Tribuna, ianuarie-iunie 1970 (Anul 14, nr. 1-26)
1970-01-01 / nr. 1
Aniversare Prezent ca întotdeauna la concertele Filarmonicii din Cluj, cu zâmbetul său blind, cu privirea scrutătoare, cu mina suspendată în aer, gata să marcheze termpu... La repetiții, în mijlocul instrumentiștilor pe care i-a format, dîndu-le sfaturi și interesîndu-se de tot ceea ce e nou în viața Filarmonicii. Căci aceasta a intrat adinc în viața lui, reprezeintînd opera sa cea mai de seamă. Și dacă Filarmonica și-a făurit faima pe care o are acum, aceasta se datorează în primul rînd aceluia care a fost sufletul ei de la început, Antonin Ciolan. Și la această aniversare a Maestrului, îi urăm să-l mai avem încă mult timp printre noi, cu aceiași tinerețe sufletească pe care cei 87 de ani nu au reușit să o umbrească. — îNSEMNARI —— Almanahul UTUNK ’70 Apărut recent, acest almanah cuprinde un foarte variat material literar, artistic și distractiv. El se deschide cu un șir de articole și amintiri, care evocă începuturile literaturii maghiare din România în noile condiții create, acum 25 de ani, prin eliberarea patriei de sub jugul fascist; materialele constituie, de fapt, adevărate fișe de istorie literară. Cititorul găsește un foarte bogat material beletristic semnat de personalitățile scrisului din patria noastră, extrem de interesante portrete ale unor scriitori, muzicieni, pictori de seamă din trecut; un lexicon teatral; date biografice, fotografiile și semnăturile colaboratorilor; cuvinte încrucișate; zile onomastice; principalele aniversări literare în anul 1971 etc. Trebuie să remarcăm:reproducerile artistice în culori și in general calitatea tiparului, datorat întreprinderii Poligrafice din Cluj. Almanahul revistei Utunk oferă, prin varietatea materialelor, o lectură utilă și agreabilă. Scrisori către redacție O precizare V. G. Tovarășe redactor-șef, Am citit în revista România literară din 11 decembrie 1969 însemnările tovarășului M. R. Paraschivescu, la obișnuita d-sale rubrică Jurnal. Vă mărturisesc sincer că stimez foarte mult pe acest om de litere, că citesc cu deosebit interes și plăcere fiecare poezie a lui. Și totuși, de data aceasta nu pot fi de acord cu însemnările mai sus amintite. Domnia sa, im pertinent de altfel, se ridică cu vehemență, aruncînd „iubiți și săgeți“ în opiniile poetului Mihai Beniuc, înserate în Scînteia din 4 decembrie 1969. Socot că și un scriitor — oricît de talentat ar fi — trebuie să vorbească în numele lvii, nu al cititorilor. De unde știe dl. Paraschivescu că unor cititori nu le place poezia academicianului Beniuc, cu toate carențele ei, dacă există? A fost o perioadă cînd era, poate, necesară o poezie mobilizatoare și agitatorică. Ne-a insuflat curaj și speranță. Că nu tot ce-a scris dl. Beniuc va dăinui, sintem de acord. Dar, mai afirmăm, că nu tot ce-a scris și scrie dl. Paraschivscu va dăinui. Afirm cele de mai sus pe baza unui sondaj făcut printre tineri țărani cititori, cititori ai bibliotecii comunale din Feldru. Din 50 tineri, 30 mi-au răspuns c-au citit poezii de Beniuc în ultimul an și au reușit chiar să-mi recite versuri de-ale poetului, care le-au plăcut. Lectura d-lui Beniuc s-a făcut fără o recomandare aparte, tot așa cum se putea face și lectura poeziilor d-lui Paraschivescu. Din păcate, doar 13 tineri au citit poezii de M. R. Paraschivescu. Dar să lăsăm ancheta la o parte, timpul va selecta valorile. In articolul Esența etică a artei poetice academicianul M. Beniuc afirmă lucruri esențiale, care neau plăcut: ,,Marxism—leninismul este ideologia singurei clase care luptă pentru o societate fără de clase (deci fără exploatarea omului de către om) și pentru o omenire care să-și realizeze destinul în această lume, nu dincolo!