Tribuna, iulie-decembrie 1969 (Anul 13, nr. 27-52)

1969-07-03 / nr. 27

nuclee de reter Pe stadionul de pe malul Someșului, spectatorii au văzut în ultima etapă o e­chipă ce cucerea titlul suprem și cum de mult la Cluj o echipă n-a mai devenit campioană, tuturor li s-a părut că este vorba de propriul lor team. U.T.A. era adică din Cluj. Chiar cînd pierzi acasă, campionii se aplaudă și e normal să fie așa, campionii fiind ai tuturora, și ai echipelor învinse și ai celor retrogradate, ca să nu mai vorbim că ei reprezintă de fapt pe câștigătorii războiului dominal în etape. Și n-a fot poate întâmplător că ultimul gol marcat de textiliști să poarte semnătura primului­ lor om: Lereter. Mijlocașul ce joacă și stoper și vârf de atac și este ceea ce s-ar spune coloana vertebrală a echipei, nu unește doar cele trei puncte forte de pe gazon ale drumului de la poarta sa spre cea adversă, el face o legătură și în tribune între gloria efemeră și de multe ori locală a ati­tor apuse stele de duminica și generația lui Doimide. Dar înainte de orice, Lereter reprezintă provincia. Lereter pentru microbiști este un nume de oraș de provincie, așa cum printre turiști este Timișoara, Aradul, Bacăul, Constanța. Sau poate că Lereter reprezintă atât de mult a­ceste orașe încât ele au devenit reprezentative pentru genul de fotbalist pe care l-am denumit Lereter. Sau pentru fenomenul Lereter. Ca și în fizică și chimie unde căile de împlinire sau de eșec sunt ascunse, ca să nu spun misterioase și în fotbal sau în cariera fotbaliștilor se observă unele legi la fel de misterioase care pot să ducă printre altele și la ceea ce am denumit mai sus fenomenul Lereter. Ce este deci și cine este Lereter? Toată lumea știe. El este Dinulescu cel considerat mediocru la Timișoara pînă la sfîrșitul carierei, cu tehnică suficientă. Dinulescu cel de la Timișoara, fără cel de la București d­evvenit paste noapte vedetă cu valoare recunos­cută de toți, nu detractorii săi (c­ăci n-a fost urît ci privit din balcon), ci nepăsătorii săi dirijori fotbalistici. Lereter este Antonovsk­i, care ani de-a rândul a fost tot atit de bun, ca ex­celentul său confrate, și de linie și de alfabet, dar care avea șansa să evolueze în națională, mai întotdeauna și să devină o glorie a balonului reprezentativei fiindcă juca intr-o echipă altunai mare, nu ca Androvici, la Timișoara. Lereter n-a jucat vedetă și n-a umplut coloanele ziarelor nici pentru că n-a știut să se­mbete cu regularitate și să-și facă pios autocritica și nici măcar n-a avut vreun proces penibil, ori vreo două-trei procese ce n-au ajuns pînă la sta­diul de procese deși au fost mai mult decit penibile. El a jucat o jumătate de viață fot­balistică pe teren propriu și încă două treimi din cealaltă jumătate tot în provincie și despre el, pînă acum câțiva ani, dar și acum facă, sicrie și a scris corespondentul local. El a rămas astfel mereu o rezervă posibilă, niciodată un titular pentru teribilele noastre întâlniri cu Malta și Cipru. Și e clar că în confruntările internaționale se căiesc vedetele: in­terviuri, fotografii, pa­gini despre formidabilul gol marcat din 11 metri și declarații despre arbitrajul care ne-a frustrat de un nou su­cces. Lereter joacă la U.T.A. și cîn­d echipa sa are pe primul loc c­âteva puncte avans față de a doua și mai cîștigă o etapă în fața zmeilor și pe terenul lor neprovincial, tot e considerat un jucător oarecare, iar colegii săi