Tribuna, iulie-decembrie 1967 (Anul 11, nr. 27-52)
1967-10-19 / nr. 42
N Proletar: din toate tarile, uniti-vä ! Director-fondator IOAN SLAVICI 1884 SÄPTÄMINAL DE CULTURÁ Séria nouä: Anul XI, nr. 42 (559) 19 octombrie 1967 8 pagini — 1 leu >• i Perfectionarea conducerii si planificarii economiei nationale Evenimentul care astazi prilejuieste adînci meditatii si totodata genereaza profunda admiratie este neîndoielnică aparitia proiectului Directivelor C.C. al P.C.R. cu privire la perfectionarea conducerii si planificarii economiei nationale corespunzâtor conditiilor noii etape de dezvoltare socialista a României. Punînd pregnant în lumina cresterea rolului conducator al Partidului Comunist Român în intreaga viata sociala. Directivele afirma din nou rolul de însemnatate exceptionala al politicii partidului nostru în asigurarea înaintarii societatii românesti pe calea progresului. Politica pe care înaintatul gînditor român G. Barit o definea „întru intelesul ei drept si adevarat“ ca „limpedea cunoastere a trebuintelor, înteleapta calculare a tuturor mijloacelor ducatoare la acest scop, dreapta, conforma lor aplicare, statornica ramînere si petrecere pe drumul cunoscut odata de bun“ si pe care o considera drept ,,cea dintîi trebuirea a unei partide“ deoarece „oriunde lipseste aceasta, toate silintele sunt numai opiniele..se înscrie printre factorii esentiali fata de care este de neconceput procesul de edificare a noii societati. CONDUCEREA PLANIFICATA A ECONOMIEI — MANIFESTARE A LIBERTATII Viitorul poporului nostru nu este o fatalitate ce cade peste el ci o realitate pe carei-o construieste în mod constient. Inaintarea târii pe calea desâvîrșirii construirii socialismului reprezinta crearea de catre poporul român în deplina cunostinta de cauza, a propriei sale istorii. Infaptuirea acestei grandioase — prin continutul, semnificatia si implicatiile sale — opere presupune în mod obligatoriu: 1) participarea activa a maselor, a întregului popor la creatia istorica si 2) organizarea si conducerea planificata a economiei nationale, a dezvoltarii societatii în general. „Caracterul constient al dezvoltarii societatii, se subliniaza în Directivele C.C. al P.C.R___, își gaseste expresia în conducerea planificata a acesteia“. Economia socialista nu se dezvoltâ si nu se poate dezvolta automat ca urmare a unor virtuti $i legi care sa-i asigure în orice conditii o evolutie ascendenta. Progresul ei este $i poate fi numai întruchiparea muncii, energiei si priceperii creatoare a poporului. Socialismul generalizînd munca, generînd necesitatea ca fiecare membru al societatii sa munceasca dupa capacitatea sa indiferent de domeniul in care se afla, ridica pe o treapta superioara rolul muncii ca izvor al bunurilor materiale si valorilor spirituale. In acelasi timp dezvoltarea economiei socialiste este un proces organizat, planificat. Marea productie socialista, datorita caracterului social al muncii, al fortelor de productie si existentei proprietatii obstesti asupra mijloacelor de productie, se poate dezvolta armonios si echilibrat numai daca este organizata si condusa planificat. „Cresterea continua a fortelor de productie, caracterul socialist al economiei — sublinia tovarasul Nicolae Ceausescu — impun planificarea, conducerea si îndrumarea centralizata, unitara a tuturor domeniilor de activitati în scopul dezvoltarii întregii societati“. Organizarea si conducerea planificata a economiei nationale, a vietii sociale în general este o forma esentiala de manifestare a libertatii, a necesitatii interese. De aceea conducerea economiei nationale presupune: a) organizarea