Tribuna, ianuarie-iunie 1970 (Anul 14, nr. 1-26)

1970-01-01 / nr. 1

Aniversare Prezent ca întotdeauna la concertele Filarmonicii din Cluj, cu zâmbetul său blind, cu privirea scrutătoare, cu mina suspendată în aer, gata să marcheze termpu­... La repetiții, în mijlocul instrumen­tiștilor pe care i-a format, dîndu-le sfaturi și interesîndu-se de tot ceea ce e nou în viața Filarmonicii. Căci aceasta a intrat adinc în viața lui, reprezeintînd opera sa cea mai de seamă. Și dacă Filarmo­nica și-a făurit faima pe care o are acum, aceasta se datorează în primul rînd aceluia care a fost sufletul ei de la început, Antonin Ciolan. Și la această aniversare a Maestrului, îi urăm să-l mai avem încă mult timp printre noi, cu aceiași tinerețe sufletească pe care cei 87 de ani nu au reușit să o umbrească. — î­N­S­E­M­N­A­R­I —— Almanahul UTUNK ’70 Apărut recent, acest almanah cuprinde un foarte variat material literar, artistic și distractiv. El se deschide cu un șir de articole și amintiri, care evocă începuturile literaturii maghiare din România în noile condiții create, acum 25 de ani, prin eliberarea patriei de sub jugul fascist; materialele constituie, de fapt, adevărate fișe de istorie literară. Cititorul găsește un foarte bogat material beletristic semnat de per­sonalitățile scrisului din patria noastră, extrem de interesante portrete ale unor scriitori, muzi­cieni, pictori de seamă din trecut; un lexicon teatral; date biografice, fotografiile și semnăturile colabo­ratorilor; cuvinte încrucișate; zile onomastice; principalele aniver­sări literare în anul 1971 etc. Trebuie să remarcăm:reproduce­rile artistice în culori și in gene­ral calitatea tiparului, datorat în­treprinderii Poligrafice din Cluj. Almanahul revistei Utunk oferă, prin varietatea materialelor, o lec­tură utilă și agreabilă. Scrisori către redacție O precizare V. G. Tovarășe redactor-șef, Am citit în revista România li­terară din 11 decembrie 1969 în­semnările tovarășului M. R. Pa­­raschivescu, la obișnuita d-sale rubrică Jurnal. Vă mărturisesc sincer că sti­mez foarte mult pe acest om de litere, că citesc cu deosebit inte­res și plăcere fiecare poezie a lui. Și totuși, de data aceasta nu pot fi de acord cu însemnările mai sus amintite. Domnia sa, im pertinent de altfel, se ridică cu vehemență, aruncînd „iubiți și să­geți“ în opiniile poetului­­ Mihai Beniuc, înserate în Scînteia din 4 decembrie 1969. Socot că și un scriitor — oricît de talentat ar fi — trebuie să vorbească în numele lvii, nu al cititorilor. De unde știe dl. Pa­­raschivescu că unor cititori nu le place poezia academicianului Beniuc, cu toate carențele ei, da­că există? A fost o perioadă cînd era, poate, necesară o poezie mo­bilizatoare și agitatorică. Ne-a insuflat curaj și speranță. Că nu tot ce-a scris dl. Beniuc va dăi­nui, sintem­ de acord. Dar, mai afirmăm, că nu tot ce-a scris și scrie dl. Paraschivscu va dăinui. Afirm cele de mai sus pe baza unui sondaj făcut printre tineri țărani cititori, cititori ai bibliote­cii comunale din Feldru. Din 50 tineri, 30 mi-au răspuns c-au citit poezii de Beniuc în ultimul an și au reușit chiar să-mi recite ver­suri de-ale poetului, care le-au plăcut. Lectura d-lui Beniuc s-a făcut fără o recomandare aparte, tot așa cum se putea face și lec­tura poeziilor d-lui Paraschivescu. Din păcate, doar 13 tineri au citit poezii de M. R. Paraschi­vescu. Dar să lăsăm ancheta la o par­te, timpul va selecta valorile. In articolul Esența etică a artei poetice academicianul M. Beniuc afirmă lucruri esențiale, care ne­­au plăcut: ,,Marxism—leninismul este ideologia singurei clase care luptă pentru o societate fără de clase (deci fără exploatarea omu­lui de către om) și pentru o ome­nire care să-și realizeze destinul în această lume, nu dincolo!