“ Mi se pare prea șocant tonul în care scrie dl. Paraschivescu: „Și numai pentru niște oportuniști sau masochiști, Mihai Beniuc a putut constitui, pe vremea cînd ținea pîinea și cuțitul în minutele sale, obiect de studiu și critică literară“. De ce nu v-ați ridicat atunci împotriva „conduitei morale ca poet“ a d-lui Beniuc, stimate d-le M.R.P.? De ce să nu stîrpim răul în faza incipientă, cu orice risc? Cred, apoi, că redacția organului de partid Scînteia a judecat bine, cînd a publicat articolul pe care-l încriminați. Nouă, cititorilor, ne-a mers la inimă. Aplaud și poziția colectivului redacțional al României literare de a publica în revistă poezia semnată de M. Beniuc. Ne-a plăcut și poezia. Atunci, cu ce drept amenințați redacțiile, că de vor mai publica „o nouă desfășurare a argumentelor lui Mihai Beniuc . . .“ Noi hotărîm, cititorii! Și ne pare bine că atît redacțiile Scînteia cit și România literară țin cont de gustul nostru! Feldru, jud. Bistrița-Năsăud prof. TRAIAN POP P.S. trebui Consider că redacțiile ar să ia atitudine față de „amenințarea“ d-lui M.R.P. Aș îndrăzni să vă rog să publicați, chiar și intervenția mea, de mai sus. Cu deosebită stimă, T. P. Feldru, 14 dec. 1969. Citim în Contemporanul nr. 50 (1207) din 12 XII 1969, în articolul lui Arcadie Perceli, intitulat Primum non 'hocere, următorul paragraf: „Ne-am obișnuit cu ideea că marele * Pasteur a descoperit doctrina generației spontanee, cînd în realitate și mai marele Hipocrate a spus cu încă aproape două milenii și jumătate în urmă. Nimic nu se naște care nu a mai fost înainte“. Autorul se contrazice cu realitatea și cu sine însuși. Pasteur nu a descoperit niciodată generația spontanee, ci, dimpotrivă, i-a dat ultima lovitură, cea mortală, prin experiențele sale devenite clasice. Iată ce spunea Pasteur: „Niciodată nu se va mai reface teoria generației spontanee după lovitura mortală pe care i-a dat-o această experiență simplă și dacă Pasteur ar fi descoperit doctrina generației spontanee nu ar fi demonstrat experimental ideea lui Hipocrate, ci, dimpotrivă, ar fi infirmat-o. Chiar și marii oameni detalia ai Pasteur pot avea greșelile lor, iar se cuvine, din respect pentru afăptuirile pe care le-au realizat, să acordăm Cezarului ce este Cezarului. â * Pentru cei neavizați, în istorica dispută din jurul generației sponante, le recomandăm cartea Vînătorii de microbi apărută în colecția Lyceum 1969 și Dicționarul Enciclopedic Român 1964, vol. [I. pag. 525. Dr . SARDITI Eminescu și epoca vieneză în viața marelui poet, epoca vieneză (1869—1872) a fost cea mai bogată, atît în creații literare, cit și în acțiuni social—politice și național-culturale. Acestea din urmă se manifestă la scurt timp după sosirea sa — prin sept. 1869 — în capitala de atunci a Imperiului austro—ungar. Ca dovezi avem dările de seamă apărute în ziarele Albina și Federațiunea din Pesta, care conțin date prețioase despre primele manifestări ale poetului la Viena pe tărîm național—cultural, date care n-au fost relevate de biografii săi. E vorba de două cuvîntări rostite de Eminescu la festivitățile studențești, cu participarea publicului din afară, organizate în ajunul Anului Nou 1870 și 1871. Astfel, sub titlul: „Serbarea ajunului Anului Nou“, ziarul Albina (nr. 3/1870, p III.) împărtășește cititorilor săi modul cum a decurs festivitatea și programul artistic ce s-a executat în ultima seară a anului 1869. în preambulul amplei dări de seamă se arată că serbarea sfîrșitului de an și aprinderea nădejdilor pentru Anul cel Nou se încadrează în „datinele și obiceiurile naționale“, de care „tinerii români studioși nu uită .. . ci mai vîrtos le cultivă și serbează . . .