Doimide, Dumi­­trescu, Gornea, Axente, Petescu, Șchiopu, Broșovski sunt tot niște oarecari mediocri. Despre aceștia parcă se scria cu un sezon înainte că au ceva talent, dar asta era cînd erau și ei tineri și jucau la tineret, acum sunt niște bătrâni anchilozați. Iar Pojoni e atît de bătrân, și de plafonat că nici nu vede să-și mai numere firele de păr! Acum falsă, c-au devenit cam­pioni, o să se scrie totuși despre ed­idiouă articole și-o să li se facă și-i o poză. Lereter, la sfârșitul carierei, a îmbrăcat pentru toți Leretarii tricoul de campion. Nu, el nu este un nume de aur al fotbalului nostru, fiindcă nici nu putea să fie decît Lereter și nici n-a pretins să fie decit ce este. A jurat fotbal de plăcere, cum nesilit de nimeni și-a terminat o facultate și cum, tot pentru plăcerea inimii sale, poate va deveni mîine antrenor. El știe că și antrenor se va numi tot Lereter. El cunoaște chiar cîțiva antrenori ce se numesc Lereter. Unii sunt mai blânzi din fire, alții au un temperament, mai inutil aprins. Este chiar un mare antrenor, mic de statură, care a dat ca Ieremia cu oiștea în garld de câte ori a călcat prin Capitală sau pe la ofarna vreunei reprezentative, dar nu se știe precis da­că el era de vină sau gardul. Adică se știe, Le­reter știe că greșește doar cel care gândește și că gardul de­­ada este gard ca să fie cu­ mai opac. Acest Lereter de două șchioape e considerat de unii gargaragici și neserios — și au dreptate: numai un neserios poate să scrie cărți despre fotbal și numai un gargamaigiu poate să promoveze câteva echipe din B în A și să nu lase câteva să caldă pe scara­­ alfabetului din A în B. Acest cereter antrenor a fost la Tîrgu-Mureș eroul de duminică, cel care a semnat echipei sale și pentru în conti­nuare buletinele de A, așa cum el, la Cluj, a semnat al doilea gol ce­ a dat siguranță promisiunii făcute de toți coechipierii săi la moartea lui Petchowski: să cucerească primul tac! Darcă Lereter de la U.T.A. și-a văzut visul împlinit, și Le­reter de la Pitești și l-a văzut. Fiindcă visele, și oale mari și cele mici, sunt tot vise și toate au o dimensiune egală, la fel de înaltă. li dorim succes lui Lereter de la U.T.A. în Cupa Cam­pionilor. Cît privește titlul de campioană, la anul aș dori să-l cuce­rească F. C. Argeș, antrenată de Lereterul Constantin Teașcă. D. R. POPESCU Ilustrație de RADU GABOR Dicționarul literaturii romane Unul dintre obiectivele princi­pale ce s-au impus în ultimul timp muncii științifice efectuate de institutele de cercetări este con­centrarea forțelor în vederea fi­nalizării cît mai rapide a lucră­rilor de proporții mari și a pu­nerii lor în practică, respectiv în serviciul intereselor stringente ale societății noastre actuale. Centrul de lingvistică, istorie li­terară și folclor al Academiei Republicii Socialiste România — Filiala Iași este o unitate care de la bun început s-a conformat acestei cerințe și rezultatele po­zitive au devenit neîndoielnice. Recent, am primit prospectul Dicționarului literaturii române, lucrare ce se întocmește de către un colectiv de redactori în ca­drul acestui centru. Deși a fost tipărit cu titlu de experiment, ca un material încă nedefinitivat, dicționarul suscită de pe acum, prin rigurozitatea informației concizia redactării, aprecieri fa­și vorabile. Întemeiate pe un amplu aparat bibliografic, articolele cu­prind, în­tr-un spațiu tipografic relativ limitat, bogate referințe despre