Tribuna, iulie-decembrie 1969 (Anul 13, nr. 27-52)
1969-07-03 / nr. 27
nuclee de reter Pe stadionul de pe malul Someșului, spectatorii au văzut în ultima etapă o echipă ce cucerea titlul suprem și cum de mult la Cluj o echipă n-a mai devenit campioană, tuturor li s-a părut că este vorba de propriul lor team. U.T.A. era adică din Cluj. Chiar cînd pierzi acasă, campionii se aplaudă și e normal să fie așa, campionii fiind ai tuturora, și ai echipelor învinse și ai celor retrogradate, ca să nu mai vorbim că ei reprezintă de fapt pe câștigătorii războiului dominal în etape. Și n-a fot poate întâmplător că ultimul gol marcat de textiliști să poarte semnătura primului lor om: Lereter. Mijlocașul ce joacă și stoper și vârf de atac și este ceea ce s-ar spune coloana vertebrală a echipei, nu unește doar cele trei puncte forte de pe gazon ale drumului de la poarta sa spre cea adversă, el face o legătură și în tribune între gloria efemeră și de multe ori locală a atitor apuse stele de duminica și generația lui Doimide. Dar înainte de orice, Lereter reprezintă provincia. Lereter pentru microbiști este un nume de oraș de provincie, așa cum printre turiști este Timișoara, Aradul, Bacăul, Constanța. Sau poate că Lereter reprezintă atât de mult aceste orașe încât ele au devenit reprezentative pentru genul de fotbalist pe care l-am denumit Lereter. Sau pentru fenomenul Lereter. Ca și în fizică și chimie unde căile de împlinire sau de eșec sunt ascunse, ca să nu spun misterioase și în fotbal sau în cariera fotbaliștilor se observă unele legi la fel de misterioase care pot să ducă printre altele și la ceea ce am denumit mai sus fenomenul Lereter. Ce este deci și cine este Lereter? Toată lumea știe. El este Dinulescu cel considerat mediocru la Timișoara pînă la sfîrșitul carierei, cu tehnică suficientă. Dinulescu cel de la Timișoara, fără cel de la București devvenit paste noapte vedetă cu valoare recunoscută de toți, nu detractorii săi (căci n-a fost urît ci privit din balcon), ci nepăsătorii săi dirijori fotbalistici. Lereter este Antonovski, care ani de-a rândul a fost tot atit de bun, ca excelentul său confrate, și de linie și de alfabet, dar care avea șansa să evolueze în națională, mai întotdeauna și să devină o glorie a balonului reprezentativei fiindcă juca intr-o echipă altunai mare, nu ca Androvici, la Timișoara. Lereter n-a jucat vedetă și n-a umplut coloanele ziarelor nici pentru că n-a știut să sembete cu regularitate și să-și facă pios autocritica și nici măcar n-a avut vreun proces penibil, ori vreo două-trei procese ce n-au ajuns pînă la stadiul de procese deși au fost mai mult decit penibile. El a jucat o jumătate de viață fotbalistică pe teren propriu și încă două treimi din cealaltă jumătate tot în provincie și despre el, pînă acum câțiva ani, dar și acum facă, sicrie și a scris corespondentul local. El a rămas astfel mereu o rezervă posibilă, niciodată un titular pentru teribilele noastre întâlniri cu Malta și Cipru. Și e clar că în confruntările internaționale se căiesc vedetele: interviuri, fotografii, pagini despre formidabilul gol marcat din 11 metri și declarații despre arbitrajul care ne-a frustrat de un nou succes. Lereter joacă la U.T.A. și cînd echipa sa are pe primul loc câteva puncte avans față de a doua și mai cîștigă o etapă în fața zmeilor și pe terenul lor neprovincial, tot e considerat un jucător oarecare, iar colegii săi Doimide, Dumitrescu, Gornea, Axente, Petescu, Șchiopu, Broșovski sunt tot niște oarecari mediocri. Despre aceștia parcă se scria cu un sezon înainte că au ceva talent, dar asta era cînd erau și ei tineri și jucau la tineret, acum sunt niște bătrâni anchilozați. Iar Pojoni e atît de bătrân, și de plafonat că nici nu vede să-și mai numere firele de păr! Acum falsă, c-au devenit campioni, o să se scrie totuși despre edidiouă articole și-o să li se facă și-i o poză. Lereter, la