Tribuna, 1965 (Anul 9, nr. 1-51)

1965-01-07 / nr. 1

recenzii recenzii recen zii recenzii recenzii STUDII DE ISTORIE LITERARĂ ȘI FOLCLOR Este o culegere de studii editată de Secția de istorie literară și folclor a Institutului de lingvistică din Cluj. Ea reprezintă o parte din rodul cercetărilor efectuate in cadrul Secției, îmbrățișînd o tematică variată, ce tratează probleme actuale de literatură sau legate de valorificarea moștenirii literare progresiste. Cea mai mare parte a studiilor cuprinse in culegere sunt consacrate cercetărilor de folclor: D. Pop studiază Folclorul literar al Tribunei (Sibiu), Ion Taloș stabilește începuturile interesului pentru folclorul românesc în Banat, V. Fanache se ocupă de Elementele folclorice din poezia lui Beniuc etc. Importanța unor astfel de studii rezidă in faptul că aduc contribuții menite să nuanțeze sau chiar să rectifice unele opinii greșite, care mai circulă încă. Părerea că Alecsandri s-a apropiat și a cules, pentru prima dată, literatură populară in cultura românească, este infirmată in studiul lui I. Mușlea (T. Cipariu și literatura populară), în care se spune: „cu zece ani înaintea lui Russo, Alecsandri, (T. Cipariu, n.n.) începuse să noteze și texte folclorice din diferite genuri"" (p. 164), iar prima culegere de literatură populară românească. Cîntări și strigături românești..., 1836, scoasă de N. Pauletti, își datorează apariția și unui îndemn venit din partea lui Cipariu. Studiul Date noi privitoare la Mihail Halici de Musnai László, Dani János și Engen Károly, înscriindu-se în continuarea cercetărilor efectuate mai demult de N. Drăganu, îmbogățește, cu o viguroasă argumentare, imaginea acestui mare umanist, nedreptățit cu o tratare expeditivă sau superficială de multe ori (de ex. in Literatura română veche de Al. Piru). O cercetare interesantă întreprinde și AbaláY Offenberger, care în Date noi despre József Attila reușește, pe urmele altor cercetători, să stabilească cu precizie originea română a tatălui poetului. Valoarea studiilor și articolelor crește prin acele Anexe extrase din registre etc., care aduc un bogat material documentar, cf. D. Pop, Folclorul literar al Tribunei, care întocmește și o bogată bibliografie a problemei cercetate (p. 130—162), sau anexele la studiul lui I. Mușlea, care cuprind aproape întreg materialul notat de Cipariu (p. 185—200), etc. Fără îndoială că valoarea studiilor din prezenta culegere se datorește și unei atente și serioase supravegheri a redactorilor responsabili: Iosif Pervain și Elena Stan. Prezenta culegere oglindește munca serioasă de cercetare ce se desfășoară in cadrul Secției și implicit un succes al acesteia în activitatea sa. O mică nedumerire, care nu se putea găsi un alt titlu culegerii, pentru a se evita confuzia posibilă cu buletinul editat de Institutul de Istorie literară și folclor din București? (B Ionaș). CORESPONDENȚA LUI V. ALECSANDRI De la o vreme încoace, se acordă o importanță deosebită corespondenței scriitorilor, mărturiilor literare, actelor de arhivă și documentelor diverse, care aduc lumină în tălmăcirea unui eveniment biografic sau în interpretarea unor pasaje dificile din opera scriitorilor.în felul acesta, istoria literară primește un prețios ajutor din partea cercetărilor de amănunt. Corespondența lui Vasile Alecsandri a început să fie publicată în anul 1960 (a existat o ediție mai veche de Scrisori, îngrijită de N. Chendi și Carcalechi), ca o ediție de documente literare inedite. Volumul intitulat Scrisori, însemnări, întregește și conturează pregnant fizionomia activității creatoare a scriitorului. Ediția este îngrijită de Marta Anineanu. Volumul este prevăzut cu numeroase note explicative, cu un indice cronologic al scrisorilor publicate, indice de titluri ale operelor lui V. Alecsandri, care apar în scrisori și însemnări, precum și un indice de nume proprii; în general, scriitorul și-a redactat corespondența în limba franceză, pe care Maria Anineanu a tradus-o publicînd și originalul, cu indicarea sursei documentului. Scrisorile publicate în acest volum sînt adresate lui Iancu Alecsandri, frate al poetului, militar și diplomat, vrednic luptător pentru Unirea din 1859, soției poetului, Paulina, în