autori, opere, publicații, societăți, cenacluri, curente, miș­cări, specii. Dat fiind că articolele referitoare la termeni literari nu au un profil teoretic, ci mai mult istoric, lucrarea de față nu in­tenționează să se substituie unui dicționar de idei literare — între­prindere ce presupune un singur autor. In schimb, ea înglobează de pildă perfect un eventual dic­ționar de pseudonime, și aceasta o lucrare de mult așteptată, in­teresantă pentru publicul larg și extrem de utilă pentru specialiști. După cum se afirmă și în cu­vântul introductiv, criteriul de se­lecție a materialului este cel estetic, colectivul urmărind cu grijă să-l aplice, pe cât posibil, în mod consecvent. Elemente de istoria culturii nu lipsesc, dar dacă răsfoim oricare dicționar de factură similară, apărut la străi­nătate, vom face aceeași consta­tare, ele fiind cerute de carac­terul particular al unei astfel de lucrări. Specialiștii vor găsi, de­sigur, multe chestiuni cunoscute și ar putea obiecta, mai ales ar­ticolelor despre opere literare, un caracter prea general. Să nu uităm, însă, așa cum se preciza într-o discuție organizată nu de­mult de revista Cronic­a pe mar­ginea acestei lucrări cu întreg colectivul de redactori, că scopul de bază al dicționarului este a­­cela de informare, în consecință articolele trebuie să reprezinte, sub raportul interpretării, o sin­teză critică a părerilor exprima­te anterior, iar opiniile aparți­nând exclusiv colaboratorilor ne­cesită o coordonare strictă, pen­tru a nu se ajunge la contradic­ții în interiorul lucrării. Biblio­grafia de la sfîrșitul fiecărui ar­ticol — judicios alcătuită — ofe­ră cititorului­­(chiar și celui mai pretențios) posibilitatea de a se informa singur în continuare a­­supra unor exegeze originale, sau de a consulta direct de la sursă opera unui scriitor. ,în ce privește informația istorico-literară, cred că articole cum sânt cele despre romantism, despre Ion Creangă sau despre Alexandria (această enumerare nu înseamnă depre­cierea celorlalte), pot fi conside­rate drept autentice modele. Prospectul cuprinde mulți — poate prea mulți — scriitori mă­runți (am fi preferat să prepon­­dereze articole referitoare la fi­ N­S­E­M­N­Ă­R­ gurile de prim rang ale literatu­rii noastre, acestea fiind o mai substanțială bază de discuții), dar prezentarea lor se face în spirit critic, fără a li se ignora limitele, în același timp semnalîndu-se și însemnătatea lor în evoluția lite­raturii naționale. Rezerve critice .se formulează chiar în aprecie­rea unui scriitor ca Duiliu Zam­fir,eseu, din păcate exagerat so­ciologizante în ce privește ro­manele; ca o compensație, poe­zia lui­ este cu discernământ con­siderată „un moment distinct in evoluția pastelului românesc de la Alecsandri spre I. Pillat și Adrian Maniu“. Ca limită cronologică s-a fixat, deocamdată, sfîrșitul secolului al XIX-lea, specificându-se însă — bine motivat — că în cazul scrii­torilor ea nu se va aplica sever; de ce nu este generalizat acest principiu și pentru periodice (am avut ca exemplu Epoca) sau curen­te (romantismul continuă parțial în secolul al XX-lea prin poezia lui Goga, proza lui Sa­doveanu etc.) ? Avînd în vedere caracte­rul complex, mixt, declarat în cuvântul introductiv, se pune pro­blema: oare dicționarul n-ar pu­tea cuprinde și nume importante de personaje literare, cu simpla mențiune în care operă ap­ar ? De asemenea, dacă nu ar fi posi­bil să se elaboreze și câteva ar­ticole despre cele m­ai importan­te edituri