Tribuna, iulie-decembrie 1969 (Anul 13, nr. 27-52)

1969-08-07 / nr. 32

nuclee Veșnicele cununi Unii poeți se nasc odată cu nașterea lor fizică și intră ast­fel în cărți și în manuale și mor odată cu moartea lor fizică și istoria literară îi consemnează deci și umple cu ei timpul trecut, fiindcă lunile și zilele nu se sar și nu se pot ivi pete albe în calendarul anilor. Deci sînt poeți și scriitori și artiști care umplu uneori pînă la refuz anii ce se succed ca inelele unei coloane vertebrale. Dar sînt poeți care nu intră cuminți și uneori matusalemici în răbojul zis al istoriei, din simplul motiv că ei fac istoria, și sunt istoria, și deci susțin cu pro­pria lor coloană vertebrală de cuvinte și atitudini coloana vertebrală a timpului. Petőfi Sándor arde ca o vertebră ne­stinsă și fără sfîrșit în această coloană fără sfîrșit, în care ard nemurind marile spirite ale umanității. Petőfi Sándor nu are o vîrstă, fiindcă marea poezie nu are virată. Fiindcă ma­rile personalități răm­în ca legendele, fără vîrstă. Rigoarea dascălilor notează totuși că Petőfi ar fi murit la 26 de ani, undeva lingă Sighișoara, la Albești sau în altă parte, că ar fi murit fizic la o vîrstă can­d alții de-abia descoperă că trăiesc. Dascălii se înșală de multe ori: revoluționarul și poetul Petőfi nu și-a lăsat drept chezășie a morții sale pro­priul său craniu, nu și-a lăsat destrămării propriul său trup, nu și-a închis drumul poeziei sale și credinței sale cu borna ființei sale lipsite de viață. Așa că nu se știe dacă Petőfi a murit atunci și acolo, nu se știe dacă nu și-a dat ultima suflare în altă parte și altădată — din moment ce istoria con­semnează atâtea morminte de eroi necunoscuți căzuți pentru li­bertate. E prin pământul de mormintele celor căzuți pentru strălucirea cuvântului și a poeziei, adică pentru om și pentru libertate. Petőfi este tipul scriitorului nu angajat ci contopit cu cuvintele versurilor sale și cu istoria timpului său. Și dacă dascălii pun ca o bornă de hotar anul morții sale Ungă Si­ghișoara, eu, oare nu sunt dascăl, aș pune, și pun acel an drept începutul unui stâlp de foc, stîlp ce reprezintă arderea mereu mai înaltă peste decenii a versurilor sale și a ge­niului său. Anul acesta a fost sărbătorit și Bălcescu, o altă coloană de foc. Cei ce­ au luptat la 1848 își dau mina în memoria noastră pioasă, își întind peste spații și vreme mina, așa cum se bănuiește și așa cum cred că s-a și întâmplat — că și-au dat mina și în viață, când Bălcescu s-a întîlnit cu Bem și deci și cu Petőfi, care era aghiotantul generalului. Ei au lup­tat pentru libertatea lumii, așa cum sună și un vers al lui Petőfi, și cine luptă pentru marile idealuri ale omenirii e fi­resc să-și întindă mina într-o înfrigurată și frățească strîn­­gere. Unirea celor de orice neam și limbă, dorită de ei, stîr­­pirea regilor și a tiranilor, egalitatea în drepturi, dorite de ei, nu puteau să poată muri odată cu înregistrata lor moarte biologică — și deci nici ei în mințile atîtor generații de luptă­tori n-au putut să poată muri. Mormintele lor sunt doar locuri de reculegere, fiindcă marile flăcări ale spiritului nu pot să rămână închise intr-un singur petec de pămînt. întreg pământul este mormântul lor, sau mai bine zis întreg pămân­tul este casa unde ei trăiesc fără vârstă, din ce în ce mai tineri. Il sărbătorim pe