Tribuna, ianuarie-iunie 1969 (Anul 13, nr. 1-26)

1969-01-16 / nr. 3

Director-fondator IO­AN SLAVICI 1884 săpt­amina­l de cultură Seria nouă, Anul XIII, nr. 3 (625) 16 ianuarie 1969 Proletari din toate țările, uniți-vă ! 8 pagini — 1 leu Rațiunea un mediu invizibil al omului Din vremuri vechi încă, geo­grafia a obișnuit oamenii să în­țeleagă mediul natural în care își desfășoară viața specia de maimuță terestră și cerebrală ca­re este Homo sapiens, drept o en­titate vizibilă. Mediul geografic, alcătuit din forme de relief și ve­getație, sau landșaftul în limbaj tehnic, poate fi privit cu admira­ție sau aversiune. Landșafturile, sau, mai artistic spus peisajele, pot fi imortalizate prin penelul lui Corot și Grigorescu, Șișkin și Levitan. Pelicula fotografică poa­te înregistra fizionomia acestui mediu natural cu exactitate și chiar cu efecte optice de valoare artistică. Asocierea mediului de cunoaș­terea directă senzorială, legarea noțiunii însăși de capacitatea or­ganului nostru vizual și a orga­nelor artificiale de vedere, ex­primă numai o latură a legătu­rilor complexe ale omului cu me­diul său. In spatele fizionomiei este ascunsă structura mediului, care nu poate fi văzută și foto­grafiată ci numai înțeleasă cu a­­jutorul deducției. Structura me­diului este alcătuită din comple­xul de relații între componentele sale. Relația funcțională, sau mai bine zis interrelația dintre com­ponentele mediului, constituie un proces în timp. Procesul poate fi descris, exprimat prin diagrame și parametri calculați pe baza sta­tist­icii, dar nu poate fi perceput cu ochiul. Numai anumite faze ale procesului sunt perceptibile vi­zual, nu însă și procesul în an­samblul său. Nici chiar cinema­tografia nu poate reda structura unui mediu natural, deși cu aju­torul acestui mijloc modern de cercetare știința devine în măsu­ră de a reda vizual numeroase as­pecte ale structurii. O structură a mediului este de pildă interre­lația populațiilor de rîndunele cu hrana lor (insectele) și clima. Să­răcia de hrană din timpul iernii obligă rîndunelele să părăsească meleagurile noastre. Oamenii pot vedea o fază a acestui proces de interrelație, stolul de rîndunele pregătindu-se de zbor de pildă. Dar dependența numerică recipro­că a rîndunelelor și insectelor, ca și condiționarea lor de către ca­priciile climatice, nu poate fi vă­zută ci numai apreciată pe baza unor calcule statistice și prin u­­tilizarea de modele matematice sau cibernetice, înțelegerea mediului ca struc­tură invizibilă dar activă a fost inaugurată de Charles Darwin care a accentuat, după cum se știe, însemnătatea relațiilor între ființele vii pentru viața acestora. Von Uexküll a conceput mediul ca un sistem funcțional, un an­samblu de semne de orientare (caracteristicile mediului extern) în raport cu care reacționează a­­nimalele. Coloratura teleologică a doctrinei sale a împiedicat însă răspindirea mai largă printre bio­logi a ideilor valoroase pe care le-a formulat. Insepar­abilitatea între noțiunile de mediu și struc­tură invizibilă (dar obiectiv rea­lă), devine însă și mai evidentă în originala concepție despre bio­sferă întemeiată de chimistul rus V. I. Vernadski. Conceptul de biosferă însăși se situează pe un punct de vedere structuralist și, în același timp, materialist. Biosfera este mediul viu dar invizibil al omului. Afir­mația pare contradictorie și pa­radoxală, fiindcă prea ne-am o­­bișnuit să judecăm lumea într-un mod simplist, primitiv, legat de un fel de cult al fotografiei na­­turalistice. Acest cult uită însă că lumea din jurul nostru posedă diferite dimensiuni, că aparatele de luat vederi sunt capabile nu­mai să redea obiectele la o sca­ră sau alta, că numai rațiunea poate deduce din aceste imagini obținute pe cale empirică