“ Mi se pare prea șocant tonul­­ în care scrie dl. Paraschivescu: „Și numai pentru niște oportu­niști sau masochiști, Mihai Beniuc a putut constitui, pe vremea cînd ținea pîinea și cuțitul în minu­tele sale, obiect de studiu și cri­tică literară“. De ce nu v-ați ridicat atunci împotriva „conduitei morale ca poet“ a d-lui Beniuc, stimate d-le M.R.P.? De ce să nu stîrpim răul în faza incipientă, cu orice risc? Cred, apoi, că redacția organu­lui de partid Scînteia a judecat bine, cînd a publicat articolul pe care-l încriminați. Nouă, cititori­lor, ne-a mers la inimă. Aplaud și poziția colectivului redacțional al României literare de a publica în revistă poezia semnată de M. Beniuc. Ne-a plă­cut și poezia. Atunci, cu ce drept amenințați redacțiile, că de vor mai publica „o nouă desfășurare a argumen­telor lui Mihai Beniuc . . .“ Noi hotărîm, cititorii! Și ne pa­re bine că atît redacțiile Scînteia cit și România literară țin cont de gustul nostru! Feldru, jud. Bistrița-Năsăud prof. TRAIAN POP P.S. trebui Consider că redacțiile ar să ia atitudine față de „amenințarea“ d-lui M.R.P. Aș îndrăzni să vă rog să publicați, chiar și intervenția mea­, de mai sus. Cu deosebită stimă, T. P. Feldru, 14 dec. 1969. Citim în Contemporanul nr. 50 (1207) din 12 XII 1969, în articolul lui Arcadie Perceli, intitulat Pri­­mum non 'hocere, următorul pa­ragraf: „Ne-am obișnuit cu ideea că marele * Pasteur a descoperit doctrina generației spontanee, cînd în realitate și mai marele Hipocrate a spus cu încă aproa­pe două milenii și jumătate în urmă. Nimic nu se naște care nu a mai fost înainte“. Autorul se contrazice cu reali­tatea și cu sine însuși. Pasteur nu a descoperit niciodată genera­ția spontanee, ci, dimpotrivă, i-a dat ultima lovitură, cea mortală, prin experiențele sale devenite clasice. Iată ce spunea Pasteur: „Niciodată nu se va mai reface teoria generației spontanee după lovitura mortală pe care i-a dat-o această experiență simplă și dacă Pasteur ar fi descoperit doctrina generației spontanee nu ar fi demonstrat experimental ideea lui Hipocrate, ci, dimpotri­vă, ar fi infirmat-o. Chiar și marii oameni de­talia ai Pasteur pot avea greșelile lor, iar se cuvine, din respect pentru afăptuirile pe care le-au reali­zat, să acordăm Cezarului ce este­­ Cezarului. â * Pentru cei neavizați, în istorica dispută din jurul generației spon­­ante, le recomandăm­ cartea Vînătorii de microbi apărută în colecția Lyceum 1969 și Dicționa­rul Enciclopedic Român 1964, vol. [I. pag. 525. Dr . SARDITI Eminescu și epoca vieneză în viața marelui poet, epoca vie­­neză (1869—1872) a fost cea mai bogată, atît în creații literare, cit și în acțiuni social—politice și na­­țional-culturale. Acestea din urmă se manifestă la scurt timp după sosirea sa — prin sept. 1869 — în capitala de atunci a Imperiului austro—ungar. Ca dovezi avem dările de seamă apărute în zia­rele Albina și Federațiunea din Pesta, care conțin date prețioase despre primele manifestări a­le poetului la Viena pe tărîm națio­­nal—cultural, date care n-au fost relevate de biografii săi. E vorba de două cuvîntări rostite de Eminescu la festivitățile studen­țești, cu participarea publicului din afară, organizate în ajunul Anului Nou 1870 și 1871. Astfel, sub titlul: „Serbarea ajunului Anului Nou“, ziarul Albina (nr. 3/1870, p III.) împărtășește citito­rilor săi modul­ cum a decurs festivitatea și programul artistic ce s-a executat în ultima seară a anului 1869. în preambulul am­plei dări de seamă se arată că serbarea sfîrșitului de an și aprin­derea nădejdilor pentru Anul cel Nou se încadrează în „datinele și obiceiurile naționale“, de care „tinerii români studioși nu ui­tă .. . ci mai vîrtos le cultivă și serbează . . .