sfârșitul carierei, a îmbrăcat pentru toți Leretarii tricoul de campion. Nu, el nu este un nume de aur al fotbalului nostru, fiindcă nici nu putea să fie decît Lereter și nici n-a pretins să fie decit ce este. A jurat fotbal de plăcere, cum nesilit de nimeni și-a terminat o facultate și cum, tot pentru plăcerea inimii sale, poate va deveni mîine antrenor. El știe că și antrenor se va numi tot Lereter. El cunoaște chiar cîțiva antrenori ce se numesc Lereter. Unii sunt mai blânzi din fire, alții au un temperament, mai inutil aprins. Este chiar un mare antrenor, mic de statură, care a dat ca Ieremia cu oiștea în garld de câte ori a călcat prin Capitală sau pe la ofarna vreunei reprezentative, dar nu se știe precis dacă el era de vină sau gardul. Adică se știe, Lereter știe că greșește doar cel care gândește și că gardul deada este gard ca să fie cu mai opac. Acest Lereter de două șchioape e considerat de unii gargaragici și neserios — și au dreptate: numai un neserios poate să scrie cărți despre fotbal și numai un gargamaigiu poate să promoveze câteva echipe din B în A și să nu lase câteva să caldă pe scara alfabetului din A în B. Acest cereter antrenor a fost la Tîrgu-Mureș eroul de duminică, cel care a semnat echipei sale și pentru în continuare buletinele de A, așa cum el, la Cluj, a semnat al doilea gol ce a dat siguranță promisiunii făcute de toți coechipierii săi la moartea lui Petchowski: să cucerească primul tac! Darcă Lereter de la U.T.A. și-a văzut visul împlinit, și Lereter de la Pitești și l-a văzut. Fiindcă visele, și oale mari și cele mici, sunt tot vise și toate au o dimensiune egală, la fel de înaltă. li dorim succes lui Lereter de la U.T.A. în Cupa Campionilor. Cît privește titlul de campioană, la anul aș dori să-l cucerească F. C. Argeș, antrenată de Lereterul Constantin Teașcă. D. R. POPESCU Ilustrație de RADU GABOR Dicționarul literaturii romane Unul dintre obiectivele principale ce s-au impus în ultimul timp muncii științifice efectuate de institutele de cercetări este concentrarea forțelor în vederea finalizării cît mai rapide a lucrărilor de proporții mari și a punerii lor în practică, respectiv în serviciul intereselor stringente ale societății noastre actuale. Centrul de lingvistică, istorie literară și folclor al Academiei Republicii Socialiste România — Filiala Iași este o unitate care de la bun început s-a conformat acestei cerințe și rezultatele pozitive au devenit neîndoielnice. Recent, am primit prospectul Dicționarului literaturii române, lucrare ce se întocmește de către un colectiv de redactori în cadrul acestui centru. Deși a fost tipărit cu titlu de experiment, ca un material încă nedefinitivat, dicționarul suscită de pe acum, prin rigurozitatea informației concizia redactării, aprecieri fași vorabile. Întemeiate pe un amplu aparat bibliografic, articolele cuprind, într-un spațiu tipografic relativ limitat, bogate referințe despre autori, opere, publicații, societăți, cenacluri, curente, mișcări, specii. Dat fiind că articolele referitoare la termeni literari nu au un profil teoretic, ci mai mult istoric, lucrarea de față nu intenționează să se substituie unui dicționar de idei literare — întreprindere ce presupune un singur autor. In schimb, ea înglobează de pildă perfect un eventual dicționar de pseudonime, și aceasta o lucrare de mult așteptată, interesantă pentru publicul larg și extrem de utilă pentru specialiști. După cum se afirmă și în cuvântul introductiv, criteriul de selecție a materialului este cel estetic, colectivul urmărind cu grijă să-l aplice, pe cât posibil, în mod consecvent. Elemente de istoria culturii nu lipsesc, dar dacă răsfoim oricare dicționar de factură similară, apărut la străinătate, vom face aceeași constatare, ele fiind cerute de caracterul particular al unei astfel de lucrări. Specialiștii vor găsi, desigur, multe chestiuni cunoscute și ar putea