activitatii economice pe diferite verigi în profil vertical si orizontal, b) reglementarea legaturilor reciproce dintre acestea, c) elaborarea planului de dezvoltare a economiei si asigurarea îndeplinirii lui, d) exercitarea controlului asupra activitatii economice, e) organizarea relatiilor de colaborare tovaraseasca cu tarile socialiste si a legaturilor cu celelalte tari etc. Pe scurt, conducerea si organizarea stiintifica a economiei nationale trebuie sa asigure functionarea normala si perfectionarea continue a mecanismului economic. Continutul principal al conducerii de ansamblu a economiei nationale este planificarea acesteia. CONDUCEREA PLANIFICATA A ECONOMIEI NATIONALE, DOMENIU IN CARE ECONOMICUL SE IMBINA CU POLITICUL Conducerea si reglementarea planificata a economiei nationale este un domeniu în care se îmbina în cel mai inalt grad economicul si politicul. Conducerea planificata a economiei nationale este unul dintre atributele fundamentale, esentiale si inalienabile ale suveranitatii iar planul de stat reprezinta principalul instrument prin care statul ii realizeaza obiectivele sale politice si social-economice, el uneste toate eforturile întregii noastre natiuni într-un torent comun pentru infaptuirea politicii partidului de dezvoltare a întregii societati ca un tot unitar armonios. In afara de aceasta însasi determinarea proportiilor ca expresie a diviziunii sociale si teritoriale a muncii, a coordonatelor cantitative si calitative ale dezvoltarii economiei în ansamblu cît si a ramurilor si subramurilor sale fixate în timp si amplasate în spatiu — este prin continutul si esenta sa o hotârîre politica prin care se defineste, pe temeiul prezentului, viitorul târii. Prezentul se afla fata în fata cu viitorul in repartitia venitului national în fond de acumulare si fond de consum, în repartitia fondului de acumulare între diferitele sectoare si compartimente ale vietii economico-sociale, în împârtirea sa între diferitele regiuni ale târii etc. Asa cum se precizeaza în Directive... „orientarea spre reducerea acumularilor sau mentinerea lor la un nivel scazut nu numai ca nu ar sluji intereselor fundamentale ale natiunii noastre socialiste, dar, dimpotriva, ar contraveni acestor interese. Sporirea vremelnica a fondului de consum ar fi scump platita prin încetinirea serioasa a ritmului de crestere economica, ceea ce ar duce inevitabil la restringerea într-un scurt rastimp a posibilitatilor de ridicare a nivelului de trai. Diminuarea acumularilor ar fiîna reproductia largita, ar face imposibila reducerea decalajului înca apreciabil care ne desparte de tarile avansate“. In acelasi timp, neluarea în considerare a criteriilor stiintifice-economice si sociale — de asezare a fortelor de productie pe întregul teritoriu al tarii poate avea ca urmare, pe lînga folosirea la un nivel scazut de eficienta a resurselor materiale si de munca, mentinerea inegalitatii si a caracterului unilateral al dezvoltarii unor regiuni, amînarea crearii conditiilor pentru reducerea treptata si lichidarea ramînerii in urma a satului fata de oras, pentru ridicarea social-culturala a satului. Socialismul este cea mai dinamica orînduire din cire a cunoscut societatea omeneasca pîna în prezent. Progresul rapid si multilateral al economiei, stiintei si culturii, implicatiile tot mai adînci ale revolutiei ce se desfasoara In stiinta si tehnica, amploarea si complexitatea activitatii de continuare pe o treapta superioara a operei de desâvîrsire a constructiei socialiste, ridicarea nivelului calitativ al întregii activitati economice impun cu necesitate perfectionarea