“ Serbările acestea erau organizate an de an de un comitet anume constituit. Pentru serbarea din 1869, comitetul era format din: V. Bumbac, I. Moga, I. Papu, P. Piteiu și Șt. Ciurcu. Au participat 86 studenți încadrați în cele două societăți studențești. De asemenea și cîteva personali­tăți ce se aflau pe atunci în Viena ca oaspeți, între care sînt menționați: V. Babeșiu, S. An­­drieviciu, N. Dumba, G. Anghel, Dr. Silași, B. G. Popoviciu, Pesta­­covu și adv. Barda. Festivitatea a început la ora 9 seara, fiind des­chisă prin cuvîntarea stud. I. Moga. A urmat programul ar­tistic, la care și-au dat concursul toți studenții, în ordinea urmă­toare: corul studențesc, sub con­ducerea lui George Dima — ma­rele compozitor de mai tîrziu —, a executat mai multe piese corale românești. Studenții Manasterschi și I. Hosanu (prietenul lui Emi­nescu) s-au distins cu cîntece și doine. Poezii au declamat stu­denții : I. Papu, L. Mureșianu și I. Cocinschi. La ora 12 noaptea corul a executat urarea: „La mulți ani“, iar T. Nica a întîm­­pinat Anul Nou — 1870 — cu o cuvîntare. Toasturi și cuvîntări au mai rostit: S. Andrieviciu, V. Grigorovitza, B. G. Popoviciu, Dr. Silași, M. Eminescu, V. Babe­șiu, Logoteți și Volcinschi. în ur­mă s-a cîntat de toți „Deșteaptă­­re române“ și s-a jucat o horă, festivitatea terminîndu-se la ora 2 si dimineața. In ce, privește pe vorbitori, am reținut că Eminescu a luat cu­­vîntul după Dr. Silași, și fiindcă aprecierile recenzentului asupra ambelor cuvîntări sînt strîns le­gate, vom reproduce întreg pasa­jul respectiv: „Dl .Dr. Silași luă cuvîntul spre a saluta pe mece­­nații de față și absenți ai juni­­mei română în genere. Entuzias­mul și recunoștința junimei erupse în vii și îndelungate acla­­mațiuni. Tot asemene consemti­­mentu însoți cuvîntarea cea bine arangiată și aleasă în cuvinte a dlui EMINESCU, prin care saluta în numele tinereței pe bătrînii noștri anteluptători în ' Românismului“. (Subl. ns.)cauzele Despre felul cum s-a desfășurat aceeași festivitate în anul urmă­tor — 1870 —, ne informează zia­rul Federațiunea (nr. 10/476/1871, p. 38), în darea de seamă întitu­lată: ,,Serbarea preferei Anului Nou“. Autorul dării de seamă la început își exprimă satisfacția pentru faptul că cele două so­cietăți studențești „se contopiră într-una și statutele României- June se aștepta... să sosească de la guvern aprobate“. Apoi, se subliniază și acum însemnătatea serbării, care a avut loc în sala hotelului „Victoria“. S-a executat un bogat program artistico—literar: piese corale și cîntece (solo Cocinschi), decla­­mări (L. Mureșianu, P. Dan), apoi citirea unui fragment din Eneida, traducere în hexametri de V. Bumbac. La ora 12 corul a cîn­tat „La mulți ani“, după care I. Slavici a rostit „salutarea Anu­lui Nou“. In intervale s-au ținut și vorbiri, anume: Dr. Silași, C. I. Brătianu, V. Grigorovitza, M. Eminescu, V. Bumbac și I. Bumbac. S-au omagiat și de astă dată „anteluptătorii români pre terenul politic și scientific“, ade­că acei bărbați curajoși din ve­chea generație de la 1848 și acei care în Dietele din anii 1861 și 1863—1864, au luptat pentru dobîn­­direa drepturilor și libertăților naționale. Salutul adresat de Eminescu bătrînilor constituie, o dovadă peremptorie că