obiecta, mai ales articolelor despre opere literare, un caracter prea general. Să nu uităm, însă, așa cum se preciza într-o discuție organizată nu demult de revista Cronica pe marginea acestei lucrări cu întreg colectivul de redactori, că scopul de bază al dicționarului este acela de informare, în consecință articolele trebuie să reprezinte, sub raportul interpretării, o sinteză critică a părerilor exprimate anterior, iar opiniile aparținând exclusiv colaboratorilor necesită o coordonare strictă, pentru a nu se ajunge la contradicții în interiorul lucrării. Bibliografia de la sfîrșitul fiecărui articol — judicios alcătuită — oferă cititorului(chiar și celui mai pretențios) posibilitatea de a se informa singur în continuare asupra unor exegeze originale, sau de a consulta direct de la sursă opera unui scriitor. ,în ce privește informația istorico-literară, cred că articole cum sânt cele despre romantism, despre Ion Creangă sau despre Alexandria (această enumerare nu înseamnă deprecierea celorlalte), pot fi considerate drept autentice modele. Prospectul cuprinde mulți — poate prea mulți — scriitori mărunți (am fi preferat să prepondereze articole referitoare la fi NSEMNĂR gurile de prim rang ale literaturii noastre, acestea fiind o mai substanțială bază de discuții), dar prezentarea lor se face în spirit critic, fără a li se ignora limitele, în același timp semnalîndu-se și însemnătatea lor în evoluția literaturii naționale. Rezerve critice .se formulează chiar în aprecierea unui scriitor ca Duiliu Zamfir,eseu, din păcate exagerat sociologizante în ce privește romanele; ca o compensație, poezia lui este cu discernământ considerată „un moment distinct in evoluția pastelului românesc de la Alecsandri spre I. Pillat și Adrian Maniu“. Ca limită cronologică s-a fixat, deocamdată, sfîrșitul secolului al XIX-lea, specificându-se însă — bine motivat — că în cazul scriitorilor ea nu se va aplica sever; de ce nu este generalizat acest principiu și pentru periodice (am avut ca exemplu Epoca) sau curente (romantismul continuă parțial în secolul al XX-lea prin poezia lui Goga, proza lui Sadoveanu etc.) ? Avînd în vedere caracterul complex, mixt, declarat în cuvântul introductiv, se pune problema: oare dicționarul n-ar putea cuprinde și nume importante de personaje literare, cu simpla mențiune în care operă apar ? De asemenea, dacă nu ar fi posibil să se elaboreze și câteva articole despre cele mai importante edituri care au funcționat dea lungul timpului în țara noastră ? în sfîrșit, o nedumerire de ordin tehnic: din ce rațiune titlurile articolelor referitoare la opere sînt culese cu litere cursive? Nu de altceva, dar așa cum se prezintă acum, paranexe ale articolelor precedente, cu care, în realitate, n-au nici o legătură. Sunt numai Cîteva întrebări, cărora, date fiind premisele existente, lucrarea, în forma ei definitivă, le va oferi cu siguranță un răspuns satisfăcător. Viitori muzicieni ELENA STAN înscriindu-se pe coordonatele unei cunoscute și laborioase tradiții, cu rezultate într-o permanentă ascensiune de-a lungul celor două decenii de activitate. Liceul de muzică din Cluj își afirmă și justifică totodată, tot mai pregnant, existența în conjunctura manifestărilor cultural-artistiice ale Clujului. In acest context se încadrează și concertul simfonic susținut recent de către orchestra și soliștii claselor a IX—X, la Casa Universitarilor, al cărui program a cuprins: Olteneasca de Paul Constantinescu, Concertul pentru vioară și orchestră în Mi major de Bach, Concertul pentru pian și orchestră în La major de Mozart și Simfonia în Re major „Vînătoarea“ de Hagida. Sub bagheta profesorului Emilia Dragea, lucrarea lui Paul Constantinescu s-a bucurat de o reușită interpretare. Eleva Balogh Luisia (cl. X-a, prof. Balogh Francisc) a demonstrat o bună cunoaștere a stilului în interpretarea Concertului pentru vioară de Bach, relevând