Petőfi Sándor și putem spune despre el ceea ce el a scris despre Homer și Osian: Vor trece-ale anilor veacuri, milenii; vor șterge Fără de milă totul, dar voi, oh, In fața lor sînteți sfinți; Pe toți vor plimba suflarea galben­ a morții Numai pe creștetul Vostru albii Verzi vor rămîne veșnic cununile ! D. R. POPESCU Se poate Mare și plăcută ne-a fost surprinderea atunci când am citit, în Programul Radio TV de săptămâna trecută, lista pieselor originale ce urmează a fi prezentate, atât în premieră cât și în reluare, pe micul ecran și la microfon, în întâmpinarea celei d­e a douăzeci și cincea aniversări a eliberării patriei. Aproape că nici nu socoteam posibilă alcătuirea unui asemenea vast­­ re­pertoriu, a unei­­ asemenea suite de piese, care de care mai ispititoare. Iată numai cîtorva titluri: Facerea lumii de Dinu Săraru și Petre Sava Băleanu (după bine cunoscuta lucrare a lui Eugen Barbu), Podul de piatră de Lászloffy Csaba, Ziariștii de Al. Mirodan, Passacaglia de Titus Popovici, Arcul de triumf de Aurel Ba­ranga, Petru Rareș și Surorile Boga de Horia Lo­­vinescu, Vara imposibilei iubiri ? de D. R. Popescu, Procesul Horea de Al. Voican și Simple coincidențe de Paul Everac. Ca să nu mai vorbim de producția, de-a dreptul incredibilă a Tea­trului radiofonic care a programat, în cadrul celor 18 emisiuni ce alcătuiesc Luna dramaturgiei românești, nici mai mult nici mai puțin decât — citiți bine ! — OPT premiere pe țară cu texte dramatice românești: Orele fierbinți de Titel Constan­­tinescu, serialul Șoseaua Nordului după Eugen Barbu, Vilegia­tura de Constantin Stoicîu, Eroina de pe fii de Nicolae Tăutu, Evadarea de Leonida Teodorescu, Epoleții invizibili de Silvia Andreescu și Theodor Mănescu, Un om simpatic de Anca Bur­­san și Gh. Panco și Secvențe dintr-o biografie de Sidonia Dră­­gușanu. Prin urmare, iată că lamentațiile mai mult sau mai puțin zgomotoase ale mizantropilor din obișnuință și nu de profesie se dovedesc nejustificate, mincinoa­se. Iată că se poate alcătui — și s-a și alcătuit — fără eforturi deosebite, din texte dra­matice românești, în marea lor majoritate noi, un repertoriu bogat și de m­are diversitate, despre care nici cel mai mizantrop dintre mizantropi nu poate susține că ar fi neinteresant. Numai că... De ce programarea dramaturgiei originale, ca de altfel și a altor creații literare și artistice românești, se face mai ales cu prilejul unor date festive, a "Unor campanii și acțiuni ? De ce să urmărim într-o singură lună zeci de piese originale (care, să recunoaștem, provoacă, administrate în doză masivă, oricîit de bune sau chiar foarte bune ar fi ele, o ine­vitabilă, o firească suprasaturație­ când le-am putea urmări și savura cum se cuvine eșalonat, în tot cursul anului ? Mai de­parte. De ce să ascultăm, de exemplu, marile compoziții din ultima perioadă de creație a lui George Enescu doar o dată la doi ani, în cadrul festivalului internațional organizat la Bucu­rești, cînd le-am putea a­sculta — și ar fi cu­ se poate de normal să le ascultăm — săptămână de săptămână ? Sau, în sfîrșit, de ce să audiem numai de două ori pe an — o dată la Brașov și a doua oară la Mamaia — și nu în fiecare zi, muzică ușoară românească de cea mai bună calitate și inter­pretată de cei mai buni dintre soliștii noștri ? Programarea — iată „drama“ dramei originale, iată ceea