poetul a fost preocupat de timpuriu de viitorul neamului, de așa numita „causa națională“, pentru izbînda căreia în vremea amintită inte­lectualii români duceau o luptă acerbă, nedomolită. Relevînd aceste documente, nu putem să nu ne reamintim de poezia Epigonii, care exprimă același respect pentru bătrîni, pentru literații din slujba neamu­lui. Există deci o oarecare legă­tură între ideile exprimate de Eminescu în cuvîntările sale, menționate, și între cele dăltuite în versurile nepieritoare din ci­tata poezie. Așadar, Eminescu era consecvent în convingerilie sale, exprimate verbal sau în scris. ION V. BOERIU film film camei . Ce-fi doresc eu ție, dulce film românesc Să nu ne mai aduci cu rîndul în sălile unde apari, planificat, odată pe lună. Să nu te mai cuplezi cu străinii care vin să facă doar turism în frumoasa noastră țară. Să nu uiți că Olga Tudorache și George Constan­tin, Dana Comnea și Tom­a Caragiu s-au născut și trăiesc în România. Să nu ne crezi mai puțin pricepuți decit sintem­. Să nu-ți închipui că ne-am acrit de tot. Să fii convins că furia iconoclastă a subsemna­tului nu e altceva decât anticamera unui așteptat entuziasm. Să nu te mai năpustești asupra primului scena­riu pe care ți-l oferă mult prea îngăduitorii tăi părinți. Să ai ambiția de a ieși în lume cu viața pe care ne încumetăm să o trăim. Mai lasă cele bărbi ale strămoșilor. Aruncă straiele scrobite în care te învelesc cei ce cred că frumos este numai ceea ce e potrivit, film film și încredere în cei care te înjură. Astupă-ți ure­chile la­ laudele lingușitorilor. Fii tu însuți, dar mai aruncă, așa, cite un ochi spre polonezi, spre sîrbi, spre cehi. E singura cale ce ne poate duce spre Antonioni. Nu te lăsa impresionat de medaliile pe care le adunăm de pe plajele îndepărtatelor oceane. Ele se rînduiesc în niște lăzi ce nu vor fi nicicînd date ca zestre. Nu-ți organiza serviciile la fiecare Sfîntu Dumi­­­tru. Dacă poți, desființează-le pe toate. Mergi, în continuare, pe muzica simfonică a com­pozitorilor aleși. Lasă-i, în schimb, în plata dom­nului, pe cei cu muzica ușoară. Avem festivaluri brașovene, dar ducem lipsă de muzică agreabilă. Cu­ despre cîntărețe, ce să mai vorbim. Unele sînt arătoase... Alege-ți regizorii numai la ofertă ideatică. Crite­riul concentrat în expresia arhaică „la rînd ca la moară“ e cu totul păgubos. Ei, ce să-ți mai doresc ? Iți doresc să fii absolut convins că te iubim cu toții. Iți doresc, vorba a­­micului Popescu, prozatorul care te-a cercetat în cîteva rînduri, odată în plină vară, îți doresc ca la anul să nu-ți mai dorească nimeni nimic. Să fii și tu, adică, nu un băiat mare, ci un bărbat matur care, precum știu toți bărbații, nu se teme nici­ măcar de fetele de 16 ani. VIRGIL ARDELEANU Pe platouri P­e platourile Studiourilor de la Buftea se lucrează intens la noua producție cinematogra­fică a Casei de filme București, Mihai Viteazul. Autorul scenariului, scriitorul Titus Popovici și regizorul Sergiu Nicolaescu vor evoca figura ma­relui domnitor, pe care Lope de Vega îl numea „Miguele le Va­lente“; în rolul principal, cel al lui Mihai Viteazul, a fost distri­buit actorul Amza Pellea, care, într-o pauză de filmare ne-a răs­puns la cîteva întrebări. — După Decebal, interpretați o a doua personalitate istorică a poporului nostru. Ce reprezintă acest nou rol pentru dumnea­voastră? — Cel mai mare și mai com­plex rol din activitatea mea cine­matografică. A scoate în lumina reflectoarelor și a contemporane­ității figura marelui Mihai este o sarcină ce face cinste cinema­tografiei noastre. Acest domnitor