“ Serbările acestea erau organizate an de an de un comitet anume constituit. Pentru serbarea din 1869, comitetul era format din: V. Bumbac, I. Moga, I. Papu, P. Piteiu și Șt. Ciurcu. Au participat 86 studenți încadrați în cele două societăți studențești. De asemenea și cîteva personalități ce se aflau pe atunci în Viena ca oaspeți, între care sînt menționați: V. Babeșiu, S. Andrieviciu, N. Dumba, G. Anghel, Dr. Silași, B. G. Popoviciu, Pestacovu și adv. Barda. Festivitatea a început la ora 9 seara, fiind deschisă prin cuvîntarea stud. I. Moga. A urmat programul artistic, la care și-au dat concursul toți studenții, în ordinea următoare: corul studențesc, sub conducerea lui George Dima — marele compozitor de mai tîrziu —, a executat mai multe piese corale românești. Studenții Manasterschi și I. Hosanu (prietenul lui Eminescu) s-au distins cu cîntece și doine. Poezii au declamat studenții : I. Papu, L. Mureșianu și I. Cocinschi. La ora 12 noaptea corul a executat urarea: „La mulți ani“, iar T. Nica a întîmpinat Anul Nou — 1870 — cu o cuvîntare. Toasturi și cuvîntări au mai rostit: S. Andrieviciu, V. Grigorovitza, B. G. Popoviciu, Dr. Silași, M. Eminescu, V. Babeșiu, Logoteți și Volcinschi. în urmă s-a cîntat de toți „Deșteaptăre române“ și s-a jucat o horă, festivitatea terminîndu-se la ora 2 si dimineața. In ce, privește pe vorbitori, am reținut că Eminescu a luat cuvîntul după Dr. Silași, și fiindcă aprecierile recenzentului asupra ambelor cuvîntări sînt strîns legate, vom reproduce întreg pasajul respectiv: „Dl .Dr. Silași luă cuvîntul spre a saluta pe mecenații de față și absenți ai junimei română în genere. Entuziasmul și recunoștința junimei erupse în vii și îndelungate aclamațiuni. Tot asemene consemtimentu însoți cuvîntarea cea bine arangiată și aleasă în cuvinte a dlui EMINESCU, prin care saluta în numele tinereței pe bătrînii noștri anteluptători în ' Românismului“. (Subl. ns.)cauzele Despre felul cum s-a desfășurat aceeași festivitate în anul următor — 1870 —, ne informează ziarul Federațiunea (nr. 10/476/1871, p. 38), în darea de seamă întitulată: ,,Serbarea preferei Anului Nou“. Autorul dării de seamă la început își exprimă satisfacția pentru faptul că cele două societăți studențești „se contopiră într-una și statutele României- June se aștepta... să sosească de la guvern aprobate“. Apoi, se subliniază și acum însemnătatea serbării, care a avut loc în sala hotelului „Victoria“. S-a executat un bogat program artistico—literar: piese corale și cîntece (solo Cocinschi), declamări (L. Mureșianu, P. Dan), apoi citirea unui fragment din Eneida, traducere în hexametri de V. Bumbac. La ora 12 corul a cîntat „La mulți ani“, după care I. Slavici a rostit „salutarea Anului Nou“. In intervale s-au ținut și vorbiri, anume: Dr. Silași, C. I. Brătianu, V. Grigorovitza, M. Eminescu, V. Bumbac și I. Bumbac. S-au omagiat și de astă dată „anteluptătorii români pre terenul politic și scientific“, adecă acei bărbați curajoși din vechea generație de la 1848 și acei care în Dietele din anii 1861 și 1863—1864, au luptat pentru dobîndirea drepturilor și libertăților naționale. Salutul adresat de Eminescu bătrînilor constituie, o dovadă peremptorie că poetul a fost preocupat de timpuriu de viitorul neamului, de așa numita „causa națională“, pentru izbînda căreia în vremea amintită intelectualii români duceau o luptă acerbă, nedomolită. Relevînd aceste documente, nu putem să nu ne reamintim de poezia Epigonii, care exprimă același respect pentru bătrîni, pentru literații din slujba neamului. Există deci o oarecare legătură între ideile exprimate de Eminescu în cuvîntările sale, menționate, și între cele dăltuite în versurile nepieritoare din citata poezie. Așadar, Eminescu era consecvent în convingerilie sale, exprimate verbal sau în scris. ION V. BOERIU film film camei . Ce-fi doresc eu ție, dulce film românesc Să nu ne mai aduci