care au funcționat de­­a lungul timpului în țara noa­stră ? în sfîrși­t, o nedumerire de ordin tehnic: din ce rațiune tit­lurile articolelor referitoare la opere sînt culese cu litere cursi­ve? Nu de altceva, dar așa cum se prezintă acum, par­anexe ale articolelor precedente, cu ca­re, în realitate, n-au nici o le­gătură. Sunt numai Cîteva între­bări, cărora, date fiind premisele existente, lucrarea, în forma ei definitivă, le va oferi cu sigu­ranță un răspuns satisfăcător. Viitori muzicieni ELENA STAN înscriindu-se pe coordonatele unei cunoscute și laborioase tra­diții, cu rezultate într-o perma­nentă ascensiune de-a lungul ce­lor două decenii de activitate. Li­ceul de muzică din Cluj își afirmă­­ și justifică totodată, tot mai pregnant, existența în conjunctura manifestărilor cul­­tural-artistiice ale Clujului. In acest context se încadrează și concertul simfonic susținut re­cent de către orchestra și soliștii claselor a IX—X, la Casa Uni­versitarilor, al cărui program a cuprins: Olteneasca de Paul Con­­stantinescu, Concertul pentru vi­oară și orchestră în Mi major de Bach, Concertul pentru pian și orchestră în La major de Mozart și Simfonia în Re major „Vînă­­toarea“ de Hagida. Sub bagheta profesorului Emi­li­a Dragea, lucrarea lui Paul Constantinescu s-a bucurat de o reușită interpretare. Eleva Balogh Luisia (cl. X-a, prof. Balogh Fran­cisc) a demonstrat o bună cu­noaștere a stilului în interpreta­rea Concertului pentru vioară de Bach, relevând sensibilitate muzi­cală și un ton violonistic ferm și sobru. Filip Svetlana (clasa X-a, prof. Valeria Taban) s-a achitat onorabil de partea solisti­că a Concertului de Mozart. Ar fi fost mai favorizată — even­tual — de un tempo mai așezat în partea întâi și final și de un acompaniament mai elastic și mai „consonant“ (un plus de a­­coraj la suflători era necesar). Andantele simfoniei Vînătoarea de Haydn a fost frumos realizat; partea a III-a — Menuetul — ne-a transportat în atmosfera de epocă a acestui dans prin fine­țea și frazarea subtilă ce i s-a dat. In ce privește cavalcada părții finale, interpretarea impe­tuoasă, acele aplicati ale instru­mentelor de coarde, sonoritatea masivă și omogenă ne-a făcut să uităm pentru moment că ne a­­flăm în fața unui colectiv de e­­levi și să le trecem cu vederea imperfecțiunile tehni­ce inerente. Un al doilea­­ concert susți­nut de orchestra și soliștii claselor XI—XII, a avut la pupitru ne neobositul pro­fesor Mihail Guttman, care îiși continuă pionieratul de instruire și îndrumare a orches­trelor ce s-au perindat prin a­­ceastă instituție de-a lungul ce­lor douăzeci de ani de la înfiin­țare. Temperamentul muzical al profesorului s-a transmis orches­trei care a redat toate inflexiuni­le și caracteristicile partiturii. Astfel Suitei românești a lui P. Constantinescu i s-a dat — în toate cele cin­ci părți — o au­tentică interpretare care i-a pus în valoare inspirația din melosul popular românesc. Interpretarea Concertului pen­tru corn și orchestră nr. 2 în Mi bemol major K. V. 417 de Mozart de către absolventul Ioan Rațiu (clasa prof. Perșa Petru) ne permite să întrezărim o fru­moasă perspectivă acestui elev care posedă un ton catifelat, e­­misie facilă la pasajele de veloci­­tate și mult simț muzical. Con­certul pentru vioară de Ceaikov­­ski, interpretat de absolventul Kovács Wilhelm (clasa prof. Kiss Ladissla­u) s-a bucurat de un a­­campaniament bine pus la punct. Solistul are un ton plin și