Tribuna, ianuarie-iunie 1969 (Anul 13, nr. 1-26)
1969-01-16 / nr. 3
Director-fondator IOAN SLAVICI 1884 săptaminal de cultură Seria nouă, Anul XIII, nr. 3 (625) 16 ianuarie 1969 Proletari din toate țările, uniți-vă ! 8 pagini — 1 leu Rațiunea un mediu invizibil al omului Din vremuri vechi încă, geografia a obișnuit oamenii să înțeleagă mediul natural în care își desfășoară viața specia de maimuță terestră și cerebrală care este Homo sapiens, drept o entitate vizibilă. Mediul geografic, alcătuit din forme de relief și vegetație, sau landșaftul în limbaj tehnic, poate fi privit cu admirație sau aversiune. Landșafturile, sau, mai artistic spus peisajele, pot fi imortalizate prin penelul lui Corot și Grigorescu, Șișkin și Levitan. Pelicula fotografică poate înregistra fizionomia acestui mediu natural cu exactitate și chiar cu efecte optice de valoare artistică. Asocierea mediului de cunoașterea directă senzorială, legarea noțiunii însăși de capacitatea organului nostru vizual și a organelor artificiale de vedere, exprimă numai o latură a legăturilor complexe ale omului cu mediul său. In spatele fizionomiei este ascunsă structura mediului, care nu poate fi văzută și fotografiată ci numai înțeleasă cu ajutorul deducției. Structura mediului este alcătuită din complexul de relații între componentele sale. Relația funcțională, sau mai bine zis interrelația dintre componentele mediului, constituie un proces în timp. Procesul poate fi descris, exprimat prin diagrame și parametri calculați pe baza statisticii, dar nu poate fi perceput cu ochiul. Numai anumite faze ale procesului sunt perceptibile vizual, nu însă și procesul în ansamblul său. Nici chiar cinematografia nu poate reda structura unui mediu natural, deși cu ajutorul acestui mijloc modern de cercetare știința devine în măsură de a reda vizual numeroase aspecte ale structurii. O structură a mediului este de pildă interrelația populațiilor de rîndunele cu hrana lor (insectele) și clima. Sărăcia de hrană din timpul iernii obligă rîndunelele să părăsească meleagurile noastre. Oamenii pot vedea o fază a acestui proces de interrelație, stolul de rîndunele pregătindu-se de zbor de pildă. Dar dependența numerică reciprocă a rîndunelelor și insectelor, ca și condiționarea lor de către capriciile climatice, nu poate fi văzută ci numai apreciată pe baza unor calcule statistice și prin utilizarea de modele matematice sau cibernetice, înțelegerea mediului ca structură invizibilă dar activă a fost inaugurată de Charles Darwin care a accentuat, după cum se știe, însemnătatea relațiilor între ființele vii pentru viața acestora. Von Uexküll a conceput mediul ca un sistem funcțional, un ansamblu de semne de orientare (caracteristicile mediului extern) în raport cu care reacționează animalele. Coloratura teleologică a doctrinei sale a împiedicat însă răspindirea mai largă printre biologi a ideilor valoroase pe care le-a formulat. Inseparabilitatea între noțiunile de mediu și structură invizibilă (dar obiectiv reală), devine însă și mai evidentă în originala concepție despre biosferă întemeiată de chimistul rus V. I. Vernadski. Conceptul de biosferă însăși se situează pe un punct de vedere structuralist și, în același timp, materialist. Biosfera este mediul viu dar invizibil al omului. Afirmația pare contradictorie și paradoxală, fiindcă prea ne-am obișnuit să judecăm lumea într-un mod simplist, primitiv, legat de un fel de cult al fotografiei naturalistice. Acest cult uită însă că lumea din jurul nostru posedă diferite dimensiuni, că aparatele de luat vederi sunt capabile numai să redea obiectele la o scară sau alta, că numai rațiunea poate deduce din aceste imagini obținute pe cale empirică