ce îi împiedică intr-adevăr dezvoltarea, afirmarea, pătrunderea și mai masivă în mase. Să sperăm că lucrurile se vor îndrepta. ION MANIȚIU Zilele trecute. Un prieten mi-a trimis o scrisoare cerîn­­du-mi insistent să public în presă textul unei emisiuni ra­diofonice de anul trecut. Era vorba în ea despre niște elevi minori care se angajaseră să lucreze, ca muncitori necalifi­cați, pe șantierul sălii de sport a liceului lor. Băiatul priete­nului meu o ascultase și de­clarase: „la anul, fac și eu ca băieții aceia“. Și s-a ținut de cuvînt, ceea ce, pentru ta­tăl său, constituie un motiv de încîntare. Poate de aceea se întrece în scrisoare cu ter­menii de mulțumire, revenind la sfîrșit cu cererea să fac și mai cunoscută, prin presă, o­­pinia mea de anul trecut. „Sunt convins — îmi scrie — că e­­xemplul dat de copiii aceia poate să fructifice atitudini pozitive în continuare“. Am căutat printre manu­scrise și l-am găsit pe cel în cauză. Sper că se menține în actualitate, deși precum rezul­tă din text, faptele s-au petre­cut anul trecut. Iată-1: In curtea liceului din cartierul nostru — și el nou, cu două cor­puri moderne de școală — se construiește o sală de sport. Este vorba de cartierul Grigorescu din Cluj. Ce poate fi mai obișnuit de­cit această informație, acum, în anii noștri care pot fi denumiți ani de construcție febrilă? Ade­vărat, dar pentru cetățenii car­tierului și, mai cu seamă, pen­tru copiii lor. In cea mai mare parte școlari la Liceul nr. 15, sa­la de sport era mai mult decit o necesitate. Acum, sala e în construcție, sau mai exact spun, nu-i departe de finisare. La toamnă, copiii — a­­proximativ două mii de școlari — își vor începe orele de gim­nastică și de sport și își vor ține serbările sub arcul de beton al sălii mirosind încă a var proas­păt și o vopsea. Ce poate fi mai obișnuit la noi decit o construcție nouă? Ne-am deprins să observăm în­tr-o bună zi, ,pe neașteptate, că într-un loc oarecare se descarcă din camioane unelte, se înjghe­bează niște barăci, niște munci­tori bat țăruși și întind sfori, nu trece mult și apar șanțuri de fundație, în timp ce șantierul se încadrează firesc în viața zilni­că, nicit nici nu-l mai iei în sea­mă. Abia după ce forfota lui se isprăvește iar de sub schelărie, ca dintr-un înveliș de crisalidă, iese la iveală localul nou, abia atunci simți că din ambianța lo­cului lipsește ceva — agitația șantierului — absorbită de înfă­țișarea agreabilă a clădirii celei noi, semețindu-se tinerește prin­tre celelalte. Dar, un fapt mai puțin obișnuit mi-a reținut atenția în legătură cu sala de sport a liceului din cartierul nostru. Să presupunem că unul dintre vecinii și cunos­cuții mei îmi relatează următoa­rele, pe la sfîrșitul lui iunie: — Dragă tovarășe, alaltăieri vine la mine în cameră băiatul meu, elev în clasa a Xl-a a li­ceului nostru (așa-i spunem noi — liceul nostru —), vine și-l văd că se învîrte cam stingherit pe sub ochii mei, se așează ba în­tr-un loc, ba în altul, deschide o carte, o închide, răsfoiește o re­vistă, un ziar... Vede că lucrez și nu știe cum să mă întrerupă. „Hait, îmi zic, îmi cere învoire pentru ceva ce, desigur, nu-i con­vins că va obține“. Ni las, ca de obicei să se frămînte, amuzîn­­du-mă ca și în alte rînduri, de stîngăcia cu care își amină sau își pregătește intervenția ... Nu prea înțeleg din ce spune ce