cuprinsul cărora tratează probleme de familie dar și unele referințe culturale, lui Ion Bălăceanu, om politic, altele lui G. Bengescu, diplomat și scriitor iar cele mai multe și mai interesante lui Ion Ghica, trimise din țară sau din Paris, cu bogate informații în legătură cu activitatea scriitoricească. Găsim numeroase indicații cu privire la motivele care l-au determinat pe Vasile Alecsandri să scrie anumite opere, să înceapă unele dar să nu le termine din cauza diferitelor împrejurări, cum s-a întîmplat cu piesa Dezrobirea țiganilor, rămasă doar în proiect. Prețioase informații aduc unele scrisori în legătură cu vizita făcută de poet în Provența, la invitația melebrilor, care i-au decernat premiul de la Montpellier, în anul 1878. Din altă scrisoare, adresată de asemenea lui Ion Ghica, aflăm care este atitudinea lui V. Alecsandri față de Al. Macedonski, într-o polemică, pe care autorul lui Despot-vodă n-a dorit-o și nu a încurajat-o, păstrînd o atitudine rezervată, deși ar fi avut serioase motive să se apere de acuzațiile nedrepte ale șefului de la Literatorul. Alte epistole sunt adresate lui Matei Millo, Iakob Negruzzi, Gr. Silași, A. Ubicini, etc., fiecare dintre ele dezvoltînd o idee, descriind o situație contemporană sau încercind caracterizarea unei opere literare. Notele sînt abundente în această parte a volumului, multe cu informații culese din manuscrise și din presa timpului. După aceste scrieri, se publică niște însemnări în legătură cu o excursie, în tovărășia unor prieteni, la Cetatea Neamțului și la unele mănăstiri, textul publicându-se după un manuscris francez. Urmează apoi Jurnalul călătoriei lui Vasile Alecsandri în Italia cu Elena Negri, între 1846—1847. Acest text s-a tipărit și în anul 1947 de către C. D. Papastate, care a descoperit manuscrisul, în posesia unei nepoate a soției scriitorului, Elena Ivănescu, păstrat în taină, pînă la data amintită. Jurnalul are o deosebită semnificație, fiind un document de istorie literară, cu unele referințe la creația artistică, dar și o operă literară, scrisă sub impulsul unei sensibilități artistice deosebite a unui scriitor cu vădite resurse lirice, care utilizează elemente de descriere realistă, bazate pe observația directă și care-și transcrie reacțiile sufletești în fața unui destin vitreg. Volumul mai cuprinde atestatul care i-a fost eliberat lui V. Alecsandri, în anul 1834, cînd a plecat la Paris, și mai multe scrisori primite de poet de la părinții săi. Publicarea corespondenței și a însemnărilor lui Vasile Alecsandri contribuie la o mai bună cunoaștere a vieții și activității literare a scriitorului. Aceeași colecție de documente literare anunță și strîngerea și tipărirea scrisorilor lui Al. Odobescu, lucrare așteptată cu un legitim interes. (Nae Antonescu). Teodor Vîrgolici. ALECU RUSSO Se pare că Teodor este unul dintre istoricii Vîrgolici literari care nu manifestă preferință deosebită și exclusivă pentru vreuna din perioadele literaturii noastre. Totuși, problemele de istorie literară modernă i-au reținut mai mult atenția: a îngrijit o ediție din Primii noștri poeți, a Scris un amplu studiu despre începuturile romanului românesc (1956), iar de curind ne-a oferit monografia: Alecu Russo (Ed. Tineretului, 1964, col. „Oameni de seamă"). Propunîndu-și să reconstituie drumul vieții și activității scriitorului, Teodor Vîrgolici a apelat în primul rînd la prețioasele informații ce i se puteau oferi contemporanii scriitorului: Ion Ghica, Al. I. Odobescu, G. Sion și mai ales V. Alecsandri. Pe lângă acestea, autorul a procedat, după cum ne încredințează, ia „o lungă și stăruitoare muncă de cercetare a arhivelor, din veacul trecut, a colecțiilor de hrisoave și documente, a mapelor cu scrisori" etc. Cu o astfel de laborioasă cercetare, caracterul documentat al lucrării pare neîndoielnic. Preferind criteriul tratării pe capitole corespunzătoare unor etape însemnate din viața scriitorului, Vîrgolici urmează ascendența scriitorului, aducînd de multe ori date semnificative despre activitatea lui in perioade mai puțin cunoscute. In cap. I (Am doi munți cu codri mari...), el aduce o bogată informație în privința raporturilor dintre scriitor și părintele său, arătînd cauza