ansamblul, structura. Controversatul film „Blow-up“ al lui Antonioni sugerează limitările opticii în explorarea mediului real. Ochiul liber al omului vede într-un parc un mozaic de ființe colorate — oamenii pe fondul verde al vegetației. Fotografia de dimensiuni obișnuite descoperă într-un punct al parcului o tînără fată îmbrățișată de un bărbat bătrîn. Aparatul de mărit detectează în desiș țeaua unei arme de foc îndreptată spre bărbatul orbit de pasiune. Rațiunea singură, nici un aparat optic, este capabilă să stabilească legăturile între faptele descoperite, să stabilească structura acestui complex. In mod analog, părți ale biosferei pot fi descoperite cu mijloace optice. Ochiul liber al biologului descoperă în pădure arborii și animalele mai mari (macroscopice). Microscopul va arăta organismele din picăturile de apă de pe și din solul pădurii. Ultramicroscopul ar putea arăta mai mult, conformația interioară, fină a celulelor însăși. Din toate acestea, prin raționamente se va stabili structura pădurii. Biosfera nu este — așa cum sîntem tentația presupune și cum deseori se și spune — totalitatea organismelor de pe planeta Terra, învelișul ei viu. Biosfera, așa cum a înțeles noțiunea Vernadski, este un sistem planetar alcătuit din ființele vii și mediile vitale — sediile vieții. Putem vedea ființele vii, apele și solurile în care se dezvoltă ele. Dar nu putem vedea structura biosferei — interrelațiile materiei vii cu hidrosfera, litosfera, troposfera. Civilizația omenească a apărut și s-a dezvoltat în acest mediu invizibil dar obiectiv real care este biosfera. Apariția culturii materiale și spirituale, produsă pentru prima dată undeva, în savanele africane, de o maimuță devenită un om abil (Homo habiMs) și creator de unelte (Homo faber), a avut pentru biosferă, efectul unui șoc. Crearea civilizației presupune geneza rațiunii, a minții capabile de a sesiza legăturile între lucruri, de a analiza fenomenele naturii și de a sintetiza cunoștințele acumulate pe cale empirică. Neogeneza, cum a denumit Teilhard de Chardin apariția rațiunii, a fost un fenomen tot atît de însemnat pentru evoluția planetei noastre ca și apariția vieții pe pămînt. A survenit astfel o schimbare profundă în temeliile de așezare a lumii, o mutație ontologică cum spunea Lucian Blaga. Pas cu pas, mintea omenească a dobîndit un control tot mai însemnat asupra biosferei, asupra străvechilor forțe ale naturii care au creat-o prin evoluție de aproape trei miliarde de ani. O trăsătură fundamentală a biosferei este controlul exercitat de substanța vie asupra scoarței terestre. Viața chimică a planetei — cum numea Fersman, magistrul recunoscut al geochimiei mondiale — dinamica elementelor chimice din scoarța planetei noastre, este în întregime influențată și controlată de activitatea vitală a organismelor. Dar astăzi acest mecanism biologic de control este integrat el însuși în mecanismele cerebrale ale speciei umane. Viața chimică a planetei, ca și întreaga dinamică a peliculei superficiale a Terrei în care este posibilă viața, se resimte de pe urma activității minții omenești, care comandă executarea de transformări profunde prin industrie și agricultură în litosferă, hidrosferă, troposferă, ca și în substanța vie. Un mediu invizibil, o nouă geosferă s-a constituit o dată cu constituirea civilizației: noosfera, sfera minții, a rațiunii. Noosfera este dintre acele sisteme obiectiv-reale care scapă oricărei reprezentări prin imagini, oricărei viziuni concret-sensitive. Nici chiar un tablou bizar, înfățișînd o îngrămădire de sute și mii de creieri tot nu ar fi în stare să reprezinte noosfera. învelișul rațional al planetei noastre cuprinde inteligența colectivă a