anu­me urmărește. Că e plictiseală în orașul ăsta, n-ai ce face în va­canțe, bate cînd e vreme potrivi­tă, un film, plimbări — bați stră­zile de pomană. Echipa de volei e descompletată, băieții plecați, antrenorul în concediu... Vorbește cu glas scăzut, înghi­te cuvintele, nu știu, de ce le morfolește așa, ce greutate îl gî­tuie, se bîlbîie, dicăiește jumătăți de vorbe și de frază, trece de la o idee la alta, ajunge, ca în treacăt, la șantierele tineretului — ce-i cu șantierele astea? Dum­neata, tată, ca student, ai fost pe unele, așa-i? Din Cluj s-ar fi dus acuma tineri pe șantiere, că el n-a auzit de nici unul? Îl ascult cu­ pot de atent, fără să mă arăt și, încet-încet, simt că mă încălzește un gînd frumos care trece dinspre el, dinspre bă­iatul meu de șaptesprezece ani, spre mine, pătrunde mai întîi în inimă și de-acolo în toată ființa mea, nicit cu greu mă rețin să nu mă ridic și să-l iau in brațe, dar nu ca mai demult cînd era mic și-l jucam prin aer îmbătat de gînguritul lui fericit, ci băr­­bătește, ca între din oameni care se respectă unul pe altul, se simt una și se iubesc. Băiatul meu, îmi zic, îmi cere învoire să plece pe un șantier, nu știe care sunt modalitățile și dorește să-l ajut. Să telefonez pe la prietenii mei, să văd ce se poate face ... — Ne-am înțeles noi, cîțiva co­legi, să lucrăm la sala de sport... Maistrul a zis că ... Maistrul a zis că-i primește ne­întârziat, aflu eu îndată, dar fi­ind încă minori trebuie a­senti­mentul părinților .Ei își fac for­mele de angajare, ca muncitori necalificați, vizită medicală la policlinică, e mult de umblat... „li dai voie să lucreze?! Antrenorul Desigur, cînd sportivii obțin rezultate bune, cînd tribunele îi ovaționează, prea puțin din­tre spectatori se gîndesc că poate în primul rînd aplauzele le merită antrenorul, acel vis care cu ani în urmă a văzut în adolescentul începător viitorul ai, acel vis care la fiecare competiție și-a măcinat nervii pentru elevii săi, a trăit intens fiecare moment al desfă­șurării întrecerii. Totuși, acești antrenori au o satisfacție anume a lor, mult mai mare de­cit toate aplauzele, interviurile și prezentările la un joc, și anume acea măreață clipă de liniște cînd își văd îndeplinite previziunile. Dar, din păcate, nu există numai această ca­tegorie de artiști ai meseriei lor. Nu trebuie să te ostenești prea mult pentru a-l descoperi pe antrenorul funcționar. Trăsătura esențială a acestuia este incon­testabil lipsa simțului perspectivei. Adică ei preferă să-și formeze echipe cu care pot câștiga un campionat județean sau un ba­raj pentru promovare în divizia B, se vor pu­tea mîndri că au pulverizat redutabila forma­ție Energia Cucuteni sau altele, mă rog, de a­­celași calibru. Cu alte cuvinte este mai ușor să fabrici ciorapi decit să zicem, mașini elec­tronice. Antrenamentul unui jucător mai înalt dar nefinisat cere o muncă de doi, poate chiar de trei ani, pe cînd cu un liliputan­ager în­tr-o lună, ajungi la rezultate imediate. Urma­rea: citiți, vă rog, diverse cronici din Sportul în care este criticată lipsa de gabarit a di­verselor loturi reprezentative. Inexistența acelui „ochi de antrenor“ la unii, am s-o ilustrez cu un fapt, din păcate, real, care ne scutește de alte comentarii. In urmă cu vreo 9 ani, pentru campionatele na­ționale universitare trebuia prezentată și o echipă