Tribuna, iulie-decembrie 1969 (Anul 13, nr. 27-52)

1969-09-11 / nr. 37

Seria nouă, Anul XIII, nr. 37 (659) 11 septembrie 1969 Proletari (în toate țările, urâți-vii! 8 pagini_ 1 leu LIVIU RE­BRE­AN­U­ Numele lui Liviu Rebreanu, care acum e plin de o mare strălucire, l-am întîlnit pentru in­ti­ma oară in Almanahul scriitori­lor ardeleni, pe anul 1911. Alma­nahul era, dacă nu mă înșeală memoria, tipărit in imperiul habsburgic, la Orăștie. Liviu Re­breanu publica acesto schița Proș­tii. Nu știu prin ce împrejurări trecuse această cărticică munții și ajunsese în satul meu de lingă Dunăre și in casa noastră in care eram, de puțin timp, singurul ști­utor de carte. Cum aveam o mare sete de lectură am citit repede din scoarță in scoarță Almanahul și am privit îndelung chipurile au­torilor. Parcă le văd și acum: un Octavian Goga tînăr, un Ion A­­gârbiceanu tînăr, un Emil Isac tî­năr, un Aron Cotruș tânăr , o Eca­­terina Pitiș tînără și frumoasă, un Liviu Rebreanu foarte tînăr — și un singur scriitor mai în vîrs­tă,­­ harnicul Petre Dulfu. Dintre lucrările literare citate in Alma­nah, singura pe care n-am uitat-o și care mi-a dat mult de gîndit a fost schița Proștii.­ In timpul lecturii, imi aduc bine aminte, am zis cu hohote de întâmplarea celor doi țărani care ajung la­ gară cu noaptea in cap și totuși dimineața pierd trenul. Pe urmă n-am mai zis. Mi-am dat seama că făceam și eu parte, ca și cei din jur, dintre cei care erau so­cotiți proști, și numiți proști de stăpinii noștri. După Almanahul scriitorilor ar­deleni, am citit nenumărate alte cărți de scriitori români sau stre­ini. Eram la vârsta la care se citește mult și repede și se uită mult. Cu toate acestea, n-am ui­tat nici conținutul Proștilor, nici numele și nici chipul foarte tî­năr al lui Liviu Rebreanu. Mi-am dat seama că autorul, deși se afla la începuturile sale literare, era cineva și, mai ales, avea să ajungă un mare cineva in lumea literelor românești. Am reținut deci numele gândind să citesc toate cărțile pe care le voi găsi iscălite Liviu Rebreanu. In toamna anului 1916 Româ­nia a intrat in război împotriva puterilor centrale. N-au trecut multe săptămâni de la primele împușcături pe front, și o mare parte din țară a căzut sub ocu­pația armatelor imperiale ger­­mano-austriece. Acum isprăvisem școala primară, citisem mult și devenisem un băiețandru adevă­rat. Silit de împrejurări, părăsi­sem satul natal de pe lângă Du­năre și trăiam la București. Con­tinuind să fiu cuprins de vechea și nestinsa mea sete de citit, a­­junsesem să cunosc aproape toate scrierile publicate pînă atunci de Liviu Rebreanu. Citisem volumele Frământări, Golanii, Mărturisiri și mai căutam și altele. In iarna anilor 1916—1917 Bucureștii era un oraș mohorît, trist și înghețat. Armatele impe­riale germano-austriace apăsau greu, cu prezența și cu compor­tarea lor capitala. Lipsea aproa­pe tot ceea ce era necesar vieții. Uneori lipsea chiar plinea, pline de război neagră și amară , făcută din făină amestecată cu tărîțe și cu tocătura de paie. Cînd (Continuare în pag. a 2-a) ZAHABI­ t STANCU Im mumele Mioriței, al Meșterului Ma­nale, și al celor 11 000 de la 1907 — cred în tine, ziditor de lume, a cărui putere s-a ivitj întreagă, din nepieritorul nostru pâmânt; cred în tine, zătoislcitor