speciei umane, nu numai baza sa biologică, creierii individuali. Cînd spunem noosferă avem în vedere și activitatea cerebrală ca și întregul tezaur al științei și culturii realizat de omenire din paleolitic pînă în zilele noastre. De noosferă aparțin și acțiunile omului asupra biosferei, îndiguirea fluviilor, urbanizarea, desțelenirea pămînturilor, ca și activitățile sale iraționale, cum ar fi infectarea mediilor vitale cu stronțiu radioactiv și cu pesticide aruncate în păduri, cîmpii și ape fără prea mult discernămînt. Este interesant de notat că noțiunea de noosferă a fost elaborată de doi gînditori, adepți ai unor filozofii cu totul diferite: Vernadski și Teilhard de Chardin. Primul, chimist, cultivînd o logică științifică riguroasă, concepea lumea de pe poziția filozofiei științelor, adică interpreta universul prin prisma concluziilor științelor exacte. Pentru Vernadski, noosfera era o geosferă ca oricare alta, ca litosfera și biosfera, accesibilă deci analizei științifice. Al doilea, paleontolog, integra concluziile științelor naturii într-un tablou religios al lumii, concepea universul prin prisma unei atitudini creștine asupra lumii. Pentru Teilhard de Chardin, noosfera era o geosferă în a cărei apariție a intervenit divinitatea. Era o viziune creștină dar eretică deoarece, spre deosebire de dogme, Teilhard nu admitea o intervenție activă și permanentă a lui Dumnezeu în evoluția lumii. Paleontologul francez admitea intervenția activă a divinității în evoluția planetei numai în momente esențiale, cum ar fi geneza rațiunii și a noosferei. Dar, în afara acestei credințe despre noosferă care nu este de domeniul științei, Teilhard de Chardin a clarificat un important aspect al dinamicii minții omenești, concepută ca înveliș planetar. După interesanta sa concepție, formarea noosferei este continuarea firească a evoluției energiilor terestre. Pînă la apariția vieții pe Pămînt, planeta noastră a fost dominată în mod absolut de cel de-al doilea principiu al termodinamicii, din care rezultă omogenizarea materiei, echilibrarea haosului, creșterea dezordinii, a entropiei. O dată cu geneza primelor sisteme vii în golful unei mări tropicale, mecanismele energetice ale Terrei au suferit un fenomen de recul. Substanță vie înseamnă în primul rînd organizare și ordine, așezarea elementelor într-o configurație stabilă. Organizarea corpurilor vii contrazice toată „logica elementară“ a materiei „nevii“: în locul rețelelor cristaline, monotone și lipsite de fantezie, în locul liniilor, drepte, a geometriei simple, euclidiene, a corpurilor, ființele vii apar ca purtătoare ale unor configurații variate, ale formelor bizare, absurde din punctul de vedere al pietrelor. Dacă mineralele ar gîndi, ele ar condamna aspru formațiile „de lux“, de prisos, cum sunt penele ornamentale ale multor păsări. In energetica planetei s-a constituit un proces de generare a ordinii, un proces antientropic. Viața contrazice cu vigoare cel de-al doilea principiu al termodinamicii. In locul principiului degradării energiei, acționează in biosferă cel de-al treilea principiu al termodinamicii, numit de Teilhard de Chardiíi XI P Principii reflexiv aii energieiX^rergia terestră suferă o transformare esențială, se reflectă. Procesul culminează prin neogeneză în care energia terestră devine energie cerebrală. Termenul în sine nu implică nimic vitalist, fiindcă nu este vorba de o energie specială, de origine nematerială, ci de o formă nouă a energiei planetei noastre. Energia cerebrală, suportată de procesele biochimice din celulele nervoase ale omenirii, ale căror număr nu le-ar putea reda nici o cifră supraastronomică, este motorul și inima noosferei. In acest înveliș