ansam­blul, structura. Controversatul film „Blow-up“ al lui Antonioni sugerează limitările opticii în ex­plorarea mediului real. Ochiul li­ber al omului vede într-un parc un mozaic de ființe colorate — oamenii pe fondul verde al vege­tației. Fotografia de dimensiuni obișnuite descoperă într-un punct al parcului o tînără fată îmbrăți­șată de un bărbat bătrîn. Apara­tul de mărit detectează în desiș țeaua unei arme de foc îndrepta­tă spre bărbatul orbit de pasiu­ne. Rațiunea singură, nici un a­­parat optic, este capabilă să sta­bilească legăturile între faptele descoperite, să stabilească struc­tura acestui complex. In mod a­­nalog, părți ale biosferei pot fi descoperite cu mijloace optice. O­­chiul liber al biologului descope­ră în pădure arborii și animalele mai mari (macroscopice). Micro­scopul va arăta organismele din picăturile de apă de pe și din solul pădurii. Ultramicroscopul ar putea arăta mai mult, conforma­ția interioară, fină a celulelor în­săși. Din toate acestea, prin ra­ționamente se va stabili structura pădurii. Biosfera nu este — așa cum sîntem tentați­a presupune și cum deseori se și spune — to­talitatea organismelor de pe pla­neta Terra, învelișul ei viu. Bio­sfera, așa cum a înțeles noțiu­nea Vernadski, este un sistem planetar alcătuit din ființele vii și mediile vitale — sediile vieții. Putem vedea ființele vii, apele și solurile în care se dezvoltă ele. Dar nu putem vedea structura biosferei — interrelațiile materiei vii cu hidrosfera, litosfera, tro­­po­sfera. Civilizația omenească a apărut și s-a dezvoltat în acest mediu invizibil dar obiectiv­ real care este biosfera. Apariția culturii materiale și spirituale, produsă pentru prima dată undeva, în sa­vanele africane, de o maimuță devenită un om abil (Homo ha­­biMs) și creator de unelte (Homo faber), a avut pentru biosferă, e­­fectul unui șoc. Crearea civiliza­ției presupune geneza rațiunii, a minții capabile de a sesiza le­găturile între lucruri, de a anali­za fenomenele naturii și de a sin­tetiza cunoștințele acumulate pe cale empirică. Neogeneza, cum a denumit Teilhard de Chardin a­­pariția rațiunii, a fost un feno­men tot atît de însemnat pentru evoluția planetei noastre ca și apariția vieții pe pămînt. A sur­venit astfel o schimbare profundă în temeliile de așezare a lumii, o mutație ontologică cum spunea Lucian Blaga. Pas cu pas, min­tea omenească a dobîndit un con­trol tot mai însemnat asupra bio­sferei, asupra străvechilor forțe ale naturii care au creat-o prin evoluție de aproape trei miliarde de ani. O trăsătură fundamentală a biosferei este controlul exercitat de substanța vie asupra scoar­ței terestre. Viața chimică a pla­netei — cum numea Fersman, magistrul recunoscut al geochi­­miei mondiale — dinamica ele­mentelor chimice din scoarța pla­netei noastre, este în întregime influențată și controlată de acti­vitatea vitală a organismelor. Dar astăzi acest mecanism biologic de control este integrat el însuși în mecanismele cerebrale ale spe­ciei umane. Viața chimică a pla­netei, ca și întreaga dinamică a peliculei superficiale a Terrei în care este posibilă viața, se resim­te de pe urma activității minții omenești, care comandă execu­tarea de transformări profunde prin industrie și agricultură în li­­tosferă, hidrosferă, troposferă, ca și în substanța vie. Un mediu in­vizibil, o nouă geosferă s-a con­stituit o dată cu constituirea civi­lizației: noosfera, sfera minții, a rațiunii. Noosfera este dintre acele sis­teme obiectiv-reale care scapă ori­cărei reprezentări prin imagini, oricărei viziuni concret-sensitive. Nici chiar un tablou bizar, în­­fățișînd o îngrămădire de sute și mii de creieri tot nu ar fi în stare să reprezinte noosfera. în­velișul rațional al planetei noa­stre cuprinde inteligența