al lui Ion, cel ce a fost Adarmul acestui pământ, dar lea­gănul său de aur negru nu s-a r­umit Joden; cred în tine pentru Iom carne mi-a lăsat dintotdeauna moștenire apele Dunării, piscurile arse de fulger ale Carpaților, au­rul care veșnic se năștie și moare al Bă­răganului; cred în tine pentru graiul pietros al oamenilor plăzmuiți de tine, fiindcă de la sfinți Ionii am învățat că numai apa tre­ce — și timpul — dar pietrele rămân, cred în tine pentu că tu ai spus: „Mo­destia nu e și dezinteres, ci dimpotrivă, o atitudine“; tău cred în tine pentru că, la seminnul s-au smuls din împietrire, în­tregi, cu toată ființa lor, strămoșii mei — toți cei ce au plătit cu sângele și trupul lor pâinea­le lor le-a lipsit pentru a sta azi pe masa noastră; cred în tine pentru că ție iți datorăm a doua geneză a p­ărinților părinților noș­tri și astfel speranțele lor s-au desferecat și au dovedit că nu sunt deșertăciune; cred în tâine pentru că nici o mărire a lumii din afară nu a izbutit să-ți doboare lumea dinlăuntru, și astfel ne-ai învățat cum un Ion poate rămâne viu și după ce se spune că ar fi murit, cred în tine pentru Ion, bunicul meu ivit într-o așezare ardeleană abia încrustată pe hartă — și care a venit să aibe pă­mântul lui, pentru totdeauna, într-un ci­mitir de oraș; cred în tine azi și întotdeauna pentru că tot ce ai făcut tu înseamnă cutezanță, neodihnă și meîmpăcare — și știu că nu­mai astfel se poate zidi o lume ai cărei piloni să nu-i poate nimeni prăbuși, în numele Mioriței, al Meșterului Ma­nóle, și al celor 11 000 de la 1907 — cred în tine, Mai Marele meu. AL. CĂPRARI Perpessicius Îmi amintesc pe Liviu Re­breanu, întotdeauna, cu un sen­timent de gratitudine. Lui, de­­altminteri, căruia îi dedicăm și volumul, îi datorez apariția pri­mei serii de „Mențiuni critice“, apărută în 1928, la Casa Școa­­lelor, urmată (în proiectul defini­tiv), grație cola­borărilor ulteri­oare de alte 14 serii, fără să mai pomenesc de vo­lumele „Jurnal de lector“. „Men­țiuni de istorio­grafie literară și folclor. „Are mențiuni de..trei serii și Lecturi intermitente, ce­ sunt de fapt tot specii de „mențiuni“. O gratitudine, precum se vede, destul de întemeiată,­­ Insă pe Liviu Rebreanu l-am iubit ca pe un camarad mai mare pentru toate acele daruri, nu numai literare, dar și de bu­nătate, pe care le întrunea în ființa lui generoasă. L-am avut director la Mișcarea literară în 1924, la Cultura Poporului, post pare-se anume înființat pentru dânsuil, am colaborat sub prezi­denția lui în comitetele fostei „societăți a scriitorilor“ ș.a., și in toate aceste situațiuni, Liviu Rebreanu rămâne același cama­rad mai în vîrstă, îngăduitor cu mai tinerii săi confrați și cu axicesele lor juvenile, îmi amin­tesc, de pildă de o diatribă, pe care Liviu Rebreanu mi-a publi­cat-o în fruntea Mișcării literare și care se intitula Institutul de literatură și alte instrumente de tortură. Ea era, pare-se, cu atît mai nedreaptă cu cit era îndrep­tată împotriva fostului meu das­căl de literatu­ră română de la Universitatea din București, Mihail Dragomirescu, pe care l-am prețuit întotdeuna pen­tru înaltele lui daruri pedagogi­ce, chiar metodologia dacă lui cu tripotamia originalităților mă indispunea. Cît despre obligațiile, pe care Liviu Rebreanu le avea față de Mihail Dragomirescu, nu nu­mai protectorul său de la Con­vorbiri critice, dar și participan­tul activ la necazurile interna­ționale, de debut, ale romancie­rului (o bună parte din cores­pondența timpului acela se află la Muzeul Literaturii Române), ele erau incomensurabile și ex­plică îndeajuns sacrificiul pe care directorul Mișcării literare îl făcea publicindu-mi diatriba.