rațional al Terrei, se dezvoltă intelectele umane individuale. Așa cum compoziția chimică a indivizilor biologici — în accepțiunea lui Vernadski — este determinată de întreaga biosferă, tot astfel proprietățile intelectuale ale indivizilor biologici sunt determinate de structura noosferei, de interacțiunea invizibilă a eredității, culturii și civilizației. Noosfera, mediul invizibil al omului, imprimă oricărui intelect individual o anumită caracteristică: însușirea de a interacționa cu alți indivizi umani la progresul minții omenești. BOGDAN STUGREN Stăruim, în convingerea că ipostazele criticii, într-o alăturare oricît de nelimitată, desemnează sfera conceptului de critică, ele rămînînd, totodată, prezențe autonome, inviolabile, întrucît se constituie ca valori individuale realizate. Cu alte cuvinte, sentimentul dialectic și real al ipotezelor criticii îl vom reține efectiv prin ideea valorii lor. S-a văzut, de atîtea ori, că sistemele și metodele, uneori foarte ambițioase, în care criticii au fost inspirați să-și pună multe și mari speranțe, nu duc în sine niciunde, că de fapt, în critică (și în orice activitate a spiritului) valoarea își este propriul suport. S-a văzut, de asemenea, că „forța de argumentare“ a unui critic nu poate fi confundată (deși se confundă, din greșeală) ca un inventar documentar impresionat, căci ea reprezintă numai o însușire necesară și capabilă să săvîrșească anumite mutații de sens în natura operei. Ipostazele criticii sînt tot atîtea „măști“ felurite ale încercării de a susține viața perpetuă a literaturii. Comparația care s-a făcut între critic și actor nu poate fi, metaforic vorbind, fortuită. Actorul joacă printr-o mască proprie „esența“ tragediei sau comediei, așa cum criticul, printr-o altă mască, descifrează cu bună credință „esența“ operei literare. Esența aceasta nu e însă niciodată aceeași și e de înțeles că — actor și critic — rostesc nu un ultim adevăr estetic, ci unul pe care și-l formează fiecare printr-o reprezentare particulară, determinabilă însă în spiritul epocii. Astăzi vorbim despre o critică filosofică, sociologică, psihologică, estetică, eseistică, impresionistă, intuitivistă, structuralistă, eet., acordîndu-le fiecăreia specificarea pe care o dobîndesc în explicația unei fenomenologii estetice. Și e foarte limpede că, pentru acest motiv, ele nu vor fi paleative ale criticii, nici forme ale ei ajutătoare, ci sunt critica literară de fapt. G. Călinescu ne avizase inspirat asupra acestei împrejurări :„... A face psihologie și patologia lui Hamlet a face sociologia lumii lui Dostoievski, pri a determina gîndirea eroilor lui, nu este deloc o lucrare în afara esteticii ci critica literară însăși. Căci orice fel de considerație este un fel de a afirma vitalitatea operei de artă și întîi de toate existența ei.“ Alegîndu-și însă motivele proprii (teoretic infinite), critica își exercită imediat rolul activ în perceperea și valorificarea esteticului. Comentate de contemporani, psihologia și patologia lui Hamlet nu mai apar invariabil aceleași; nu e aceeași nici lumea, mai apropiată de noi, a personajelor lui Doostoievski. In orice operă spiritul critic își sapă niște canale de aducție, deosebește niște surse în care se descoperă pe sine, pentru că — așa cum spunea Tudor Vianu — criticul e subiectul receptor care răspunde operei cu ansamblul intereselor sale morale, sociale, filosofice și, se înțelege, estetice. De mai multe veacuri, nu facem decît să urmărim o imprevizibilă explozie în lanț a literaturilor, explozie posibilă pentru că există operele literare și existăm, de asemenea, noi cei care de la o epocă la alta le „actualizăm“, le întreținem „vitalitatea“ (după Călinescu) sau „longevitatea“ (după Ralea), adică le afirmăm de fiecare dată existența inedită. Evidența o avem atunci cînd citim cel puțin două istorii literare, scrise la o distanță de cîteva decenii. Și evidența începe prin a fi o lege omniprezentă acolo unde deosebim un obiect estetic, care este opera, și un subiect, care este criticul sau cititorul; o lege care operează, în sensul ei dialectic fundamental, de cînd există o realitate independentă de om și un om care, zicea Marx, se „obiectualizează“ în ea, întreținînd spectacolul ei mirific și neistovit, adică aducînd-o la numitorul conștiinței lui. In planul strict al distincției noastre, dificultatea de a sesiza această relație o presupune pe aceea de a vedea limpede că afirmăm existența unui obiect estetic, acordîndu-i semnificația propriei noastre prezențe. Unii critici declară foarte senini că existența operei nu trebuie dovedită, de vreme ce ea există. E aici, poate riscul și plăcerea unui paradox gratuit, pentru că un obiect în sine, fără conștiința noastră, nu e nici într-un fel dovedit. Abia spiritul e în măsură să descopere că obiectul e creat pentru subiect și subiectul pentru obiect, că subiectul își propune în obiect „propriile forțe esențiale“ (Marx), că astfel critica începe prin a-și afirma obiectul. Ca atare, orice critică devine o critică de identificare a operei, și, silogistic vorbind, orice critică e o ipostază a acestei identificări. Din formularea aceasta ar putea fi scoase mai multe propoziții liniștitoare, începînd cu aceea că orice critică este bună sau că o critică nu e mai bună decît alta, că admițînd pluralismul opiniilor în critică trebuie să recunoaștem, implicit, drepturi egale de existență ipostazelor ei. Ce înseamnă, însă, o ipostază a criticii și, apoi, în ce fel putem să o autorizăm? Am văzut (Continuare în pag. a 3-a) DOMIȚIAN CELEREANU ROMUL LADEA: Lucian Blaga Semne Se desfrunzesc pe drumuri urmele de cerb, de lan corn la altul se cască depărtarea, mai mult un somn. Prin soarele tîrziu, păienjenită, crește întrebarea cum ai nălța o cruce în pomenirea nimănui, de ne-nțeles, un semn. Pe unde ai trecut furiș lumina tremură și bate-n semn. Ochi te răsfrîng în ei și scurt se-<ntorc ca nu cumva să te rețină, sălbăticiunile se-ndepărtează lărgind în juru-ți golul. Ptea plină se coace pulberea-n cartușe. Pîndești un ochi în care s-o descarci, un ochi mirat, sau plin de spaimă, pe care pădurea i-ascunde-n umbre tot mai largi. Ba numai, clipa, fiara credincioasă supusă te urmează și așteaptă momentul cînd să te sfîșie cu ghiara stingă sau cu ghiara dreaptă. De s-ar găsi o fiară atunci pe-aproape să îți ascundă ochii reci sub pleoape și ajunsesem într-un spațiu cu elemente naturale și ne-am descoperit ca nefiind niți ale mele, iniei ale tale. Ce căutăm, atunci, printre salcîmi, și singuri unul către altul cu ferigile-mbătrînind în mîini, cu glezna zgîriind bazaltul ? Ce ne-adusese ? Chiar, ce ne-adusese sub plante-atîta de bizare cu vetre vechi și ne-nțelese scîncind de frig și-asigurare ? Căci nu eram decit atîta: gindul care ne durea, cu degetele lui de dansatoare îngenuncheată. Și pîndeam o stea din toate steaua căzătoare. Naștere Rămași în zi, în nesperate Unde strălimpezi cu joc înalt, surprinși de fiorul cald prin care a trecut o zeitate, nici nu dorim, nici nu veghem (o, va veni și timpul pentru toate !) Sîntem de-abia o liniște, îndreptățiri ne întregesc în jur ca raze. De-abia un început care-și furase sieși înfățișare, sens. Menhiri. Spre noi, își pun cu grijă în desagi înțelepciunea, fala, crimele — trei magi. MIRON SCOROBETE Pîndeam o stea . Era un gînd ce ne durea suspect și sigur ca o boală. Pădurea grea se-ntemeia sub ochii noștri, ireală