a reușit pentru prima dată în is­torie să unească, în 1600, Mol­dova, Țara Românească și Tran­silvania intr-un singur stat; a fost un om care și-a depășit epoca, dar care a rămas prea puțin în­țeles chiar de colaboratorii săi . Lucrați cu Sergiu Nicolaescu pentru a doua oară. Cum vă în­țelegeți? r%­ouă perdele groase de cati­­fea, opresc lumina zilei să pătrundă în camera cabinei de montaj nr. 3. La Moviola — masa de montaj — regizorul Aurel Miheleș îm­preună cu monteuza Valentina Uriaciskaia privesc atenți la mi­cul ecran. O oprire, un semn cu dermatograful și apoi operația tehnică de montaj, tăietura cu foarfecă, lipirea cu sketch și din nou derularea copiei de lucru. După Pudovkin­seamnă „baza artei montajul în­filmului“. Aici filmul se finisează, își leagă secvențele și cadrele filmate dis­parat, se obține forma generală. Știam că filmul ce se montează se numește Prințul fericit și es­te realizat după povestirea cu același titlu a lui Oscar Wilde. De asemnei, că redă în mod sim­bolic ideea frumuseții jertfei o­­menești, că personajele sînt: prin­țul, rîndunica, croitoreasa și com­pozitorul și că Aurel Miheleș de­­săvîrșește în acest film procedeul transcolor folosit și în filmele Legenda ciocîrliei și Fetița cu chibrituri. Transcolorul fiind invenție proprie a regizorului îl­­ întreb despre acest lucru. — Preocupat de funcția dra­maturgiei culorii în film — îmi spune el — am găsit soluționa­rea în acest procedeu tehnic, dar cu efect artistic, denumit Trans­color, care ar însemna transpa­rența culorii. Folosirea lui cre­ează posibilitatea de a se obține o dominantă de culoare, cu un efect pictural deosebit — în func­ție de stările afective ale eroilor — prin apariția și dispariția cu intermitență a culorii. Cineastul îmi spune că invenția sa este brevetată în R.S.R. și că a fost solicitată în Japonia, S.U.A., Anglia, R.F. a Germaniei, Franța și Italia. Transcolorul a fost distins cu premiul de onoa­re la al VIII-lea Congres UNIATEC și al VI-lea Concurs de tehnică cinematografică, iar filmele Legenda ciocîrliei și Fe­tița cu chibrituri au primit Pre­miul I la Primul Festival mon­dial al filmului de la Adelaide (Australia) și respectiv Premiul special al juriului la Festivalul filmelor de scurt-metraj de la Pa­nama. — Cum se obține acest efect? ■— La filmare, în fața apara­tului de luat vederi se așează un dispozitiv — o invenție a o­­peratorului Ștefan Horvath — ce constă în susținerea filtrelor de culoare și a schimbării luminii de expunere. — Filmul e o muncă de echi­pă, o operă de colectiv. Faptul că lucrăm din nou împreună nu poate decât să ne dea o încre­dere reciprocă. Uneori se iscă discuții pe marginea unei scene, de cele mai multe ori în contra­dictoriu, dar acestea sunt ineren­te, ele însemnând de fa­pt fră­mântări și căutări. — Cînd ați debutat în film? în 1952 cînd eram student la IATC făceam figurație în Mitrea Cocor. Contactul oficial cu cine­matografia a fost în 1958 cu fil­mul Setea, unde interpretam un prinde din Prințul e prezentă și în filmele anterioare. — Aceste scurte metraje, Le­genda, Fetița cu chibrituri și Prințul se aseamănă prin aceeași idee comună: aceea a frumuseții jertfei omenești: în primul film este vorba de imposibilitatea dra­gostei dintre soare și ciocîrlie, lucru pentru care ciocîrlia își sacrifică viața, în al doilea, de sacrificiul inutil, datorat nepăsă­rii celor din jur, iar Prințul — prin sacrificiul său suprem este tot ce poate face un om pentru semenii săi. Eroii filmului sunt interpretați de balerini. Avem de-a face cu un film coregrafic? — Nici unul