rupturii dintre ei ca și contribuții interesante în privința modelelor Cîntării României. Ținînd seama de profilul colecției, autorul și-a putut permite un stil mai liber, mai potrivit evocării, fiind totuși departe de o vulgară romanțare a biografiei scriitorului. Reușitele nu lipsesc nici în această privință (v. paginile introductive ale capitolului: Ultimii ani ai vieții). Tocmai de aceea, sunt supărătoare unele neglijențe stilistice care, departe de a face mai antrenantă comunicarea, o degradează. Intîlnim interogații și invocații retorice de tipul: „Dureroasă a fost existența lui Russo în acești ani" sau „Fosta și Alecu Russo un participant activ la mișcarea revoluționară din 27—28 martie 1848, poate unul din fruntașii ei"! Numindu-și lucrarea „evocare biografică”, T. Vîrgolici are numai in parte dreptate, căci intr-un capitol cum este Cîntarea României face o succintă analiză a operei în ansamblu și se ocupă pe larg de poemul în proză care dă titlul capitolului. In problema mult discutatei paternități a Cîntării României, Vîrgolici se pronunță în favoarea lui Russo. Argumentele nu sînt noi (le-a folosit și Petre V. Haneș și Al. Dima) și constau în „cîteva din declarațiile categorice ale prietenului său apropiat Vasile Alecsandri" (p. 159). Ele n-au convins pe deplin și nu conving nici acum, așa că problema rămine in continuare deschisă. Credem că autorul putea să nu acorde azila spațiu unor precizări (ele fiind cunoscute din cercetările anterioare); astfel, insistențele asupra originii franceze a numelui scriitorului ne apar superflue, deoarece lucrurile au fost lămurite odată. Se fac, de asemenea, prea lungi digresiuni în legătură cu lupta pentru promovarea unei dramaturgii naționale din jurul anilor 1845— 1846 (p. 92—94), sau în legătură cu trimiterea odraslelor boierești la școlile din Apus (p. 30—34), utile desigur, dar care sînt cunoscute și au devenit locuri comune. Cap. II (Un sat frumos rășchirat între grădini și copaci) suferă din cauza supralicitării paginilor autobiografice ale lui Alecu Russo (mai ales Amintiri), contribuția autorului rezumîndu-se la o parafrazare a acestora, ce-i drept pricepută. Lucrarea lui T. Vîrgolici rămâne o utilă operă de popularizare, contribuind la confirmarea profeticelor cuvinte ale lui Alecsandri: „Numele lui Alecu Russo va crește cu timpul și va străluci glorios”. (Ion Buzași). Paul Georgescu este un reprezentant al criticii jurnalistice Nu numai activitatea lui de zi cu zi îndrituește o asemenea opinie, ci și aceea menită să-l recomande ca autor al unui volum. Materialele grupate în Păreri literare — despre care e vorba — își păstrează întreaga structură foiletonistică. Prea puțin familiarizat cu studiul de amploare, la care recurge totuși din cînd în cînd, criticul preferă să formuleze judecăți asupra unor lucrări izolate, o carte sau eventual mai multe cărți aparținînd unui scriitor. Adaptat la o astfel de modalitate critică (se pare, singura convenabilă talentului său), autorul se impune de îndată, vădind mobilitate și suplețe în alegerea și gruparea ideilor (o necesitate fundamentală a foiletonului, dată fiind scurtimea lui inevitabilă), comentariul concentrat și generalizator, țintind spre condiția eseului și, adăugăm, un stil dinamic, chiar dacă, uneori poticnit ori lipsit de articulații. Cum însă între studiu și foileton diferența nu e de valoare (așa cum, de pildă, nu este între nuvelă și schiță ca specii ale aceluiași gen) se va înțelege, sper, că afirmația noastră nu are o nuanță minimalizatoare. De aceea, vreau să o repet. Paul Georgescu e un practician al criticii jurnalistice și în asta nu poate fi nimic rău. Volumul său se deschide, de altfel, printr-o demonstrație elocventă, cu un ciclu de articole despre Sadoveanu (v. Sadoveniene). Așteptăm degeaba să găsim aici o imagine de ansamblu a operei sadoveniene, văzută într-o judecată globală și, cum spuneam, de amploare, în fapt, criticul alege cîteva din scrierile cele mai importante alegere făcută jurnalistic, odată cu retipărirea operelor lui Sadoveanu, după Eliberare) și aruncînd asupra lor pentru cîteva clipe, un fascicol de raze, încearcă să surprindă fragmentar componența universului artistic al marelui