de volei a Universității clujene. Sar­cina formării și antrenării formației a reve­nit unei asistente (rețineți, vă rog, cadru di­dactic universitar), care avea dreptul să fo­losească toți jucătorii studenți ai Universită­ții. Printre candidații prezenți la respectivul trial se afla și maestrul emerit al sportului Gheorghe Ferariu, recunoscut la acea vreme ca unul din cei mai buni jucători din lume în postul de ridicător coordonator, participant la marile succese ale voleiului românesc. Spre stupefacția tuturor, asistența respectivă l-a respins pe Ferariu, afirmînd că are jucători mai buni pentru reprezentativa Universității. Toată lumea a rîs, a rîs Ferariu, ceilalți ju­cători, Federația și, culmea, — după scuzele prezentate —, chiar antrenoarea ... Mediocritatea are implicații vaste. Stai u­­neori și ,te întrebi de ce cutare antrenor nu are curajul opiniei decisive, de ce nu-și afir­mă ideile dacă le are, de ce nu înlătură ele­mentele lipsite de dăruire ? Această situație stă într-o strânsă legătură cauzală cu medio­critatea pregătirii profesionale, adică își spun acești funcționari că e preferabil să trăiești într-un plăcut anonimat decit să-ți faci pro­bleme. S-ar mai putea vorbi pe larg — dacă spa­țiul ne-ar permite — și de alte categorii mi­nore ce-i drept, dar cu atît mai supărătoare. Bunăoară despre indiferenții care se limitea­ză la conducerea antrenamentelor, uitînd că mai ales cei mai tineri văd în formația în care joacă o nouă familie, ori atunci cînd condu­­cătorul-antrenor n-are timp pentru o apro­piere afectiv-educativă lucrurile pot lua o turnură dramatică (a nu se uita cazurile Ian­ca, Mureșan, Boc și altele). Am îndrăznit acest memento la adresa unei profesiuni pe care noi cei îndrăgostiți de sport o apreciem atît de mult, pentru a încerca o modestă contribuție la separarea cenușei de o­­țelul incandescent și pur care vibrează în clo­cotul fascinant al stadioanelor. AUREL DUMITRIU s tv, port Dar în două zile ... trei... ș i de la 1 iulie intră la lucru. De la șase jumătate dimineața. Păi ce, să bați străzile de pomană? Ca să zică, de-aia și-a pierdut o scumpă de după-amiază, numai bună pentru ștrand, dichisin­­du-și bicicleta pe la toate înche­ieturile și șuruburile; are mult de umblat pe la policlinică și pe la trust... Și repede. Prima zi din iulie e foarte, foarte aproa­pe. Dragul tatii băiat care nu vrea să bată străzile de pomană! Mă înțelegi, vecine și prietene, că-mi simțearr­ inima în gît în timp ce-mi explica, încă tot cu oare­care neliniște în glas, ide ce vor ei să lucreze acolo ... Bineînțe­les, ca să cîștige. Dar munca nu-i rușine­­a fura e rușinos, obișnu­iești dumneata, tată, să spui. Bi­neînțeles că banii aceia — cică pot lua într-o lună cel puțin o mie de lei — au încă de pe acum o anumită destinație. In ceea ce-l privește pe al meu și încă trei băieți — să-și cumpere cîte o ghitară fiecare, pentru formația lor de jazz, cu care sînt prezenți la toate întrunirile tinerești din cadrul liceului, căci instrumentele lor sînt cam așa, cam nepotrivi­te, o improvizație acolo, obiș­nuită ... Știu, știu că-mi poți cumpăra o ghitară, dar de ce să n-o plătesc din munca mea, de ce să nu le cumpărăm din mun­ca noastră? Decit să stăm toată ziua lățiți pe nisip... Ba, mă smai și fortific. Zicea antrenorul de volei că aș avea nevoie ... Ce-mi mai trebuia mie argu­mentare? Din păcate văd niscaiva tineri de vîrstă lui pe stradă, și cu deosebire la cafenea, cu pă­­ru-n ochi și peste gulere, încă nici puf pe obraz n-au și par imbătriniți, bolnavi de spleen, umblă lela pînă la ore târzii ca și cum n-ar avea părinți să-i stru­­­­nească și să le spună ce însem­nează comportarea civilizată, de­cența ... Mai târziu m-a întrebat nevas­ta: „Ei, ce zic de băiatul nostru, i-ai dat voie să lucreze?