­ ­Cont»mi«ra un psg. a 2-a) Kieme Pe Liviu Rebreanu l-am cu­noscut mai întîi (parțial, bineîn­țeles), ca scriitor și după aceea ca om. Faptul se explică prin depăr­tarea spațială care ne separa: eu trăiam la Iași, el la București. Și dacă nu intervenea un ... acci­dent politic (venirea la putere a unui nou guvern — noiembrie 1928), cu urmări asupra amândurora (el a fost numit director general al teatrelor, eu ... director al Tea­trului Național din Iași), aș fi rămas, probabil, tot timpul un simplu cunoscător și un mare admirator al scriitorului. In timpul celor doi ani, cu­ a durat „meseria“ mea, neprevăzută, de conducător al unui teatru, am avut prilejul să-l cunosc bine pe Rebreanu și ca am. Aș începe cu ceea ce m-a izbit de la prima in­­tilnire oficială cu dânsul, nimic „oficial“ în comportarea lui, indife­rent de problemele puse in discuție sau de oamenii pe care trebuia să-i... conducă. Spre deosebire de marea majoritate a înalților din vremea aceea, cărora le plăcea grozav s-o „facă pe șefii", ținuta lui Rebreanu era mai modestă chiar decit a celui mai „mic în grad“ dintre subalternii și colaboratorii săi. Această atitudine iși avea iz­vorul în adîncul ființei sm interioare. Nu era produsul unui calcul. La fel de caracteristică mi s-a părut (și tot datorită unității de­săvârșite a personalității) asemănarea, care mergea până la identitate, dintre scriitorul și omul Rebreanu. Se știe că nu numai Ion, pe care Arghezi, citind că romanul nu-i poezie (în sensul că trebuie să fie scris ,frumos“),­­ și, într-o măsură mult mai redusă, operele urmă­toare n-au fost apreciate de estetizanți așa cum meritau ele. (Aceasta mi l-a împiedicat să ajungă, chiar in timpul vieții, cel mai mare, aș zice chiar cel mai autentic romancier român și să rămină așa și în zilele noastre). Asemănarea de care aminteam mai sus constă in fap­tul că, după cum, ca om, făcea, la prima vedere, impresia unei per­sonalități obișnuite, împotriva fondului adevărat al ființei sale, tot așa valoarea excepțională a conținutului operelor lui mari contrasta neplăcut, in ochii amatorilor formei „frumoase“ — stilul lui era so­bru, perfect adecvat la materialul uman și la evenimentele unui ro­man cu adevărat realist. Pot afirma, cu toată convingerea, că această calitate a lui Rebreanu de a fi însuși și același atit ca om, cit și ca conducător de instituția și ca scriitor, ia ciștigat simpatia și admira­ția tuturor oamenilor serioși, și aceștia contează in primul rând. IORGU IORDAN Jle­reaau Zicem, și se-aude istoria veacului ca din cronici cu veșnică tinerețe. Și tăriile cele dintotdeauna se aud, ale pămîntului și fiin­țării noastre. La trecerea către ceasul împlinirilor de azi fără de Rebreanu n-am fi întregi. Nici mari purificați prin suferințe, nici con­știenți pe deplin de dramele trăite. Fără de el am fi puțin ! Sintem­, în rindul lumii și cu el, acolo unde