conducerii si planificarii economiei nationale. Asa cum se subliniaza în „Directive“ formele si metodele de conducere a economiei nu constituie un scop în sine, ci trebuie sa reprezinte în fiecare etapa pîrghii eficiente în valorificarea muncii sociale si a bogàtiilor naturale, în canalizarea eforturilor spre realizarea obiectivelor fundamentale ale progresului social. Formele s i metodele de organizare si conducere a economiei se manifesta si actioneaza însa ca un factor de accelerare a progresului numai atîta timp cît se afla în concordanta cu nivelul de dezvoltare a fortelor de productie, gradul de complexitate al economiei si eu particularitile fiecarei tari si etape istorice. Stadiul actual al economiei noastre, dezvoltarea ei in pas cu cerintele revolutiei stiintifice tehnice impun: îmbunatatirea structurii industriei pe ramuri, angajarea fiecarei unitati în circuitul economic cu toate resursele si rezervele interne; cresterea gradului de pregatire, de organizare si utilizare a fortei de munca; fundamentarea stiintifica a deciziilor economice si marirea operativitatii aplicarii lor; marirea capacitatii de adaptare a întreprinderilor la noile cerinte ale productiei si consumului; perfectionarea legaturilor între întreprinderi etc. Satisfacerea acestor ceriinte nu este posibila fara o perfectionare corespunzatoare a formelor si metodelor de conducere si planificare atît la nivel micro cît si macroeconomic. (Continuare în pag. a 6-a) Conf. univ. dr. AUREL NEGUCIOIU i -a fost dat lui E. Lovinescu, critic „impresionist“ (simbolist prin structurǎ), sa poarte cea mai lunga ei cosecventa lupta literara de pe meleagurile culturii noastre; o lupta literarâ care pentru a fi temeinic cîstigata l-a obligat pe anti-doctrinarul critic sa-si sistematizeze gïndirea intr-o doctrina sociala. Istoria civilizatiei romane moderne. Punctul ei de plecare se identifica cu inceputurile criticii lovinesciene, in perioada colaborarii la Epoca, perioada Pastor pe nisip. E. Lovinescu aparea în critica literara la o vreme cînd, sub autoritatea vehementa a publicisticii lui N. Iorga si prin inflorescenta specifica a prozei lui Sadoveanu si poeziei lui Goga, domnea samanatorismul. Modernismul incerca sa se afirme, sub lipsa de autoritate morala a lui Macedonski („dezorganizare intelectuala s i morala“, „dezechilibru“, „ura fata de talentele recunoscute“ — Cosbuc, Caragiale, spune Lovinescu, referindu-se la publicatia F ora morala, in Istoria'Literaturii romane contemporane, 1) si prin versurile incä nespecifice ale lui Arghezi din Linia dreapta, sau literatura anemica de la Viata noua a lui O. Densusianu (dezbaterile mai vechi asupra simbolismului, autentificate de condeiul lui Stefan Peticǎ, nu impusesera totusi acest curent). Dupa ce tratase cu pondere si întelegere povestirile lui M. Sadoveanu, Lovinescu raspunde lui S. Mehedinti, care în Sãmanatorul exaltase „primavara literara“, raspuns ce opune acestei „primaveri“ traditia reprezentata de Heliade Radulescu, Gr. Alexandrescu, Bolintineanu, Alecsandri, Eminescu, Creanga, Vlahuta si Cosbuc: „Nationalismul unora dintre scriitorii tineri se caracterizeaza printr-un exod catre sate. Adevaratul român e la sat, acesta e principiul pe care içi reazemà estetica lor. O estetica cam marginita — aceasta!