din aceste trei filme nu este coregrafic, iar da­că am distribuit pe Elena Daci­an, pe Sergiu Ștefanski, pe Va­lentina Massini și Ion Tugearu a fost pentru a da o mai mare expresivitate ideii. Dialogul și actorii ar fi diminuat intențiile și rezultatul. Ca formă de realizare este o îmbinare de pantomimă și coregrafie. Culoarea, muzica și dansul predomină în aceste filme, folosirea lor oferindu-și posibilitatea ridicării funcționali­tății lor dramaturgice. rol episodic. Cu Milled Viteazul am ajuns la al șaptelea rol prin­cipal. — Cîteva cuvinte despre acto­rul de film? — Faptul că poate să se urmă­rească pe ecran e un mare a­­vantaj în munca sa. A juca o viață întreagă și a nu avea po­sibilitatea să se urmărească mă­car o singură dată mi se pare a­proape tragic. Un actor de film trebuie să aibă un bagaj cu­ mai mare de cunoștințe în domeniul tehnicii de filmare, o cultură specială ce se capătă numai du­pă ce joci în mai multe filme. — Ce culori au funcție dram­a­­turgi­că? — Roșu și albastru. Violetul este o culoare de trecere. Secven­țele în care statuia prințului se animă, sugerînd dragostea față de oameni sînt în dominantă ro­șu. Sacrificiul, ce are ca dezno­­dămînt moartea, sînt în secven­țe de albastru. Dacă în spectru aceste două culori sînt antago­niste, în filmul meu nu sunt de­cât două extremități ale aceleiași idei. — Ce veți realiza ca proiect imediat? — Am un scenariu intitulat Legendă valahă, după una din povestirile lui Alexandru Mitru. Este legenda­ cetății Poenari, în care eroul își sacrifică nu dra­gostea, ci fericirea pentru salva­rea țării. Poate apoi, un film despre viața unei balerine pe aceeași idee a sacrificiului — ca­re mă obsedează după cum ve­deți — după un scenariu scris în colaborare cu scriitorul Con­stantin Mateescu. Interviuri consemnate de ION PALAT Amza Pellea (Mihai Viteazul) și regizorul Sergiu Nicolaescu (Selim) Regizorul Aurel Miheleș și balerina Elena Dacian înainte de t ­ _____________________________________________ O­u S Decorul? O masă pătrată, căreia i se spune în mod para­doxal „rotundă“. Personajele? Trei, patru, cinci sau chiar mai multe somități dintr-un anumit sector de activitate. Acțiunea? Nici un fel de acțiune, ci numai conversație. O conversație nespus de lungă și de plictisitoare, plină de termeni vag­ ge­­nerali și împodobită cu fraze savant lustruite, care se des­fășoară sub conducerea unui redactor de obicei foarte iscu­sit, capabil să preîntimpine orice incident cu ajutorul unor întrebări­ tip magice, ca de exemplu: „ce părere aveți, to­tuși, despre... ?“ sau „prin urmare, după cine am înțeles, dumneavoastră susțineți că...?“ sau „nu ne puteți repeta succint, în încheiere, punctul dumneavostră de vedere în le­gătură cu...“ Cam așa se desfășoară toate dezbaterile organizate de te­leviziune în jurul așa-numitor „mese rotunde“. Mare păcat! In felul acesta, adică datorită unei defectuoase utilizări, a unei evidente neadaptări la specificul și la rigo­rile micului ecran, nu numai că se banalizează, dar pur și simplu se ratează o modalitate publicistică de prim ordin. Căci „mesele rotunde“ nu sunt doar o modă oarecare, ci, bi­n­e egalizate, ele constituie, în momentul de față, mijlocul cel mai practic și mai eficace de tratare a tot mai complexelor probleme din actualitatea politică, economică, științifică sau culturală. Din fericire, mai sunt însă și excepții. Ca de pildă, dezba­terile ce au loc în cadrul emisiunii de cultură științifică Mai aveți o întrebare ?, dintre care am aminti in mod deosebit cele de acum o săptămînă în legătură cu legile