ne-a dus Luceafărul din Ipotești, și fermecatul zvon de pe Ozana — Harapul Alb ce-i zicem Creangă, și baladescul tutu­rora Sadoveanu. Acestuia ce-i zicem azi, simplu, Rebrea­nu, și i s-a zis, și i se va zice, îi aducem omagiu aici. Smeriți-vă, voi brazde sărutate și voi, păduri cernite de sugrumări ! Că-n voi, nedomolită răzvrătire afla martirul Crăi­­șor și obidiții de la nouă sute șapte. In slova lui fără pieire nimeni nu-i ier­tat, judecă totul ca un magistrat suprem. Deci, poate sta în rând cu cîntărețul cu povestea cu Miorița și își zidea iubirile pe Argeș să fie tari și fără moarte, venind de pe aceeași vatră a lui Coșbuc, cu idile și pojaruri, ca să ducă proza românească în universalitate. Pătrarul de veac de la plecarea lui ne­așteptată îl cinstim azi, amintindu-ne de cel ce este și a fost Rebreanu. Nu-i suntem­ în toate mulțămitori căci, om fiind ca noi, avut-o umbre. Cît, umbra lui e pe măsura înălțimii ! Dar nu spre umbră, ci către lumina neajunsă de el ne îndeamnă într-una marea lui izbîndă. Incit, nemuritor cum este, și cum el n-a știut că va să fie, să dăm cinstire cute­zanței creatoare sădită și în el ca într-un Manole care dura lăcașuri pe vecie. Și carele, cu aceeași mină aspră, neiertătoare întîi cu sine, zi și noapte își făurise și aripi de înălțare și aripi de cădere. Ci mare creator rămîne Liviu Rebreanu, nemuritorul. DUMITRU MIRCEA Foamei mele de lectură la o vîrstă cînd lipsa de discernământ permite și luxtul de a citi și ceea ce nu e interesant, îi fu dat să întâlnească un autor pietros, plin de prăpăstii și coline dure, aproa­pe lipsit de farmec, pe Liviu Re­breanu. Tot mai resimt protestul adolescent al sufletului meu la gestul slav făcut de Ion, care sărută pămîntul ca pe o amantă, gest căruia nici astăzi nu pot să-i împrumut sensul dorit de autor, socotindu-i mai mult un efapt teatral, deși, pe scriitor în­suși am început să-l iubesc din ce în ce mai mult odată cu constatarea ușurătății altora. Acest fiu al Transilvaniei năștea greu într-o viitoare lite­re rară plină de efecte și de pan­­glicuțe, luptîndu-se cu necunoaș­terea limbii în care avea să fie decretat cel mai mare romancier. Venea cu o viziune neagră și vio­lentă a luptelor țărănești din inima Ardealului, observator al sufletului încă neînțeles al lo­cuitorilor unui ținut încercat. Oamenii lui sunt bănuielnici, șo­văitori, șireți, deștepți la modul complicat, ascunzând un labirint de nepătruns în psihologia lor ades primară. Succesul lui Re­­bneanu se datorește, orice s-ar zice, și neobișnuitului său, acelui aer sever și reptiliniu într-o lume de flguțe și romantism prăfuit. El opune lirismului zarzărului, deșteptarea de dimineață a ro­mânului aplecat pe brazdă, țin­tind secret la posesia iugărelor de pămînt gras din care trebuia să iasă cartoful și porumbele gre­le și mi se pare că autorului ar fi trebuit să i se pară lumea buduițelor cu clavir ceva de pe altă lume, un mediu insuporta­bil și construit în fantezie, cînd el știa crima și ura întunecată a familiilor ce se vindeau de după garduri și terminau disputele cu cuțitul în amurguri sîngeroase. S-a spus, nu afirma lucruri noi, că Rebreanu era bolovănos și lipsit de metaforă, că scrisul lui avea destule lacune, cît despre concepția despre artă, ea apă­rea cu totul