“ I-am răspuns: „dragă, dacă începe să gîndească așa, e foarte bine, bă­iatul dă semne de chibzuință ma­tură și asta mă bucură. Lasă-l să lucreze. Deocamdată, motivul este cam copilăros .—• auzi, vrea să-și cumpere o ghitară, din munca lui. — din munca lui — mă cucereș­te. Să cîștige, dar din munca lui. Ce poate fi mai frumos? Să se învețe de pe acum că numai prin muncă poți dobîndi, cinstit și lăudabil, ceea ce dorești. Dacă i-am dat voie? L-aș fi sărutat, dar, vezi, acum e mare, efuziu­nile astea nu mai au fost in ra­porturile dintre noi“ . .. Dumneata ce zici, venine și prietene? Ce să zic? ... Îmi stau sub con­dei o suită de superlative, să le aștern aici pe pagina albă ca pe un evantai cu pietre prețioase la adresa celor cîțiva elevi de la Liceul nr. 15 din cartierul Gri­gorescu al Clujului care lucrează, de o lună, ca muncitori necalifi­cați, la sala lor de sport. Ca să-și cumpere ghitare — unii, să-și ajute părinții — alții. Ca să nu bată străzile de pomană! Toți merită aprecierea maistrului de șantier: „Băieți buni, harnici, as­cultători. Am crezut la început că-i numai o șotie de-a lor, că vor da bir cu fugiții după trei zile. Dar lucrează din greu, nu se codesc. Păcat că în august pleacă în tabără. M-am învățat cu ei, ca și cum ar fi ai mei" ... EPILOG Acestea le spuneam anul trecut în emisia radiofonică amintită, adică adevărul adevărat. Băieții au muncit serios, și-au cumpărat unii ghitare, alții haine, și-au ajutat părinții. Sala de sport a intrat la timp în funcțiune, iar copiii au avut-o și o vor avea la dispoziție. Și cei ce lucraseră la ea, căci și sportul îi atrage. Mai sunt dator cu cîteva informații, cerute de prietenul meu în scrisoare, despre cei cîțiva băieți. Pe scurt: unul a intrat la facul­tatea de medicină veterinară din Cluj, cu medie peste opt, el fiind cu un an mai în vîrstă; doi sunt în echipa de fotbal juniori a C. F. R.-ului Cluj; doi, împreună cu viitorul veterinar, — într-o tabără a U. T. C. membri ai formației de muzică ușoară. Unul dintre aceștia din urmă participase la Olimpiada de chimie pe țară, la București, în mai. De prisos să mai spun că toți au promovat frumos clasele respective — „chimistul“ obținînd premiul doi pe clasă, cu o medie aproapiată de zece­ închei. Ești mulțumit de răspunsuri, dragă prietene care mi-ai scris ? Eu, crede-mă, îți mulțumesc, fără scrisoarea ta nu mă gîn­­deam să dau tiparului rîndurile de mai sus. Mă rețineau motive de ordin strict personal. Ce, adică, numai în cartierul și la liceul nostru sunt astfel de copii ? DUMITRU MIRCEA Electromotor Timișoara 1­1­9 " (reportaj­ publicitar) în 1948 pe firmamentul indus­triei românești se înscria o uni­tate nouă, Electromotor Timișoa­ra. Uzina s-a înființat din fuzio­narea fabricilor Industria fieru­lui S.A.R. — fabrică de mașini și turnătorie de fontă — și fabrica „Britania“. Pînă în anul 1948 în vechile fabrici se produceau mașini