“ (Pa?i pe nisip, p. 8) — §i mai departe: „farānismul nostru e prea excesiv $i cam e artificial — ca tot ceea ce vine dintr-o doctrinǎ — si are multe laturi prea putin estetice“ (ibid. p. 10). în articolul Literatura și critica noastra, apoi, e combātutä direct „doctrina“ sämänatoristä a lui Iorga, cu argumente valabile, mai tîrziu, pentru întreaga ideologie lovinesciana (dupa ce criticul, atît de greu cucerit de simbolismul obiectiv si de propriul sau simbolism structural, proclamé caracterul national si sanatos al traditiei noastre literare, de la Anton Pann la Eminescu, si respinge „literatura esteților“: „Acestia sînt scriitori ce rup legaturile cu publicul românesc ei vizeaza forme superioare de arta cu sentimente rare si subtile, ce nu au nimic cu mentalitatea noastra. Ei sunt imitatorii literaturii exotice franceze, cantare fii palidelor fecioare si ai luminelor fosforescente“ — or, noi nu putem „sa avem o literatura decandenta, pentru ca a fi decadent înseamna sä decazi de undeva“ (ibid. p. 50—51, aluzie la Macedonski, la Petiia, la „simboliști“): „toate straturile natiunii au dreptul de a fi reprezentate în literatura neamului“ (ibid. p. 51). Aproape era Lovinescu de maiorescianul Duiliu Zamfirescu, cel care în prefata Novelelor sale (1888) cerea pentru literatura româna un Stil burghez, pe masura calitatilor sufletesti ale micii burghezii pǎstratoare de curata nationalitate, cel ce, mai tîrziu avea sa combata, la Academie si în reviste, deopotriva limba naturalistic rurala a scriitorilor ardeleni si poezia simbolista, „decadenta“ (asa cum, însuși Maiorescu, în raportul academic asupra lui Goga, din 1906, respinsese scrierile „efeminate“, „decadente“, „exotismul neadaptabil“, expresii care, socoteste Lovinescu, se refera la poezia simbolista a Vietii noi — (T. Maiorescu, II, p. 317); acel Duiliu Zamfirescu aparat de critic în 1911, prin articolele refuzate de ziarul Românul din Arad si publicate în Convorbiri literare (Critice, VI) — aparare soldata cu o ruptura, din cauza cîtorva cuvinte ofensatoare ce continea scrisoarea de multumire a scriitorului — si regasita spre mare satisfacte o data cu aparitia corespondentei cu Titu Maiorescu, prilejul din urma inspirînd de altfel lui E. Lovinescu aceste admirabile si graitoare pagini despre autorul de care se simtea mereu aproape (Memorii, III, p. 21—23): „dupa atîtea decenii de evolutie literara, dupâ aparitia atîtor temperamente mari artistice, ce au schimbat aproape cu totul fața scrisului românesc, — în anumitul sens al echilibrului clasic, stilul lui Duiliu Zamfirescu râmîne încâ modelul cel mai realizat pîna acum al liteaturii noastre. Un simt al formei precise, fara digresiuni si pitoresc voit, o elegantà iesita din simplicitate si din discretie, o refinere evidenta, un amestec judicios al limbii curente a omului de cultura generala, fara excese de specializare, cu neologisme si cu arhaisme venite la locul lor si topite intr-o masa solubila, un ton de detasare cuviincioasa fata de obiect si de respect de sine si de cititor, o imbinare de raceala aparentä si de pasiune confinuta, o fluiditate ce nu se confunda cu usurinta si frivolitatea, fac din acest stil o opera de arta valabila prin armonia si echilibrul ce respira. Ceea ce-i da mai ales pret este amestecul, un adevar rar de „finit“ si de „nefinit“, de preciziune si impreciziune. Mersul lin al gindirii în cuvinte limitate, cu flexibilitati sintactice armonioase în volute grafioase, nu trebuie sä înlǎture elementul esențial al neprevazutului. Adevarata arta constǎ în a conduce cu preciziune linia gindirii fǎrä a o izbi de zidul de aramǎ, dincolo de care nu mai e nimic. Cu toate elementele limitata, stilul trebuie sǎ lase cugetārii punctele de suspensiune necesare prelungirii în nelamurit, in visare, in infinit, dînd libertatea absoluta cititorului de a completa el gandirea scriitorului prin propriile lui mijloace. Nu voi sustine, din