cu rîndul în sălile unde apari, planificat, odată pe lună. Să nu te mai cuplezi cu străinii care vin să facă doar turism în frumoasa noastră țară. Să nu uiți că Olga Tudorache și George Constantin, Dana Comnea și Toma Caragiu s-au născut și trăiesc în România. Să nu ne crezi mai puțin pricepuți decit sintem. Să nu-ți închipui că ne-am acrit de tot. Să fii convins că furia iconoclastă a subsemnatului nu e altceva decât anticamera unui așteptat entuziasm. Să nu te mai năpustești asupra primului scenariu pe care ți-l oferă mult prea îngăduitorii tăi părinți. Să ai ambiția de a ieși în lume cu viața pe care ne încumetăm să o trăim. Mai lasă cele bărbi ale strămoșilor. Aruncă straiele scrobite în care te învelesc cei ce cred că frumos este numai ceea ce e potrivit, film film și încredere în cei care te înjură. Astupă-ți urechile la laudele lingușitorilor. Fii tu însuți, dar mai aruncă, așa, cite un ochi spre polonezi, spre sîrbi, spre cehi. E singura cale ce ne poate duce spre Antonioni. Nu te lăsa impresionat de medaliile pe care le adunăm de pe plajele îndepărtatelor oceane. Ele se rînduiesc în niște lăzi ce nu vor fi nicicînd date ca zestre. Nu-ți organiza serviciile la fiecare Sfîntu Dumitru. Dacă poți, desființează-le pe toate. Mergi, în continuare, pe muzica simfonică a compozitorilor aleși. Lasă-i, în schimb, în plata domnului, pe cei cu muzica ușoară. Avem festivaluri brașovene, dar ducem lipsă de muzică agreabilă. Cu despre cîntărețe, ce să mai vorbim. Unele sînt arătoase... Alege-ți regizorii numai la ofertă ideatică. Criteriul concentrat în expresia arhaică „la rînd ca la moară“ e cu totul păgubos. Ei, ce să-ți mai doresc ? Iți doresc să fii absolut convins că te iubim cu toții. Iți doresc, vorba amicului Popescu, prozatorul care te-a cercetat în cîteva rînduri, odată în plină vară, îți doresc ca la anul să nu-ți mai dorească nimeni nimic. Să fii și tu, adică, nu un băiat mare, ci un bărbat matur care, precum știu toți bărbații, nu se teme nici măcar de fetele de 16 ani. VIRGIL ARDELEANU Pe platouri Pe platourile Studiourilor de la Buftea se lucrează intens la noua producție cinematografică a Casei de filme București, Mihai Viteazul. Autorul scenariului, scriitorul Titus Popovici și regizorul Sergiu Nicolaescu vor evoca figura marelui domnitor, pe care Lope de Vega îl numea „Miguele le Valente“; în rolul principal, cel al lui Mihai Viteazul, a fost distribuit actorul Amza Pellea, care, într-o pauză de filmare ne-a răspuns la cîteva întrebări. — După Decebal, interpretați o a doua personalitate istorică a poporului nostru. Ce reprezintă acest nou rol pentru dumneavoastră? — Cel mai mare și mai complex rol din activitatea mea cinematografică. A scoate în lumina reflectoarelor și a contemporaneității figura marelui Mihai este o sarcină ce face cinste cinematografiei noastre. Acest domnitor a reușit pentru prima dată în istorie să unească, în 1600, Moldova, Țara Românească și Transilvania intr-un singur stat; a fost un om care și-a depășit epoca, dar care a rămas prea puțin înțeles chiar de colaboratorii săi . Lucrați cu Sergiu Nicolaescu pentru a doua oară. Cum vă înțelegeți? r%ouă perdele groase de catifea, opresc lumina zilei să pătrundă în camera cabinei de montaj nr. 3. La Moviola — masa de montaj — regizorul Aurel Miheleș împreună cu monteuza Valentina Uriaciskaia privesc atenți la micul ecran. O oprire, un semn cu dermatograful și apoi operația tehnică de montaj, tăietura cu foarfecă, lipirea cu sketch și din nou derularea copiei de lucru. După Pudovkinseamnă „baza artei montajul înfilmului“. Aici filmul se finisează, își leagă secvențele și cadrele filmate disparat, se obține forma generală. Știam că filmul ce se montează se numește Prințul fericit și este realizat după