colectivă a speciei umane, nu numai baza sa biologică, creierii individuali. Cînd spunem noosferă avem în vedere și activitatea cerebrală ca și întregul tezaur al științei și culturii realizat de omenire din paleolitic pînă în zilele noastre. De noosferă aparțin și acțiunile­­ omului asupra biosferei,­­ în­diguirea fluviilor, urbanizarea, desțelenirea pămînturilor, ca și activitățile sale iraționale, cum ar fi infectarea mediilor vitale cu stronțiu radioactiv și cu pes­ticide aruncate în păduri, cîmpii și ape fără prea mult discernă­­mînt. Este interesant de notat că no­țiunea de noosferă a fost elabora­tă de doi gînditori, adepți ai u­­nor filozofii cu totul diferite: Vernadski și Teilhard de Chardin. Primul, chimist, cultivînd o logi­că științifică riguroasă, concepea lumea de pe poziția filozofiei ști­ințelor, adică interpreta universul prin prisma concluziilor știin­țelor exacte. Pentru Vernadski, noosfera era o geosferă ca orica­re alta, ca litosfera și biosfera, accesibilă deci analizei științifi­ce. Al doilea, paleontolog, integra conclu­ziile științelor naturii în­­tr-un tablou religios al lumii, concepea universul prin prisma unei atitudini creștine asupra lu­mii. Pentru Teilhard de Chardin, noosfera era o geosferă în a cărei apariție a intervenit divinitatea. Era o viziune creștină dar ereti­că deoarece, spre deosebire de dogme, Teilhard nu admitea o intervenție activă și permanentă­­ a lui Dumnezeu în evoluția lu­mii. Paleontologul francez admi­tea intervenția activă a divinită­ții în evoluția planetei numai în momente esențiale, cum ar fi ge­neza rațiunii și a noosferei. Dar, în afara acestei credințe despre noosferă care nu este de domeniul științei, Teilhard de Chardin a clarificat un important aspect al dinamicii minții omenești, conce­pută ca înveliș planetar. După interesanta sa concepție, formarea noosferei este continuarea fireas­că a evoluției energiilor terestre. Pînă la apariția vieții pe Pămînt, planeta noastră a fost dominată în mod absolut de cel de-al doi­lea principiu al termodinamicii, din care rezultă omogenizarea materiei, echilibrarea haosului, creșterea dezordinii, a entropiei. O dată cu geneza primelor siste­me vii în golful unei mări tropi­cale, mecanismele energetice ale Terrei au suferit un fenomen de recul. Substanță vie înseamnă în primul rînd organizare și ordine, așezarea elementelor într-o con­figurație stabilă. Organizarea cor­purilor vii contrazice toată „logi­ca elementară“ a materiei „nevii“: în locul rețelelor cristaline, mo­notone și lipsite de fantezie, în locul liniilor, drepte, a geome­triei simple, euclidiene, a corpu­rilor, ființele vii apar ca purtă­toare ale unor configurații va­riate, ale formelor bizare, absurde din punctul de vedere al pietre­lor. Dacă mineralele ar gîndi, ele ar condamna aspru formațiile „de lux“, de prisos, cum sunt penele ornamentale ale multor păsări. In energetica planetei s-a constituit un proces de generare a ordinii, un proces antientropic. Viața contrazice cu vigoare cel de-al doilea principiu al termodinami­cii. In locul principiului degra­dării energiei, acționează in bio­sferă cel de-al treilea principiu al termodinamicii, numit de Teil­hard de Cha­rdiíi XI P Principii re­flexiv aii energieiX^r­ergia­­ tere­stră suferă o transformare esen­țială, se reflectă. Procesul culmi­nează prin neogeneză în care e­­nergia terestră devine energie ce­rebrală. Termenul în sine nu im­plică nimic vitalist, fiindcă nu este vorba de o energie specială, de origine nematerială, ci de o formă nouă a energiei planetei noastre. Energia cerebrală, supor­tată de procesele biochimice din celulele nervoase ale omenirii, a­­le căror număr nu le-ar putea reda nici o cifră supraastronomi­­că, este motorul și inima noosfe­rei. In