nevoi panegirice, ca toate ferestrele luminate ale prozei lui Duiliu Zamfirescu se deschid asupra întunerecului plin de mistere, stilul lui are totuși în el destule puncte de suspensiune. Amenintatǎ de monotonia perfectiei, curiozitatea indispensabila este întretinuta la fiecare cotitura a frazei de un cuvînt, de o imagine, de o schimbare a orizontului. Desi îsi conduce gîndirea prin realitati pipaibile, la urma râmîne impresia unei asteptari neîmplinite. Rucoarea lui alina setea, dar n-o potoleste, nu din insuficienta expresiei ci din arta scriitorului de a-si prelungi efectul. Il simti ca stie mai mult decit spune si ca, din discretie, din tact social sau artistic se refine; exprima atît cît trebuie pentru a trezi curiozitatea fara a o îndestula; te face sa te scoli de la ospat usor înfometat, usor însetat, cu o pofta gata sa se destepte din nou. A uni preciziunea, eleganta aristocratica si filigranǎ a expresiei, într-un cuvînt clasicismul formei mǎsurate, echilibrate, limitate, cu o voita procesie în nedeterminate prin feresti deschise spre depǎrtǎri, reprezintǎ o artǎ rarǎ mai ales într-o literaturǎ saturatǎ de plasticitate verbalà, de pitoresc, de vigoare materiala si plebee“, în atare retrospectivǎ, nu poate apǎrea desigur întîmplatoare potrivirea dintre rîndurile aceluiași studiu (Pasi pe nisip, passim) care pretind literaturii cu „baza curat nationalä“ sa nu se restrînga doar la îniârsarea taränimii, ci a tuturor päturilor sociale, asa cum, acceptînd pe Creanga, procedasera scriitorii secolului al 19-lea, în pragul noului secol, neprogramatic „turanizante“ fiind doar scrierile ardelenilor (Slavici, Coșbuc, Goga), justificate de originea si experienta lor rurala — si rîndurile prin care criticul contrapune samanatorismului si poporanismului pe Duiliu Zamfirescu (alaturi de I. Al. Bratescu- Voinesti si D. Anghel) — la 1911, ca romancier social, pe linia lui N. Filimon, apreciere reluata cu ocazia cinci antenarului romanului românesc — la 1913 (studiu publicat în Critice, IV). Daca E. Lovinescu a debutat în critica literarà de pe poziii antisāmanatoriste (împotrivindu-se însā de asemeni, la început, estetismului simbolist), împrejurarea (Continuare în pag. a 3-a) I. NEGOIȚESCU E. LOVINESCU: 0 Milurarä (1906-1943) Vedere din interiorul galeriei de acces principal (în afara) la Ciunget O etapa încheiata Mijloc de septembrie. Vreme limpede, senina. Cel inalt, sprijinit de piscuri semete si pe vîrfuri de brazi. Dinspre nord, de dupa culmile batute de soare, invesmintate cu paduri negre-albastrii, un nor cenusiu-închis, asemenea unui cap cu parul vilvoi, s-a întins sa priveascä, poate al ■uriafului de pe Cumianul — daca ar fi sa credem povestile localnicilor de peste munte, din Valea Frumoasei, aduse în circuitul literaturii noastre de iscusitul condei al lui Sadoveanu. Se întîmpla ceva în valea Lotrului, caci e miscare, daruie masini de toate felurile pe drumurile de munte, înțesate de oameni. Intr-un punct anumit al vâii, la Vidra, este agitafie, vinzdeala. Linistea locurilor patriarhale s-a spart; mastodonii de otel scurma pâmîntul, vǎzduhul vuieste, vibreaza pàdurea. Ciutele s-or fi tras catre întunecimea vâiugilor, ursii se vor fi pitulat pe dupa stînei. Praful suie de pe drumuri ca o ceafa. Mii de oameni, in strai de sarbatoare si în strai de lucru, asteaptä nerdbdatori, emotionali. — Arde eeee! Vâile se umple de zgomotul exploziei — dinamita plus strigǎte omenesti. Buldozeristul Alexa Rus manevreaza manetele masinii care impinge din calea Lotrului, în atac frontal, ultimul stavilar de pamint. Apele limpezi, de cleftar, se