povestirea cu același titlu a lui Oscar Wilde. De asemnei, că redă în mod simbolic ideea frumuseții jertfei omenești, că personajele sînt: prințul, rîndunica, croitoreasa și compozitorul și că Aurel Miheleș desăvîrșește în acest film procedeul transcolor folosit și în filmele Legenda ciocîrliei și Fetița cu chibrituri. Transcolorul fiind invenție proprie a regizorului îl întreb despre acest lucru. — Preocupat de funcția dramaturgiei culorii în film — îmi spune el — am găsit soluționarea în acest procedeu tehnic, dar cu efect artistic, denumit Transcolor, care ar însemna transparența culorii. Folosirea lui creează posibilitatea de a se obține o dominantă de culoare, cu un efect pictural deosebit — în funcție de stările afective ale eroilor — prin apariția și dispariția cu intermitență a culorii. Cineastul îmi spune că invenția sa este brevetată în R.S.R. și că a fost solicitată în Japonia, S.U.A., Anglia, R.F. a Germaniei, Franța și Italia. Transcolorul a fost distins cu premiul de onoare la al VIII-lea Congres UNIATEC și al VI-lea Concurs de tehnică cinematografică, iar filmele Legenda ciocîrliei și Fetița cu chibrituri au primit Premiul I la Primul Festival mondial al filmului de la Adelaide (Australia) și respectiv Premiul special al juriului la Festivalul filmelor de scurt-metraj de la Panama. — Cum se obține acest efect? ■— La filmare, în fața aparatului de luat vederi se așează un dispozitiv — o invenție a operatorului Ștefan Horvath — ce constă în susținerea filtrelor de culoare și a schimbării luminii de expunere. — Filmul e o muncă de echipă, o operă de colectiv. Faptul că lucrăm din nou împreună nu poate decât să ne dea o încredere reciprocă. Uneori se iscă discuții pe marginea unei scene, de cele mai multe ori în contradictoriu, dar acestea sunt inerente, ele însemnând de fapt frământări și căutări. — Cînd ați debutat în film? în 1952 cînd eram student la IATC făceam figurație în Mitrea Cocor. Contactul oficial cu cinematografia a fost în 1958 cu filmul Setea, unde interpretam un prinde din Prințul e prezentă și în filmele anterioare. — Aceste scurte metraje, Legenda, Fetița cu chibrituri și Prințul se aseamănă prin aceeași idee comună: aceea a frumuseții jertfei omenești: în primul film este vorba de imposibilitatea dragostei dintre soare și ciocîrlie, lucru pentru care ciocîrlia își sacrifică viața, în al doilea, de sacrificiul inutil, datorat nepăsării celor din jur, iar Prințul — prin sacrificiul său suprem este tot ce poate face un om pentru semenii săi. Eroii filmului sunt interpretați de balerini. Avem de-a face cu un film coregrafic? — Nici unul din aceste trei filme nu este coregrafic, iar dacă am distribuit pe Elena Dacian, pe Sergiu Ștefanski, pe Valentina Massini și Ion Tugearu a fost pentru a da o mai mare expresivitate ideii. Dialogul și actorii ar fi diminuat intențiile și rezultatul. Ca formă de realizare este o îmbinare de pantomimă și coregrafie. Culoarea, muzica și dansul predomină în aceste filme, folosirea lor oferindu-și posibilitatea ridicării funcționalității lor dramaturgice. rol episodic. Cu Milled Viteazul am ajuns la al șaptelea rol principal. — Cîteva cuvinte despre actorul de film? — Faptul că poate să se urmărească pe ecran e un mare avantaj în munca sa. A juca o viață întreagă și a nu avea posibilitatea să se urmărească măcar o singură dată mi se pare aproape tragic. Un actor de film trebuie să aibă un bagaj cu mai mare de cunoștințe în domeniul tehnicii de filmare, o cultură specială ce se capătă numai după ce joci în mai multe filme. — Ce culori au funcție dramaturgică? — Roșu și albastru. Violetul este o culoare de trecere. Secvențele în care statuia prințului se animă, sugerînd dragostea față de oameni sînt în dominantă roșu. Sacrificiul, ce