sensibilitate muzicală și un ton violonistic ferm și sobru. Filip Svetlana (clasa X-a, prof. Valeria Taban) s-a achitat onorabil de partea solistică a Concertului de Mozart. Ar fi fost mai favorizată — eventual — de un tempo mai așezat în partea întâi și final și de un acompaniament mai elastic și mai „consonant“ (un plus de acoraj la suflători era necesar). Andantele simfoniei Vînătoarea de Haydn a fost frumos realizat; partea a III-a — Menuetul — ne-a transportat în atmosfera de epocă a acestui dans prin finețea și frazarea subtilă ce i s-a dat. In ce privește cavalcada părții finale, interpretarea impetuoasă, acele aplicati ale instrumentelor de coarde, sonoritatea masivă și omogenă ne-a făcut să uităm pentru moment că ne aflăm în fața unui colectiv de elevi și să le trecem cu vederea imperfecțiunile tehnice inerente. Un al doilea concert susținut de orchestra și soliștii claselor XI—XII, a avut la pupitru ne neobositul profesor Mihail Guttman, care îiși continuă pionieratul de instruire și îndrumare a orchestrelor ce s-au perindat prin această instituție de-a lungul celor douăzeci de ani de la înființare. Temperamentul muzical al profesorului s-a transmis orchestrei care a redat toate inflexiunile și caracteristicile partiturii. Astfel Suitei românești a lui P. Constantinescu i s-a dat — în toate cele cinci părți — o autentică interpretare care i-a pus în valoare inspirația din melosul popular românesc. Interpretarea Concertului pentru corn și orchestră nr. 2 în Mi bemol major K. V. 417 de Mozart de către absolventul Ioan Rațiu (clasa prof. Perșa Petru) ne permite să întrezărim o frumoasă perspectivă acestui elev care posedă un ton catifelat, emisie facilă la pasajele de velocitate și mult simț muzical. Concertul pentru vioară de Ceaikovski, interpretat de absolventul Kovács Wilhelm (clasa prof. Kiss Ladisslau) s-a bucurat de un acampaniament bine pus la punct. Solistul are un ton plin și clar un eventual echilibru la schimbările de tempo l-ar fi avantajat. Remarcabilă este permanenta preocupare a conducerii școlii pentru includerea și promovarea repertoriului autohton și modern cu prilejul fiecărei manifestări artistice. OCT. BOKTOȘ Teatrul și cultura Sub acest titlu a avut loc recent la Timișoara, sub egida și inițiativa Comitetului pentru cultură și artă al județului Timiș, o sesiune de comunicări a oamenilor de teatru din Timișoara. La sesiunea și-au adus contribuția actori și regizori, pictori scenografi și secretari literari din teatrele timișorene; au participat la sesiune și cercetători de la Institutul de Istoria artei al Academiei, cadre didactice de la I.A.T.C. și Universitatea din Timișoara, publiciști. Comunicările au îmbrățișat o arie foarte largă: dramaturgie românească și universală contemporană, istoria teatrului românesc și, îndeosebi, istoria teatrului românesc în Banat, teatru popular în Banat, probleme de lectură și interpretare a textului, actorului, sociologia teatrului, arta concepția regizorală, specificul și rolul componentelor imaginii scenice. S-a câștigat astfel, o perspectivă panoramică asupra teatrului contemporan, s-au subliniat trăsăturile actuale ale artei spectacolului, legăturile sale cu alte forme de manifestare artistică: cinematograf, televiziune, radio. Inițiativa Comitetului de cultură și artă al județului Timiș și deopotrivă, a teatrelor timișorene (la sesiune au participat, ca invitați și delegați din alte teatre ale țării) e vrednică de toată lauda. Comunicările prezentate și discuțiile (acestea cam firave) au subliniat necesitatea, unei informații multilaterale și la zi în ceea ce privește arta spectacolului de teatru contemporan, dramaturgia contemporană. Unii participanți la sesiune au subliniat necesitatea transformării acestei sesiuni într-o activitate care se cere continuată. Că întreprinderea s-a dovedit nu numai utilă ci, în egală măsură, necesară, a