clar­­ un eventual echilibru la schim­bările de tempo l-ar fi avantajat. Remarcabilă este permanenta preocupare a conducerii școlii pentru includerea și promovarea repertoriului autohton și modern cu prilejul fiecărei manifestări artistice. OCT. BOKTOȘ Teatrul și cultura Sub acest titlu a avut loc re­cent la Timișoara, sub egida și inițiativa Comitetului pentru cul­tură și artă al județului Timiș, o sesiune de comunicări a oame­nilor de teatru din Timișoara. La sesiunea și-au adus contribuția actori și regizori, pictori sceno­grafi și secretari literari din tea­trele timișorene; au participat la sesiune și cercetători de la Insti­tutul de Istoria artei al Acade­miei, cadre didactice de la I.A.T.C. și Universitatea din Timișoara, publiciști. Comunicările au îm­brățișat o arie foarte largă: dra­maturgie românească și universa­lă contemporană, istoria teatrului românesc și, îndeosebi, istoria teatrului românesc în B­anat, tea­tru popular în Banat, probleme de lectură și interpretare a tex­tului, actorului, sociologia teatrului, arta concepția regizorală, specificul și rolul componentelor imaginii scenice. S-a câștigat ast­fel, o perspectivă panoramică a­­supra teatrului contemporan, s-au subliniat trăsăturile actuale ale artei spectacolului, legăturile sale cu alte forme de manifestare ar­tistică: cinematograf, televiziune, radio. Inițiativa Comitetului de cultură și artă al județului Timiș și deopotrivă, a teatrelor timișo­rene (la sesiune au participat, ca invitați și delegați din alte tea­tre ale țării) e vrednică de toată lauda. Comunicările prezentate și discuțiile (acestea cam firave) au sublinia­t necesitatea­, unei in­formații multilaterale și la zi în ceea ce privește arta spectaco­lului de teatru contemporan, dra­maturgia contemporană. Unii par­ticipanți la sesiune au subliniat necesitatea transformării acestei sesiuni în­tr-o activitate care se cere continuată. Că întreprinde­rea s-a dovedit nu numai utilă ci, în egală măsură, necesară, a reușit, cu prisosință, din cuvân­tul de închidere al sesiunii. Inițiativa Comitetului de cul­tură și artă a județului Timiș e demnă de toată stima. Timișoara, oraș cu o efervecentă viață tea­trală (aici activează trei teatre de dramă, un teatru de operă și un teatru de păpuși) a dovedit astfel interesul pe care îl poartă oamenii de teatru timișoreni, tu­turor problemelor legate de evo­luția anter­ior. Trebuie notat, în sfîrșit, că sesiunea a fost urmată de vizionarea unor spectacole ale teatrelor timișorene. Ar fi fost interesant, poate, dacă și aceste spectacole ar fi intrat în preocu­pările sesiunii de comunicări. O­­ricum, inițiativa acestei sesiuni dă un bun exemplu de informa­re a oamenilor de teatru, de a­­dînteire a culturii de specialitate, profesionale. Sesiunea de comu­nicări a oamenilor de teatru din județul Timiș își poate câștiga astfel și valoarea unui exemplu care ar putea fi urmată și de alte teatre din țară. Ea ar putea servi, eventual, ca un îndemn pentru A.T.M., pentru a ieși din letargia care o caracterizează. T. L. B. I­I s­port tv_____________________________________ După „reladie“ Săptămâna treia­tă n-am avut nici o seară de teatru, în loloul obișnuitelor emisiuni teatrale s-a transmis altceva. Marți a fost prezentat, în reluare, filmul românesc Anotimpurile, iar joi am putut urmări o operă muzicală, și anume Secretul Suzanei i de V. Ferari. Firește că, sub aspectul calității artistice și al emoțiilor estetice