precară față de ge­nialele pagini ce-i ieșeau din condei. Călinescu îl înfățișează în Is­toria sa ca pe un zugrav de mase cu intuiție rară a mulțimii, incapabil să construiască perso­naje, dar lăsând totdeauna o te­ribilă impresie de viață, auten­tic în alcătuiri simple, elemen­tare. Cred că antipatia pe care autorul Răscoalei o lasă fără să-și dea seama la cititor, vine de la o autocenzură severă, de la o viziune înghețată asupra lumii, de la lipsa lui de simpatie față de ceea ce știe, vede și descrie. O detașare aproape inumană se desprinde din paginile Pădurii spînzuraților, deși ni se propun drame extraordinare. Rebreanu este un alchimist rece al materiei și trebuie arătat așa cum este, fără podoabe și fără încercare de a fi îmblânzite sau înnobilate. De dincolo de rînd­uri se aude un strigăt mut: nu în­cercați să schimbați oamenii, ei au o singură credință: aceea de posesie, de încercare de securi­tate. Eroii scriitorului sînt lip­siți de mari aventuri interioare, ceva între durul pionier ameri­can al Vestului (cu care Ardea­lul, într-o epocă a lui, semăna și navigatorii conchistadori, puși pe fapte mari fără să țină seama de mijloace. De aici violurile atât de incriminate de pallbonizii vremii, descărcările de furie în forme paroxistice la grupurile oprimate și violențele cele mai nestăvilite. Natura, ea însăși e aspră și pedepsitoare, reflectând sălbăticia unui suflet în care nu încap mângâierile și vorbele dulci. Imaginea în totalitate, la studiul cel mai atent, rezistă, pentru că nu s-­a făcut nici o concesie, și mortarul acestei zidării țepene duce la vreme, nu se lasă ero­dată de nimic, este impenetrabilă ca marmora. Lipsit de efuziuni, detașat ca un Demiurg, Rebreanu domină de ani de zile proza noastră prin monumentalitate, prin asprime și lipsa de simț palofil a autorului căruia cuvintele înduioșate nu i-a­u spus nimic. Scriitorul este un observator al stărilor primor­diale, imobile. Totul este conce­put total și ireversibil. Lumea sa e țeapănă, înfricoșată, suspi­cioasă, capabilă de mari izbuic­­­niri aluvionare, neiertătoare, ce cară totul în calea lor, o lume subterană, tacită, cu izbucniri se­­istmice, cutremurătoare. Arta acestui romancier prin excelență, este un Vezuviu fru­mos și în delirul cenușii și al flăcării dar și în Încremenirea mută și amenințătoare. Rebreanu are ceea ce se numește taină și trebuie înțeles cu răbdare și lipsă de prejudecată. In paginile lui, faptele cele mai seci capătă o grandoare fără limite, tocmai prin neprevăzutul lor și prin relațiile dintre ele, dezvăluite în procedeul care mai târziu s-a numit suspanse­ în cinematografie. Romanele lui Rebreanu ar fi, într-un cuvînt, grandioase tocmai prin sugestie, prin ceea ce atit de vădit le lipsește. EUGEN BARBU Casa din Valea Mare (înainte de refacere) I------------------­MEMENTO REBREANU - 25 de ani de la moarte -Mai semnează în paginile 2, 3, 4, 5, 6 și 7. D. R. POPESCU, ION OARCASU, ION RAHOVEANU, I. C. CHIȚIMIA, AL. DIMA, OV. PAPADIMA, MIRCEA VAIDA, ION VLAD, V. FANACHE, T. MII­IAD­AȘ, LIVIU REBREANU (inedit) M. GAFIȚA, GH. SPRINȚEROIU, EMIL MANU, HOREA OPRESCU, E. ROȘCA—MĂLIN, VICTOR CRĂCIUN, V. TAȘCU, STANCU ILIN, M. SCOROBETE, MIRCEA POPA, AUREL SASU Desenele de Liviu Rebreanu Fotografiile de A. Amănăloaia

Next