de morărit, instalații de mori, pom­pe pentru fîntâni, diverse piese turnate din fontă, motoare elec­trice de piutere mijlocie, mici compresoare și pistoale pentru vopsitorie dulce și alte produse mărunte, executate la comandă. Pentru a ne da mai bine sea­ma de uriașa dezvoltare a uzinei Electromotor trebuie să cităm cî­teva cifre: procesul de producție pînă la 1948 se desfășura în șap­te clădiri și o hală de turnăto­rie a căror suprafață nu depă­șea 1400 m. p., numărul salaria­ților nu depășea cifra de 153, ate­lierele era­u neâncăpătoare, cu o iluminație și ventilație insufi­cientă. Pentru a atinge stagiul actual de dezvoltare au fost depuse e­­forturi deosebite urmărindu-se ridicarea nivelului tehnic pre­cum și o utilare corespunzătoare noilor cerințe. în perioada 1949—1969 au fost investite în această uzină peste 100 milioane lei; au fost date in exploatare trei hale moderne, uti­late la nivelul tehnicii mondiale, uzina Electromotor devenind o puternică unitate a industriei e­­lectrotehnice. Nu peste mult timp în cadrul procesului de producție vor intra în funcțiune noi instalații, dintre care amintim: linii de prelucra­­­re a rotoarelor cu instalații au­tomate, cu mâini mecanice pen­tru încărcare și descărcare, linii de montaj și babimaj pe bandă cu tact, instalații de impregnare automatizată, stand de probă pe bandă transportoare. Electromotor a jucat u­n rol de pionier în asimilarea­ și fa­bricarea unor produse noi indis­pensabile pentru dezvoltarea in­dustriei electrotehnice în țara noastră. Pentru prima dată la noi în țară s-au produs la Ti­mișoara, echipament electric pen­­tru auto și tractor (generator și releu), un sortiment variat de micromotoare, a căror fabricație a fost preluată, începînd din anul 1968 de Fabrica de Mașini Elec­trice Pitești, o suită de mașini și aparate electrice de uz casnic (as­piratoare de praf, ventilatoare de masă, uscătoare de păr) și dife­rite motoare electrice. Fiind realizate la un înalt ni­vel tehnic faima produselor uzi­nei Electromotor a depășit gra­nițele țării. Uniunea Sovietică, Cehoslova­cia, R. F. G., Polonia, Italia, Fran­ța, Iran, Australia, Israel, Liban, Hong-Kong, Danemarca, Olanda, Venezuela, sunt numai cîteva din țările lumii unde produsele româ­nești cu marca fabricii Electro­motor găsesc bune piețe de des­facere (în special motoarele elec­trice asincrone trifazate de puteri diferite). Din totalul producției marfă în 1968 circa 37 la sută a consti­tuit-o producția pentru export. An de an produsele uzinei E­­lectromotor au fost prezentate la tîrguri internaționale și expoziții. Servomotorul seroresonant și am­­plioonul au obținut în cadrul Sa­lonului de invenții — Viena — premiul suprem, medalia de aur. O dovadă elocventă că produ­sele Electromotorului s-au bucu­rat de o bună apreciere sunt atât comenzile ferme înregistrate pî­nă acum, precum și faptul că în acest an uzina a fost invitată să­­și expună produsele la târgurile internaționale de la: Tripoli, L­eipzig, Milano, Izmir, Viena, Salonic, Teheran, Sidney, Casa­blanca, Bruxelles. Realizarea unor producții spo­rite an de an, bunul renume al produselor cu emblema Electro­motor pe piața internă cât și pe cea externă confirmă că la uzina Electromotor Timișoara muncește un colectiv­ harnic și priceput. Reporter Ventilator de masă Aspectul exterior al fabricii

Next