acest înveliș rațional al Ter­rei, se dezvoltă intelectele umane individuale. Așa cum compoziția chimică a indivizilor biologici — în accepțiunea lui Vernadski — este determinată de întreaga bio­sferă, tot astfel proprietățile in­telectuale ale indivizilor biologici sunt determinate de structura noo­sferei, de interacțiunea invizibilă a eredității, culturii și civilizației. Noosfera, mediul invizibil al omu­lui, imprimă oricărui intelect in­dividual o anumită caracteristică: însușirea de a interacționa cu alți indivizi umani la progresul minții omenești. BOGDAN STUGREN Stăruim, în convingerea că ipostazele criticii, într-o alătura­re oricît de nelimitată, desemnea­ză sfera conceptului de critică, ele rămînînd, totodată, prezențe autonome, inviolabile, întrucît se constituie ca valori individuale realizate. C­u alte cuvinte, senti­mentul dialectic și real al ipo­tezelor criticii îl vom reține efec­tiv prin ideea valorii lor. S-a văzut, de atîtea ori, că sistemele și metodele, uneori foarte ambi­țioase, în care criticii au fost in­spirați să-și pună multe și mari speranțe, nu duc în sine niciun­de, că de fapt, în critică (și în orice activitate a spiritului) va­loarea își este propriul suport. S-a văzut, de asemenea, că „forța de argumentare“ a unui critic nu poate fi confundată (deși se confundă, din greșeală) ca un inventar documentar im­presionat, căci ea reprezintă nu­mai o însușire necesară și capa­bilă să săvîrșească anumite mu­tații de sens în natura operei. Ipostazele criticii sînt tot atîtea „măști“ felurite ale încercării de a susține viața perpetuă a lite­raturii. Comparația care s-a făcut între critic și actor nu poate fi, metaforic vorbind, fortuită. Ac­torul joacă printr-o mască pro­prie „esența“ tragediei sau comediei, așa cum criticul, prin­­­­tr-o altă mască, descifrează cu bună credință „esența“ operei li­terare. Esența aceasta nu e însă niciodată aceeași și e de înțeles că — actor și critic — rostesc nu un ultim adevăr estetic, ci unul pe care și-l formează fie­care printr-o reprezentare parti­culară, determinabilă însă în spiritul epocii. Astăzi vorbim despre o critică filosofică, sociologică, psihologică, estetică, eseistică, impresionistă, intuitivistă, structuralistă, eet., acordîndu-le fiecăreia specifica­rea pe care o dobîndesc în ex­plicația unei fenomenologii este­tice. Și e foarte limpede că, pen­tru acest motiv, ele nu vor fi paleative ale criticii, nici forme ale ei ajutătoare, ci sunt critica literară de fapt. G. Călinescu ne avizase inspirat asupra acestei împrejurări :„... A face psihologie și patologia lui Hamlet a face so­ciologia lumii lui Dostoievski, pri a determina gîndirea eroilor lui, nu este de­loc o lucrare în afa­ra esteticii ci critica literară în­săși. Căci orice fel de considera­ție este un fel de a afirma vi­talitatea operei de artă și întîi de toate existența ei.“ Alegîndu-și însă motivele pro­prii (teoretic infinite), critica își exercită imediat rolul activ în perceperea și valorificarea este­ticului. Comentate de contempo­rani, psihologia și patologia lui Hamlet nu mai apar invariabil aceleași; nu e aceeași nici lumea, mai apropiată de noi, a persona­jelor lui Doostoievski. In orice operă spiritul critic își sapă niște canale de aducție, deosebește niș­te surse în care se descoperă pe sine, pentru că — așa cum spu­nea Tudor Vianu — criticul e subiectul receptor care răspunde operei cu ansamblul intereselor sale morale, sociale, filosofice și, se înțelege, estetice. De mai mul­te veacuri, nu facem decît să urmărim o imprevizibilă explo­zie în lanț a literaturilor, explo­zie posibilă pentru că există ope­rele literare și existăm, de ase­menea, noi cei care de la o epo­că la alta le „actualizăm“, le în­treținem „vitalitatea“ (după Căli­nescu) sau „longevitatea“ (după Ralea), adică le afirmăm de fie­care dată existența inedită. Evi­dența o avem atunci cînd citim cel puțin două istorii literare, scrise la o distanță de cîteva decenii. Și evidența începe prin a fi o lege omniprezentă acolo unde deosebim un obiect estetic, care este opera, și un subiect, care este criticul sau cititorul; o lege care operează, în sensul ei dialectic fundamental, de cînd există o realitate independentă de om și un om care, zicea Marx, se „obiectualizează“ în ea, între­­ținînd spectacolul ei mirific și neistovit, adică aducînd-o la nu­mitorul conștiinței lui. In planul strict al distincției noastre, difi­cultatea de a sesiza această re­lație o presupune pe aceea de a vedea limpede că afirmăm exis­tența unui obiect estetic, acordîn­­du-i semnificația propriei noastre prezențe. Unii critici declară foarte senini că existența operei nu trebuie dovedită, de vreme ce ea există. E aici, poate riscul și plăcerea unui paradox gratuit, pentru că un obiect în sine, fă­ră conștiința noastră, nu e nici într-un fel dovedit. Abia spiri­tul e în măsură să descopere că obiectul e creat pentru subiect și subiectul pentru obiect, că subiec­tul își propune în obiect „pro­priile forțe esențiale“ (Marx), că astfel critica începe prin a-și a­­firma obiectul. Ca atare, orice critică devine o critică de identificare a operei, și, silogistic vorbind, orice critică e o ipostază a acestei identificări. Din formu­larea aceasta ar putea fi scoase mai multe propoziții liniștitoare, începînd cu aceea că orice criti­că este bună sau că o critică nu e mai bună decît alta, că admi­­țînd pluralismul opiniilor în cri­tică trebuie să recunoaștem, impli­cit, drepturi egale de existență ipostazelor ei. Ce înseamnă, însă, o ipostază a criticii și, apoi, în ce fel pu­tem să o autorizăm? Am văzut (Continuare în pag. a 3-a) DOMIȚIAN CELEREANU ROMUL LADEA: Lucian Blaga Semne Se desfrunzesc pe drumuri urmele de cerb, de la­­­n corn la altul se cască depărtarea, mai mult un somn. Prin soarele tîrziu, păienjenită, crește întrebarea cum ai nălța o cruce în pomenirea nimănui, de ne-nțeles, un semn. Pe unde ai trecut furiș lumina tremură și bate-n semn. Ochi te răsfrîng în ei și scurt se-<ntorc ca nu cumva să te rețină, sălbăticiunile se-ndepărtează lărgind în juru-ți golul. Ptea plină se coace pulberea-n cartușe. Pîndești un ochi în care s-o descarci, un ochi mirat, sau plin de spaimă, pe care pădurea i-ascunde-n umbre tot mai largi. Ba numai, clipa, fiara credincioasă supusă te urmează și așteaptă momentul cînd să te sfîșie cu ghiara stingă sau cu ghiara dreaptă. De s-ar găsi o fiară­ atunci pe-aproape să îți ascundă ochii reci sub pleoape­­ și ajunsesem într-un spațiu cu elemente naturale și ne-am descoperit ca nefiind niți ale mele, iniei ale tale. Ce căutăm, atunci, printre salcîmi, și singuri unul către altul cu ferigile-mbătrînind în mîini, cu glezna zgîriind bazaltul ? Ce ne-adusese ? Chiar, ce ne-adusese sub plante-atîta de bizare cu vetre vechi și ne-nțelese scîncind de frig și-asigurare ? Căci nu eram decit atîta: gindul care ne durea, cu degetele lui de dansatoare îngenuncheată. Și pîndeam o stea din toate­ steaua căzătoare. Naștere Rămași în zi, în nesperate Unde strălimpezi cu joc înalt, surprinși de fiorul cald prin care a trecut o zeitate, nici nu dorim, nici nu veghem (o, va veni și timpul pentru toate !) Sîntem de-abia o liniște, îndreptățiri ne întregesc în jur ca raze. De-abia un început care-și furase sieși înfățișare, sens. Menhiri. Spre noi, își pun cu grijă în desagi înțelepciunea, fala, crimele — trei magi. MIRON SCOROBETE Pîndeam o stea . Era un gînd ce ne durea suspect și sigur ca o boală. Pădurea grea se-ntemeia sub ochii noștri, ireală

Next