tulbura, se valatucesc, se bulbuca. Nelinistea lor se ordoneaza insa curînd si apuca spre deschizatura neagra taiata in stinca. Minutele curg impreuna cu apa, oamenii se uità la ceas, rapóie aplauze ... $n iata, Lotrul cel argintiu si ager, supus vointei omenesti, cǎlauzit pe o albie noua, printr-un tunel de peste 700 metri, într-o volbicà laterala, dincolo de munte. In albia veche, constructorii urmeaza sa ridice, lucrînd pe uscat, cum se spune in limbaj tehnic, barajul de la Vidra, zagazid de 338 metri lungime, 120 inaltime, cu un volum de 3.800.000 metri cubi material. El va fi construit din roca — deci din piatra — de Lotru, cu miez de argila, intreg materialul aflindu-se în imediata apropiere, la carierele deschise in acest scop. Este cel dintîi baraj de acest fel construit la noi în fara, mai ieftin decit cel din beton, mai lesne de construit, dar la fel de eficace. In spatele lui se va intinde pe multi kilometri, de la Vidra catre Obîrsia Lotrului, lacul de acumulare cu o capacitate de 300 milioane metri cubi de apa. Prima etapa s-a încheiat. De la 17 septembrie 1967, Lotrul curge pe albia noua si va curge atîta vreme cît va fi necesar pentru constructori ca sa înalțe în matca veche, între doi umeri de munte, un munte cu nume nou: Barajul de la Vidra. El va creste cu aproximativ un milion de metri cubi pe an... Retrospectivâ Cu vreo cîtiva ani înainte au pǎtruns în pustietafile împǎdurite si pe valea de o sǎlbatica si neasemilita frumusete a Lotrului — prospectorii. Aduceau cu ei instrumente fragile si pretențioase, dar si cele din veacuri cunoscute — ciocanul si lopata. Elicopterele bîzîiau pe sus, lucrau în ele geologi si specialiști în hidrologie, fotografi-topometri, ingineri constructori, proiectanții viitorului nod hidroenergetic de pe Lotru, cel mai impunator edificiu de acest fel de pe apele interioare ale tarii. Munca lor a durat mult, dar mai putin decit se prevazuse. S-au studiat variante multiple, s-au ciocnit päreri. Pîna la urma, incet si cu migala, cu staruinta si indraznealä, varianta cea mai buna, rumegata in masini moderne de calcul, s-a asternut pe planetele de proiectare, devenind una dintre curajoasele creatii ale socialismului din România, in întregime realizata in tara ... Lotrul vine dinspre vest, din versantul ce-l desparte de depresiunea Petrofenilor si aduna în bazinul lui apele invecinate, zeci, sute de buletele involburate, ca sa se arunce cu toate impreuna in Olt. Debit constant si bogat, diferenta mare de nivel, acces relativ usor catre punctele viitoare de lucru. Din cele mai vechi timpuri valea, salbatica si izolata, infundata între munti puternici acoperiti de päduri seculare isi pǎstra virginitatea. Ce îi va fi determinat pe oameni sa-i zica apei Lotru? In înțeles vechi, cuvintul înseamna hof, tîlhar, bandit, deci un nesupus rǎufǎcätor... Cînd m-am hotarît sa trec pe hîrtie însemnarile acestea de reporter, cautînd obîrșia cuvîntului, memoria mi s-a blocat dintr-o datà. Știam ca face parte dintre cuvintele vechi ale limbii noastre. Imi statea pe limba sā-i spun, îl învâțasem cîndva, voiam chiar sa caut prin notóțele mele vechi de student în filologie si în dicționar — am cautat pe urma, dar nu i se dà etimologia! — dar am fost luat de la lucru de un telefon urgent. . A doua zi, la redacfie, aduc vorba de acest lapsus si într-o clipa mi se face lumina ... Ma miram si eu ca uitasem termenul latin latro — latronis, care în româneste de latru, în italiana ladro etc., în spaniola ladrou, avînd în toate acelasi înțeles. O alunecare semanticä mai tîrzie i-a dat în limba noastrâ si un alt înțeles, adicǎ de