reușit, cu prisosință, din cuvântul de închidere al sesiunii. Inițiativa Comitetului de cultură și artă a județului Timiș e demnă de toată stima. Timișoara, oraș cu o efervecentă viață teatrală (aici activează trei teatre de dramă, un teatru de operă și un teatru de păpuși) a dovedit astfel interesul pe care îl poartă oamenii de teatru timișoreni, tuturor problemelor legate de evoluția anterior. Trebuie notat, în sfîrșit, că sesiunea a fost urmată de vizionarea unor spectacole ale teatrelor timișorene. Ar fi fost interesant, poate, dacă și aceste spectacole ar fi intrat în preocupările sesiunii de comunicări. Oricum, inițiativa acestei sesiuni dă un bun exemplu de informare a oamenilor de teatru, de adînteire a culturii de specialitate, profesionale. Sesiunea de comunicări a oamenilor de teatru din județul Timiș își poate câștiga astfel și valoarea unui exemplu care ar putea fi urmată și de alte teatre din țară. Ea ar putea servi, eventual, ca un îndemn pentru A.T.M., pentru a ieși din letargia care o caracterizează. T. L. B. II sport tv_____________________________________ După „reladie“ Săptămâna treiată n-am avut nici o seară de teatru, în loloul obișnuitelor emisiuni teatrale s-a transmis altceva. Marți a fost prezentat, în reluare, filmul românesc Anotimpurile, iar joi am putut urmări o operă muzicală, și anume Secretul Suzanei i de V. Ferari. Firește că, sub aspectul calității artistice și al emoțiilor estetice oferite, substituirile nu ne-au nemulțumit. Ba, am putea spune, dimpotrivă. Ne-a nemulțumit, în schimb, după cum era și normal, altceva, dispariția intempestivă și sub nici o formă justificată a piesei de teatru din programul săptămânal. Și nemulțumirea a sporit mai cu seamă gâadindu-ne la teribilele promisiuni făcute prin presă la începutul anului, potrivit cărora Televiziunea noastră trebuia să devină, dacă nu întâiul, atunci neapărat „cel de al doilea teatru național al țării“, cu „cel mai bogat repertoriu“ și cu o activitate desfășurată fn mod regulat, „fără nici un fel de întrerupere“. Se pare, însă, că n-a fost vorba decât de un reladie. (Și să dea Domnul să fie așa!). Căci, iată ce ne anunță Programul T. V. pentru săptămâna în cursa marți — un spectacol din sala Teatrului Barbu Delavrancea din Capitală cu drama Hoții de Schiller, iar joi — din studioul Televiziunii și la premieră pe țară — spectacolul cu piesa Bătrînul de Hortensia Papadat- Bengescu. Cu toate că pînă la ora cind așterneam pe hârtie aceste rînduri cele două spectacole n-au fost transmise și nu putem ști dacă în privința redării pe micul ecran au fost sau nu izbutite, ne putem declara, cel puțin în principiu, pe deplin satisfăcuți. Pe de o parte, pentru că au fost reluate obișnuitele emisiuni teatrale de marți și de joi. Iar pe de altă parte, pentru că repertoriul din această săptămână pare mult mai interesant decît în trecut (ne referim, mai ales, la piesa Hortensiei Papadati-Benngescu, a cărei prezentare o considerăm doar începutul unei ample acțiuni de valorificare, prin intermediul micului ecran, a pieselor românești nejucate sau foarte puțin jucate până acum). Să sperăm că serile de teatru vor fi programate de acum înainte, așa după cum s-a promis, „fără nici un fel de întrerupere“. Un „eveniment“ Aproape că nu e zi în care programul emisiunilor de televiziune să nu fie radical modificat. Iar modificările ce se fac au devenit atît de frecvente și atât de „normale“, încât respectarea riguroasă a programului unei zile a ajuns să fie considerată drept un fel de merit, drept un eveniment absolut necesar de consemnat și de elogiat. De exemplu, la Micro•ananpremiera din 23 iunie ne-am pomenit mauunoștința și de o crainică emoționată, care nu mai știa de zâmbet să arboreze, unul sarcastic sau unul de mândrie și satisfacție, optând pînă la urmă, în virtutea deprinderilor, pentru cel de al doilea, că cităm textul: „... programul de