ofer­ite, substituirile nu ne-au nemulțumit. Ba, am putea spune, dimpotrivă. Ne-a nemulțumit, în schimb, după cum era și normal, altceva, dispariția intempestivă și sub nici o formă justificată a piesei de teatru din programul săptă­mânal. Și nemulțumirea a sporit mai cu seamă gâadindu-ne la teribilele promi­siuni făcute prin presă la începutul anului, potrivit cărora Televiziunea noastră trebuia să devină, dacă nu întâiul, atunci neapărat „cel de al doilea teatru național al țării“, cu „cel mai bogat repertoriu“ și cu o activitate desfășu­rată fn mod regulat, „fără nici un fel de întrerupere“. Se pare, însă, că n-a fost vorba decât de un reladie. (Și să dea Domnul să fie așa!). Căci, iată ce ne anunță Programul T. V. pentru săptămâna în cursa marți — un spectacol din sala Teatrului Barbu Delavrancea din Capitală cu drama Hoții de Schiller, iar joi — din studioul Televiziunii și la premieră pe țară — spectacolul cu piesa Bătrînul de Hortensia Papadat- Bengescu. Cu toate că pînă la ora cind așterneam pe hârtie aceste rîn­­duri cele două spectacole n-au fost transmise și nu putem ști dacă în privința redării pe micul ecran au fost sau nu izbutite, ne putem declara, cel puțin în principiu, pe deplin satisfăcuți. Pe de o parte, pentru că au fost reluate obișnuitele emisiuni teatrale de marți și de joi. Iar pe de altă parte, pentru că repertoriul din această săptămână pare mult mai interesant decît în trecut (n­e referim, mai ales, l­a piesa Hor­tensiei Papadati-Benngescu, a cărei prezentare o considerăm doar începutul unei ample acțiuni de valorificare, prin intermediul micului ecran, a pieselor românești nejucate sau foarte puțin jucate până acum). Să sperăm că serile de teatru vor fi programate de acum înainte, așa du­pă cu­m s-a promis, „fără nici un fel de între­rupere“. Un „eveniment“ Aproape că nu e zi în care programul emisiunilor de televi­ziune să nu fie radical modificat. Iar modificările ce se fac au devenit atît de frecvente și atât de „normale“, încât respec­tarea riguroasă­ a programului unei zile a ajuns să fie conside­rată drept un fel de merit, drept un eveniment absolut ne­cesar de consemnat și de elogiat. De exemplu, la Micro­­•ananpremiera din 23 iunie ne-am pomenit mauunoș­­tința și de o crainică emoționată, care nu mai știa d­e zâmbet să arboreze, unul sarcastic sau unul de mândrie și satisfacție, optând pînă la urmă, în virtu­tea deprinderilor, pentru cel de al doilea, că­­ cităm textul: „... programul de rmine, stimați telespectatori, nu va suferi nici o modificare și se va desfășura exact după cum s-a pre­văzut și în programul tipărit“. Spre marea noastră surprindere, așa s-a și desfășurat. Fără nici o modificare. In schimb, în zilele ce au urmat, tocmai pen­tru ca excepția să întărească, vorba aceea, regula, au survenit atâ­tea, nicit nici ce anunța presa zilnică nu se mai potrivea de loc cu ceea ce vedeam radical modificat pe micul ecran. Unele din aceste modificări au fost justificate și determinate de evenimente neașteptate, imprevizibile. Altele, însă, au sur­venit pentru că, în unele sectoare, așa după cum s-a mai spus, se lucrează cam fără cap și fără coadă, la întîmplare. Un singur exemplu în aces­t sens: transmisia concursului de muzică ușoară Orfeul de aur. De săptămâni întregi se știa de acest concurs și de faptul că foarte probabil concertul inau­gural va fi retransmis. Cu toate acestea, modificarea­­ de pro­gram s-­a făcut brusc, fnlocuindu-se