eredității. Ele au avut darul să ne demonstreze că „mesele rotunde“ ale te­leviziunii pot fi și interesante și plăcute, nu neapărat un fel de rău necesar, cum ar fi bunăoară lipitorile pentru apop­­lectici sau untura de pește pentru copiii debili. Cum? Foarte simplu. „Conversația“ a fost cit se poate de concretă. S-a răspuns precis la întrebări precise. Și mai ales s-a limitat la minimumul absolut necesar vorbăria, recurgîndu-se la imagine, adică la aceea ce reprezintă, cum de atîtea ori s-a spus și am mai spus, specificul televiziunii. A fost de-a dreptul superb documentarul despre cu nașterea puiului de găină, plasat simbolic în încheierea discu­și­țiilor. Prin mijlocirea unor filmări speciale, s-a putut înțe­lege mult mai bine ceea ce s-a spus; s-a văzut pe viu nu nu­mai cum se naște un pui de găină, ci una dintre tainele de curînd deslușite ale marii aventuri genetice; și am putut fi martori apropiați ai marilor lupte din microcosmos, a înfrun­tării dintre aminoacizi și proteine pe marele cîmp al nucleo­­tidelor, a descoperirii cromozomilor ignorați chiar și de La­marck, în virtutea prejudecății — numai acum înfrînte — că pămîntenii se învirt intr-un univers închis, înregistrînd în substanța lor toate achizițiile vieții... Așadar, ni s-a revelat Oul. Nu al lui Columb. Nu al Lo­gicii formale. Ci Oul-imagine, atît de fascinant cîntat de Ion Barbu în Oul-paradoxal! — dogmatic: „.. .Din trei atlazuri e culcușul In care doarme nins albușul Atît de galeș, de închis, Ca trupul drag surpat în vis.. Adică, intr-un singur cuvînt, Concretul, substantivul pro­priu sub învelișul încă nespart al căruia dobîndește struc­tură și substanță era noastră. ION MANIȚIU s port -Amintiri de pe stadioane Scriu cu condeiul înmuiat în emoție și dragoste despre car­tea marelui sportiv și profesor Ion Moina, înmoi condeiul în cerneala-lavă a inimii, și scriu întorcîndu-m­ă în adolescență, la vîrsta de aur, cînd acest mare sportiv — de o puritate su­fletească exemplară — mă învăța, ca și pe ceilalți colegi ai mei, că între sport și noblețea spiritului este o logodnă de taină indestructibilă. Undeva, în cartea Sa, scrie Ion Moina că se apropie de vîrsta Clubului U, adică de 50 de ani. Este singu­rul neadevăr din cartea marelui sportiv, o pot confirma cu mina pe inimă, fiindcă ieri­ alaltăieri l-am întâlnit la un meci de fotbal și, privindu-l, mi s-a părut că nimic nu s-a schim­bat. Are dreptate Emil Ghibu, prefațatorul cărții, care spune: „Modul direct, natural, sincer de a înfățișa fapte și trăiri de­osebit de complexe și intense exprimă fidel omul Ion Moina, care la 40­­ de ani roșea ca la 15“. Ce timar ești, stimate tovarășe profesor, și cit de adine îți mulțumim pentru tot ce ai făcut în sportul românesc, pentru exemplul prin care me-ai modelat adolescența ! Cit de aproape ești inimii mele — și a tuturor —, atunci cînd, definind con­diția sportivului (dar nu numai a lui), scrii: „Inevitabil, dragi prieteni, vine pentru noi o zi care e ultima. Astfel e orînduită firea: după răsărit urmează apusul și după zi noaptea. Departe de a fi prilej de gânduri pesimiste, acest adevăr trebuie să ne fie o coordonată în viață, o realitate pe care s-o știm întîmpina cum se cuvine. Un lucru ia locul altuia, o zi se termină prin începutul­­ unei nopți care va aduce o nouă zi. Nu ne putem împotrivi acestor adversari, pe care trebuie să-i suportăm demn și cu simțul realității“, îmi place această înțelepciune de gîndire, care îmi spune că orice destin trebuie trăit intr-un anume stil, iar acel stil trebuie să fie frumos și bărbătesc. Amintiri de pe