rmine, stimați telespectatori, nu va suferi nici o modificare și se va desfășura exact după cum s-a prevăzut și în programul tipărit“. Spre marea noastră surprindere, așa s-a și desfășurat. Fără nici o modificare. In schimb, în zilele ce au urmat, tocmai pentru ca excepția să întărească, vorba aceea, regula, au survenit atâtea, nicit nici ce anunța presa zilnică nu se mai potrivea de loc cu ceea ce vedeam radical modificat pe micul ecran. Unele din aceste modificări au fost justificate și determinate de evenimente neașteptate, imprevizibile. Altele, însă, au survenit pentru că, în unele sectoare, așa după cum s-a mai spus, se lucrează cam fără cap și fără coadă, la întîmplare. Un singur exemplu în acest sens: transmisia concursului de muzică ușoară Orfeul de aur. De săptămâni întregi se știa de acest concurs și de faptul că foarte probabil concertul inaugural va fi retransmis. Cu toate acestea, modificarea de program s-a făcut brusc, fnlocuindu-se sau amînîindu-se emisiuni pe care ne pregătisem să le urmărim și le așteptam cu nerăbdare, printre ele numărîndu-se Dialogul cu telespectatorii al lui Tudor Vornicu și partea a doua a documentului despre Canada realizat de Catinca Bjalea. Se înțelege că un asemenea mod de „programare“ nu poate mulțumi pe nimeni. După cum s-a mai spus — și încă de atâtea ori — se impune ca operația de alcătuire a programelor să fie efectuată cu mai multă seriozitate și — hai să le spunem lucrurilor pe nume! — cu mai mult respect față de cuvîntul dat. ION MANIȚIU Lamentații la o „Cupă“ Catastrofica înfrîngere trăită, pe teren propriu, de echipa noastră de tineret în Cupa balcanică redeschide — la finalul acestui complex sezon fotbalistic — o mai veche rană a fotbalului românesc. Cupa trebuia să rămână La București, am avut toate șansele pentru aceasta, chiar o înfrîngere la 1—0, nu ne-ar fi răpit-o. Dar tinerii noștri ne-au făcut surpriza să piardă la 4—0 ! Cum spunea — nu fără tristă ironie — Cristian Țopescu duminică seara, se vor găsi, probabil, scuze, se vor invoca motivări (unele mai șubrede decît altele). Se vor găsi și creduli care să adopte gîndul că lucrurile puteau să se petreacă numai așa și nicidecum altfel. După cum se știe, în formația greacă figurau cîțiva internaționali — dar oricît de internaționali sînt aceștia tot tineri rămîn! Noi nu avem jucători tineri de mare valoare ? Am mai scris despre acest lucru, precizînd că pentru observatorii federali ține numai de accident semnalarea faptului că există mari speranțe fotbalistice și la alte formații decit cele bucureștene. Avem obiceiul, cu totul rudimentar, de a lansa cite un slogan și apoi, cam toți — în presă și la televiziune — să ne cramponăm de el, să-l dădăcim și să-l alăptăm, să-l creștem și să-l descîntăm pînă îl facem mare, pînă îl transformăm în problemă. Anul acesta — sloganul a fost oferit de faptul că Dinamo — București a trecut pe lingă titlul suprem în campionat și pe lingă Cupa României — deși oferea scheletul „naționalei“ noastre. Lamentăm pe această temă am adunat cu carul, numai stimabilul crainic al Televiziunii, Tănăsescu — pe care, din fericire, îl audio-vizionăm din ce în ce mai rar —, într-o singură emisiune, ne-a ofeferit 50 °/o din acest product. Mi se pare mai mult decît surprinzător că, la ceea ce vede toată lumea, să fie suprapuse — în presă și la televiziune — comentarii care să caute a te convinge de contrariul. Cui folosește un asemenea procedeu ? La ce duce el ? Vedeți, tocmai de aceea îmi place Cristian Țopescu, tocmai pentru faptul că este unul dintre puținii care are curaj constructiv, tocmai pentru faptul că nu caută să ne convingă că albul este negru și viceversa. De aceea îmi place Sportul, pentru că, acolo, chiar și cînd este vorba de fotbal, se pune, în general, degetul pe rană. De aceea nu-mi place săptămânalul Fotbal care încă a rămas un soi de ultim mohican credincios unor practici