harnic, ager, întreprinzâtor. Toate intelesurile se potrivesc vâii și rîului. Poate câ, în vremurile cärunte, s-ar fi tras pe-aici nesupușii care probabil se aruncau pe drumul Oltului la tîlharit bogǎtiile scurse la vale si la deal. $i i s-o fi spus lotru, loc al hofilor... Cred ca le vor fi facut multe necazuri bastinasii cuceritorilor latini ca sa-i denumeasca atît de drastic. Lumea s-a prefacut, dar numele loun a rǎmas, de pominǎ. Cu locurile sînt potrivite pentru retragere si ascunzatoare, nu încape îndoiala. Cu timpul, s-au constituit asezari statornice, legendele localnicilor amintind de niste haiduci care vor fi operat si salafluit pe-acolo. Asa, Brezoiu — la imbucatura Lotrului cu Oltul — va fi fost salatul haiducului Breazu; Malaia — la 30 km de Brezoi, al lui Malai; Voineasa — la 40 km de Brezoi, a lui Voinea; Manuileasa mai sus de Voineasa al lui Manuila; Ciunget, asezat pe riul Latorita, Intr-o fundatura ca un cazan, salaiul haiducului Ciungu. Amintesc acesta doar pentru izul de legenda, de istorie nescrisa ce pluteste peste acest colt izolat de geografie unde viata pulseaza, vede-se dupa legende, din cele mai bâtrîne timpuri, cu o faima stranie. Ciobanii si padurarii au croit poteci si din poteci drumuri. Asa ca poti ajunge acum — adica mai de demult — peste muntele Obîrsia Lotrului, spre vest la Petrofeni, printre Cibin si Sebes pe sub Duranul — In valea Frumoasei si la Sebes, printre Paring si Capafina — la Novaciin valea Gilortului. Amatorii de drumetie sustin, pe buna dreptate, ca drumurile acestea constituie si azi o atractie turistica fermecätoare. Odata cu lucrarile la nodul hidroenergetic, toate vor fi modernizate asa ca, dintr-o pustietate eu munai sîlhui — cum zice poetul — bazinul Lotrului va deveni o regiune turisticä fara egal... întoarcere la timpurile moderne Am luat din Calimanesti autobuzul Rîmnicu- Vilcea — Voineasa, cursa de cîteva ori pe zi, m-am coborît la Gura Latoriței, rîul ce vine dinspre dreapta, deci dintr-o lature, în Lotru, sa ma duc la Ciunget, acolo unde se va construi uzina hidroenergeticä propriu-zisa. Catre sfîrsit, atît Latorița, cît si Rudureasa vor fi captate si dirijate catre lacul de acumulare, acum însa sunt doua rîulete sprintene, cu apa ca distilata, de o limpezime nefireasca. Drumurile sînt gropoase si strîmte, un chin pentru soferi, adevarate piste de încercare a rezistentei masinilor. Peste vreo doi ani, în schimb, pe aici vor sud fosele ultra-moderne, catre hidrocentrala, baraj, pîna la Petrofeni. Deocamdata foferii injura si-si blestema zilele. Toate materialele se aduc de la gara Brezoi, asa ca va puteai imagina ce solicitare e pentru omul de la volan. Se transportä beton, utilaje grele, explozibil, hrana, tot ce trebuie unui santier imens, care inghite zilnic mii de tone de materiale. Peste culmi s-au tras linii de inalta tensiune catre statiile de transformare. Stilpii, in multe locuri, au fost amplasati cu elicopterele. La Ciunget, cu ajutorul inginerului Tiberiu Moraru, din partea beneficiarului, a redactoruluisef al ziarului de șantier Lumina de pe Lotru, tov. Petru Dobrescu, a geologului Jean Barbulescu si a inginerului-sef al santierului Ciunget- Uzina, tov. Simionescu — toți vechi constructori, unii cunoscuti de la Bicaz, altii de la Arges, am studiat harta constructiei si planurile. Sa le trecem putin în revista si sä vedem ce va fi acolo peste sase-sapte ani. Pentru informarea cititorului, am încercat o schita, bineînteles foarte aproximativa, a locului si lucrarilor (Continuare în pag. a 4-a) DUMITRU MIRCEA începutul atacului la galeria principala de la Barajul Vidra