sau amînîind­u-se emisiuni pe care ne pregătisem să le urmărim și le așteptam cu nerăb­dare, printre ele numărîndu-se Dialogul cu telespectatorii al lui Tudor Vornicu și partea a doua a documentului despre Canada realizat d­e Catinca Bjalea. Se înțelege că un asemenea mod de „programare“ nu poate mulțumi pe nimeni. După cum s-a mai spus — și în­că de atâtea ori — se impune ca operația de alcătuire a programelor să fie efectuată cu mai multă seriozitate și — hai să le spunem lucrurilor pe nume! — cu mai mult respect față de cuvîntul dat. ION MANIȚIU Lamentații la o „Cupă“ Catastrofica înfrîngere trăită, pe teren pro­priu, de echipa noastră de tineret în Cupa balcanică redeschide — la finalul acestui complex sezon fotbalistic — o mai veche rană a fotbalului românesc. Cupa trebuia să rămână La București, am avut toate șansele pentru aceasta, chiar o înfrîngere la 1—0, nu ne-ar fi răpit-o. Dar tinerii noștri ne-au făcut surpriza să piardă la 4—0 ! Cum spunea — nu fără tristă ironie — Cristian Țopescu duminică seara, se vor găsi, probabil, scuze, se vor invoca motivări (unele mai șubrede de­cît altele). Se vor găsi și creduli care să a­­dopte gîndul că lucrurile puteau să se pe­treacă numai așa și nici­decum altfel. După cum se știe, în formația greacă figurau cîțiva internaționali — dar oricît de internaționali sînt aceștia tot tineri rămîn! Noi nu avem jucători tineri de mare valoare ? Am mai scris despre acest lucru, precizînd că pen­tru observatorii federali ține numai de ac­cident­ semnalarea faptului că există mari speranțe fotbalistice și la alte formații decit cele bucureștene. Avem obiceiul, cu totul ru­dimentar, de a lansa cite un slogan și apoi, cam toți — în presă și la televiziune — să ne cramponăm de el, să-l dădăcim și să-l alăptăm, să-l creștem și să-l descîntăm pînă îl facem mare, pînă îl transformăm în pro­blemă. Anul acesta — sloganul a fost oferit de faptul că Dinamo — București a trecut pe lingă titlul suprem în campionat și pe lingă Cupa României — deși oferea scheletul „naționalei“ noastre. Lamentăm­ pe această temă am adunat cu carul, numai stimabilul crainic al Televiziunii, Tănăsescu — pe care, din fericire, îl audio-vizionăm din ce în ce mai rar —, într-o singură emisiune, ne-a ofe­­ferit 50 °/o din acest product. Mi se pare mai mult decît surprinzător că, la ceea ce vede toată lumea, să fie suprapuse — în presă și la televiziune — comentarii care să caute a te convinge de contrariul. Cui folosește un ase­menea procedeu ? La ce duce el ? Vedeți, tocmai de aceea îmi place Cristian Țopescu, tocmai pentru faptul că este unul dintre pu­ținii care are curaj constructiv, tocmai pen­tru faptul că nu caută să ne convingă că albul este negru și viceversa. De aceea îmi place Sportul, pentru că, acolo, chiar și cînd este vorba de fotbal, se pune, în general, de­getul pe rană. De aceea nu-mi place săptă­mânalul Fotbal care încă a rămas un soi de ultim mohican credincios unor practici de­suete. Dar iiia ce buni s-o mai lungesc ? ! Ne aflăm în fața unei „veri fierbinți“, chiar dacă natura ne blagoslovește cu un excedent de ploaie. După această vară, „naționala“ noa­stră va trebui să-și spună cuvîntul hotărîtor în privința „biletului pentru Mexic“. Este cazul ca, pe toate fronturile — să spunem cit mai decis adevărul despre fotbalul nostru — pentru că numai pornind astfel la lucru avem șansa de a dobîndi o înțelegere critică, constructivă asupra acestui îndrăgit sport. Numai astfel putem să nu ne pierdem șansa de a fi prezenți la „mondialele“ de fotbal, șansă care, poate, niciodată nu a fost mai aproape decît acum.... (Al. C.), poșta 11.