desuete. Dar iiia ce buni s-o mai lungesc ? ! Ne aflăm în fața unei „veri fierbinți“, chiar dacă natura ne blagoslovește cu un excedent de ploaie. După această vară, „naționala“ noastră va trebui să-și spună cuvîntul hotărîtor în privința „biletului pentru Mexic“. Este cazul ca, pe toate fronturile — să spunem cit mai decis adevărul despre fotbalul nostru — pentru că numai pornind astfel la lucru avem șansa de a dobîndi o înțelegere critică, constructivă asupra acestui îndrăgit sport. Numai astfel putem să nu ne pierdem șansa de a fi prezenți la „mondialele“ de fotbal, șansă care, poate, niciodată nu a fost mai aproape decît acum.... (Al. C.), poșta 11.■lin» Gorina Legman (Dej). Aproape în fiecare poezie aveți secvențe realizate: Acolo unde merg florile toamna /Cu glas de frunze veștede și vînt? (Bilanț), toate gările ! Erau pustii, nu pleca nici un tren. / Și-am rămas singură în noapte / și vîntul mi-a dezmierdat pletele. Ioan Mihu (Baia Mare). De la muzeul unde lucrați faceți un pas către cenaclu! Vi s-ar desluși mai clar și mai prompt inegalitățile. Ar fi bine să mergeți pe drumul poeziilor Mamă și Elegie, întrucît se pare că în evocările intime, ale satului de stele, ale copilăriei, aveți șanse. Veturea (Coțușca). Nu ajunge să descrieți munții, soarele, galaxiile... Dumitru Nistor (Cluj). în singurătate are ceva din ritmica, din muzicalitatea unei cunoscute poezii haiducești a lui Șt. O. Iosif, poate și o cantabilitate verlainiană. Așteptăm însă un aport mai original: Viorel Mardar (Salcea, Suceava). Probabil în lirica patriotică aveți ceva sorți de izbîndă. Ar trebui să renunțați însă la declarațiile uzate și să îmbrățișați imagini ca acestea, culorile care în purpură, lanuri și-n albastrul ZCL Vii. I. Glanetașu (Tg. Lăpuș). E dificil să se înțeleagă atîta decalaj. Văd oasele-n trunchiuri puroasen verzite! Grețos rănile cum se deschid/ Vaduindu-și scurgerile de izvoare,/ Cu negre coclite,... La frunțile grele, ceas luminos proscrise,/ Cerbii beau plins de cocoare. Oricît ne-am gîndit și la o poezie a urîtului, de pildă la arta baudelairiană. In exemplul dinții se pare însă că e vorba mai degrabă de naturalism. Ar fi bine să vă onorați numele avut sau preluat. Ion S. Cosmescu (Sucevița). Privește ochiul meu prin ochiul ursoaicei... într-adevăr: „Castane albastre“. M. Sorin (Tg. Lăpuș). După structura versurilor mi se pare că aveți o identitate de concepție cu aproape predecesorul Dvs. de la această rubrică, din aceeași zi. A se vedea și plicul semnat Rusu Vima Mică. Se pare că vreți să rivalizați cu „arhi-cunoscuta“ tripersoană. Romulus Năsăudeanu (Vatra Dornei). Nu ne miră parcimonia la hîrtie, deși „poeziile“ sînt dactilografiate, ci zgîrcenia artistică. Viața mea acum nu-i o poveste... E traica și a milioanelor de oameni. Cred că nu e necesar să bagatelizați temele sociale. Mia Rotaru (Cămăraș, Cluj). Reverie în aprilie nu rezistă unor exigențe severe. Te duci, adolescentă ar rezista, sincer vorbind, dacă finalul nu ar fi foarte previzibil... după adolescență vine... ttinerețe la. Traian Orghidan (Timișoara). Nici chiar cînd descrieți o mare, nu înseamnă că... emiteți pe lungimile de undă ale artei, mai ales că și povestiți. Și abisul îl cere sub zbucium de ape/ In spuma-i de nea. Marian Șușară (Schitul Golești, Argeș). Pe lingă dulcegării, pleonasme: (Mîhnire) Zeiță, tu alungi plictiseala urîtă/ Ce-i o durere soră cu moartea,/ Care acum sugrumă tăcută/ Sau adulmecă vietatea. Eleonora Oniga (Cluj). Ne surprind constatările Dvs. poeticej Păsărelele mai cîntă./ Eu mă plimb încet. Foarte interesant, chiar mai cîntă păsările? Și obișnuiți să vă plimbați în pas repede? George Basarab (Iași). Mulțumim pentru urările de sănătate și voie bună. Apreciem în primul rînd inventivitatea modernă dovedită: Mă întorc cu nopțile în ochi/ rătăcitor în vrajă ca un duh/ pe cai albi cu coamă de văzduh... 1. R. redacției