stadioane ieste o carte pătrunsă, la fiecare filă, de acest adevăr. Mi-e drag și stilul în care scrii, stimate tovarășe profesor (în secret, dar să nu știm decit noi doi, ți-l invidiez), pentru că te defi­nește cristalin: „Mi-au plăciut totdeauna alergările clare, pistele marcate, care-ți delimitau universul tău..Citesc în aceste rînduri o etică adîncă, o omenie caracteristică bărbatului­­sportiv de rasă, celui care știe să suporte cu fruntea sus și victoria și înfrângerea. Pentru că, să nu ne amăgim, este la fel de dificil să suporți victoriile, ci­ și să suporți înfrângerile. A­­ceasta este una dintre învățăturile cele mai de preț ce se des­prinde din activitatea și cartea lui Ion Moina. Amintiri de pe stadioane este confesia unui mare campion care, urcat pe cel mai înalt podium al victoriei, are fruntea în­cununată nu numai de laurii izbînzii, ci și de cei ai nostalgiei înțelepciunii că în lume, oricum, în cele din urmă, totul este trecător. De aceea, Amintiri de pe stadioane de Ion Moina se citește cu sufletul la gură, așa cum — odinioară — urmăream sprinturile l­ui celebre. Se citește pe nerăsuflate și nu se poate ui­ta. (Al. C.). poșta Viorel Varga (Sîg, Bihor). Concludentă ni se pare poezia în­credere, în care scă­derile ies în evidență ca și calitățile. Fata­­floare, am trecut din­colo de mine și alte motive uzate, lingă versuri interesante, o­­riginale: Că piatra grea atîrnă de-un gît nevinovat, / Fără­­ să vreau strig chipul de­părtat. / E frig și-i întuneric, dar viața rîde-n mine. Trașcă Tasconty Tony (Sibiu). Gestu­rile, schițate în in­tenții artistice, sau simultan absurde, par a fi mai repede ba­nale. Mi-am luat spinarea biciuită / pu­­nînd-o pe umerii i­­maculați... Am luat picioarele neîntina­te / de colbul pîn­­gărit / și le-am pus să-mi mîngăie / mîi­­nile ce se-ntorc pe axă ... Pe­­ traseul modei există intr­­adevăr alambicări ale anatomiei. Magda (Zalău). Nici Simonek simplu didacticismul în sine (Fiicei mele) nu re­prezintă încă poezie. Gh. Orga (Seleuș, Arad). De data asta nu sînteți convingă­tor (In contrast, vă amintim expresia lui Withman: Noi con­vingem prin prezența noastră), în inima de idealuri goală / Ea — adolescența — sădeș­te mii de r­­ăzuriți. Traian Dorin (Iași). Aveți unele i­­magini izbutite: ro­tundă e țara ca un astru,­­ asemeni ce­rului albastru... ca luna plină sau cel mai pur adevăr. Anonimul (Stanic, Prahova). Clauza Dvs. s-ar putea să fie întemeiată: Cînd bu­curiile sunt multe Nici una să nu fie a­­ mea? Emanoil Țurcaș (Al­ba lulia). Însemnarea trimisă, ajunsă în­tâmplător între ma­nuscrisele de poezie, am transferat-o sec­ției de critică. I. Națio (Cluj) Vă invităm, dacă țineți mult la curiozitatea erotică exprimată în aceste versuri, să o formulați direct față Dacă crezi că te iu­besc, / Cînd pe stra­dă te-ntîlnesc Atuncea dulce ochiul­­ tău / De ce-1 ascunzi de ochiul meu? Marin Șt. Gheorghe Buzău (Gherla). Dvs. ziceți: Dragi români de pretutindeni / Iu­biți ai țării noastre plai! Foarte bine, și totuși... Gheorghe I. Neagu (Ludești, Dîmbovița). Motivul mitologic din prima poezie și na­rațiunea din cealaltă împiedică descifrarea calitățiilor Poate data artistice, viitoare versurile vor fi mai concludente. Delacrasna (Cras­­na, Sălaj). V-am mai răspuns cînd scriați sub celălalt nume și ne menținem păre­rea, deși vă plîngeți de trecerea anilor. Iar de-acum pășești / Pe al bătrîneții prag. M. Glodeanu (Sîn­­nicolaul Mare, Timiș). Apelul Dvs. se asea­mănă celui lansat de Macedonski: privighetoarea Venuți, cîntă și liliacul î-nflorit! I. R. E fidapuipi

Next