■lin» Gorina Legman (Dej). Aproape în fiecare poezie aveți secvențe realizate: Acolo unde merg florile toamna /Cu glas de frunze veș­tede și vînt? (Bilanț), toate gările ! Erau pustii, nu pleca nici un tren. / Și-am rămas singură în noapte / și vîntul mi-a dezmier­dat pletele. Ioan Mihu (Baia Mare). De la muzeul un­de lucrați faceți un pas către cenaclu! Vi s-ar desluși mai clar și mai prompt inegalitățile. Ar fi bine să mergeți pe drumul poeziilor Mamă și Elegie, întrucît se pare că în evocările intime, ale satului de stele, ale copilăriei, a­­veți șanse. Veturea (Coțușca). Nu ajunge să descrieți munții, soarele, gala­xiile... Dumitru Nistor (Cluj). în singu­rătate are ceva din ritmica, din muzicalitatea unei cunoscute po­ezii haiducești a lui Șt. O. Iosif, poate și o cantabilitate verlainia­­nă. Așteptăm însă un aport mai original: Viorel Mardar (Salcea, Sucea­va). Probabil în lirica patriotică aveți ceva sorți de izbîndă. Ar trebui să renunțați însă la decla­rațiile uzate și să îmbrățișați imagini ca acestea, culorile care­­ în purpură, lanuri și-n albastrul ZCL Vii. I. Glanetașu (Tg. Lăpuș). E difi­cil să se înțeleagă atîta decalaj. Văd oasele-n trunchiuri puroase­­n verzite! Grețos rănile cum se deschid/ Vaduindu-și scurgerile de izvoare,/ Cu negre­ coclite,... La frunțile grele, ceas luminos proscrise,/ Cerbii beau plins de cocoare. Oricît ne-am gîndit și la o poezie a urîtului, de pildă la arta baudelairiană. In exemplul dinții se pare însă că e vorba mai degrabă de naturalism. Ar fi bine să vă onorați numele avut sau preluat. Ion S. Cosm­escu (Sucevița). Pri­vește ochiul meu prin ochiul ur­soaicei... într-adevăr: „Castane al­bastre“. M. Sorin (Tg. Lăpuș). După structura versurilor mi se pare că aveți o identitate de concepție cu aproape predecesorul Dvs. de la această rubrică, din aceeași zi. A se vedea și plicul semnat Rusu Vima Mică. Se pare că vreți să rivalizați cu „arhi-cunoscuta“ tri­­persoană. Romulus Năsăudeanu (Vatra Dornei). Nu ne miră parcimonia la hîrtie, deși „poeziile“ sînt dac­tilografiate, ci zgîrcenia artistică. Viața mea acum nu-i o poveste...­ E trai­ca și a milioanelor de oa­meni. Cred că nu e necesar să ba­gatelizați temele sociale. Mia Rotaru (Cămăraș, Cluj). Re­verie în aprilie nu rezistă unor exigențe severe. Te duci, adoles­centă ar rezista, sincer vorbind, dacă finalul nu ar fi foarte pre­vizibil... după adolescență vine... ttinerețe la. Traian Orghidan (Timișoara). Nici chiar cînd descrieți o mare, nu înseamnă că... emiteți pe lun­gimile de undă ale artei, mai ales că și povestiți. Și­ abisul îl cere sub zbucium de ape/ In spuma-i de nea. Marian Șușară (Schitul Golești, Argeș). Pe lingă dulcegării, pleo­nasme: (Mîhnire) Zeiță, tu alungi plictiseala urîtă/ Ce-i o durere soră cu moartea,/ Care acum su­grumă tăcută/ Sau adulmecă vie­tatea. Eleonora Oniga (Cluj). Ne sur­prind constatările Dvs. poeticej Păsărelele mai cîntă./ Eu mă plimb încet. Foarte interesant, chiar mai cîntă păsările? Și obiș­nuiți să vă plimbați în pas re­pede? George Basarab (Iași). Mulțu­mim pentru urările de sănătate și voie bună. Apreciem în primul rînd inventivitatea modernă do­vedită: Mă întorc cu nopțile în ochi/ rătăcitor în vrajă ca un duh/ pe cai albi cu coamă de văzduh... 1. R. redacției

Next