă — au fost săvârşite în legitima noastră temere de viitorul neamului românesc din Ungaria, care n’are decât o organizaţie politică-simulacru şi care e condus politiceşte cu o dureroasă lipsă de avânt, energie şi — de ce ce ne-am sfii să spunem adevărul? — de pricepere. Da, putem repudia liniştiţi certificatul formal al aparţinerii la partid şi noi luptăm pentru ca să putem obţine un certificat real al aparţinerii la un partid organizat. Da, un partid simulacru cum e al nostru, e un partid care în noţiunea curentă a altor popoare în situaţie oprimată de o putere atât de covârşitoare cum e cea ungurească — nu există. (Şi aceasta era ordinea de idei în care am afirmat neexistenţa partidului nostru. Da, pot să vie vremuri când idea naţională trebuie susţinută chiar contra partidului şi e nespus de dureros că unii membrii din comitet în pornirea lor de a înstăpânni anarhia în vieaţa noastră naţională par a apropia în mod fatal aceste vremuri. (Sperăm însă că o reacţiune firească va însănătoşi această corporaţiune de o răspundere atât de hotărîtoare pentru soarta neamului nostru). Şi, în sfârşit, da: comitetul rămâne o corporaţiune platonică