nostru prozator. Nu cred că metoda de investigație e în măsură să-l dezavantajeze pe cel ce-o practică; totul depinde, însă, de capacitatea lui de a sesiza esențialul. în cazul de față, îi datorăm lui P. G. multe observații judicioase și tocmai de aceea mi se pare util să stărui asupra cîtorva. Caracterul popular, folcloric al operei sadoveniene ■ se relevă criticului ca decurgînd din specificul literaturii orale prozatorul fiind un povestitor. Observația nu e nouă, dar P. G. o adîncește, arătînd că în structura povestirii — „cadrul firesc al caracterului popular“ — fuzionează „eposul, lirismul și înțelepciunea — acest triptic al cunoașterii care s-a despărțit de mult, creînd romanul, poezia și filozofia, —“ etc. Nu stăruim asupra argumentării care e întemeiată, dar dezorganizată, risipită adică prin mai fiecare din foiletoanele ciclului remarcabil fiind cel cu titlul Pseudokyneghetikos (pus de critic „sub invocarea Odobescului“) pentru a sugera tradiția povestirii în literatura română și pentru a o discerne apoi în Ostrovul lupilor, operă a lui Sadoveanu; în ansamblu, rezerva noastră are în vedere discontinuitatea observațiilor de acest gen. Consecința e aceea că autorul e pus în situația dificilă de a se repeta. Hanu-Ancuței, cum se știe, este o suită de povestiri și ncă dintre cele mai semnificative în opera sadoveniană. Autorul, prin urmare, nu putea trece peste ele și se vedea nevoit să redefinească aspecte generalizate anterior, într-un fel, repetiția pe care o face cu acest prilej e și tautologică: „Ce este scriitorul povestitor? El este un ascultător pasionat și atent care repovestește apoi, cu mijloacele literaturii, ceea ce a auzit" (p. 19) deși e în afară de orice îndoială că autorul urmărește aici o finalizare mai profundă a aceleiași idei: „Mihai Sadoveanu se aseamănă deci, unui rapsod ce cîntă durerile, bucuriile și nădejdile poporului dar, spre deosebire de cei vechi, el nu o face în aceste adunări populare, ci pe marea scenă a națiunii, după ce i-a ascultat pe numeroși rapsozi populari. El este, deci, un rapsod al rapsozilor, marele rapsod al poporului român“ (idem). Dar dacă Sadoveanu e un povestitor el nu este atunci un romancier în sensul consacrat al cuvîntului , iarăși una dintre ideile care revine, discontinuu, de-a lungul foiletoanelor și, de astă dată,fiind convingător demonstrată în comentariul pe marginea „romanului“ Venea o moară pe Siret fără nici un cîștig. Reluată mereu este apoi și observația că „La Sadoveanu nu analiza psihologică e importantă —“ (p. 36) care, împreună cu celelalte, referitoare la „rapsodul“ și „romancierul“ Sadoveanu au făcut obiectul unor substanțiale comentarii încă de la apariția principalelor opere ale scriitorului. In acest sens, pot fi consultate, cu folos, cronicile semnate de Perpessicius la apariția volumului Venea o moară pe Siret — Mențiuni critice, seria I-a, p. 237 ș.u., respectiv la Hanu-Ancuței, Mențiuni critice, seria a II-a p. 114 ș. u. pe care însă P. G. le trece sub tăcere. Situația nu este îngrijorătoare, decît în măsură în care ideile sale se repetă inutil, altfel investigația criticului — după cum vom încerca să arătăm mai încolo — are un punct de pornire particular, caracterizîndu-i metoda Am stăruit, deci destul de mult pentru a arăta că P. G. este mai ales un foiletonist înzestrat cu capacitatea de a sesiza trăsăturile fundamentale ale unei opere, nu atît studiind ansamblul cît anumite părți componente ale ei. Prototipul criticii jurnalistice ca sumă a calităților de care dispune P. G. ni se relevă în foiletonul despre Pădurea spînzuraților. A-i reproșa însă că și în acest foileton reia distincția dintre construcția romanului „obiectiv“ (clasic) și cel de „analiză“ (cum o va mai face și cu alte prilejuri e o obiecție fără... obiect, deoarece altul este contextul disociației. Apreciindu-i observația fină și, ca de obicei, altoită pe tulpina unei bogate culturi literare și filozofice, vom spune că autorul întreprinde aici o minuțioasă analiză asupra eroului „dilematic“ al romanului lui Rebreanu, erou aflat el însuși „într-o situație dilematică“ — războiul, cît și asupra celorlalte personaje din roman, care fiecare sînt „o soluție sau un comportament tipic"