are ca deznodămînt moartea, sînt în secvențe de albastru. Dacă în spectru aceste două culori sînt antagoniste, în filmul meu nu sunt decât două extremități ale aceleiași idei. — Ce veți realiza ca proiect imediat? — Am un scenariu intitulat Legendă valahă, după una din povestirile lui Alexandru Mitru. Este legenda cetății Poenari, în care eroul își sacrifică nu dragostea, ci fericirea pentru salvarea țării. Poate apoi, un film despre viața unei balerine pe aceeași idee a sacrificiului — care mă obsedează după cum vedeți — după un scenariu scris în colaborare cu scriitorul Constantin Mateescu. Interviuri consemnate de ION PALAT Amza Pellea (Mihai Viteazul) și regizorul Sergiu Nicolaescu (Selim) Regizorul Aurel Miheleș și balerina Elena Dacian înainte de t _____________________________________________ Ou S Decorul? O masă pătrată, căreia i se spune în mod paradoxal „rotundă“. Personajele? Trei, patru, cinci sau chiar mai multe somități dintr-un anumit sector de activitate. Acțiunea? Nici un fel de acțiune, ci numai conversație. O conversație nespus de lungă și de plictisitoare, plină de termeni vag generali și împodobită cu fraze savant lustruite, care se desfășoară sub conducerea unui redactor de obicei foarte iscusit, capabil să preîntimpine orice incident cu ajutorul unor întrebări tip magice, ca de exemplu: „ce părere aveți, totuși, despre... ?“ sau „prin urmare, după cine am înțeles, dumneavoastră susțineți că...?“ sau „nu ne puteți repeta succint, în încheiere, punctul dumneavostră de vedere în legătură cu...“ Cam așa se desfășoară toate dezbaterile organizate de televiziune în jurul așa-numitor „mese rotunde“. Mare păcat! In felul acesta, adică datorită unei defectuoase utilizări, a unei evidente neadaptări la specificul și la rigorile micului ecran, nu numai că se banalizează, dar pur și simplu se ratează o modalitate publicistică de prim ordin. Căci „mesele rotunde“ nu sunt doar o modă oarecare, ci, bine egalizate, ele constituie, în momentul de față, mijlocul cel mai practic și mai eficace de tratare a tot mai complexelor probleme din actualitatea politică, economică, științifică sau culturală. Din fericire, mai sunt însă și excepții. Ca de pildă, dezbaterile ce au loc în cadrul emisiunii de cultură științifică Mai aveți o întrebare ?, dintre care am aminti in mod deosebit cele de acum o săptămînă în legătură cu legile eredității. Ele au avut darul să ne demonstreze că „mesele rotunde“ ale televiziunii pot fi și interesante și plăcute, nu neapărat un fel de rău necesar, cum ar fi bunăoară lipitorile pentru apoplectici sau untura de pește pentru copiii debili. Cum? Foarte simplu. „Conversația“ a fost cit se poate de concretă. S-a răspuns precis la întrebări precise. Și mai ales s-a limitat la minimumul absolut necesar vorbăria, recurgîndu-se la imagine, adică la aceea ce reprezintă, cum de atîtea ori s-a spus și am mai spus, specificul televiziunii. A fost de-a dreptul superb documentarul despre cu nașterea puiului de găină, plasat simbolic în încheierea discușițiilor. Prin mijlocirea unor filmări speciale, s-a putut înțelege mult mai bine ceea ce s-a spus; s-a văzut pe viu nu numai cum se naște un pui de găină, ci una dintre tainele de curînd deslușite ale marii aventuri genetice; și am putut fi martori apropiați ai marilor lupte din microcosmos, a înfruntării dintre aminoacizi și proteine pe marele cîmp al nucleotidelor, a descoperirii cromozomilor ignorați chiar și de Lamarck, în virtutea prejudecății — numai acum înfrînte — că pămîntenii se învirt intr-un univers închis, înregistrînd în substanța lor toate achizițiile vieții... Așadar, ni s-a revelat Oul. Nu al lui Columb. Nu al Logicii formale. Ci Oul-imagine, atît de fascinant cîntat de Ion Barbu în Oul-paradoxal! — dogmatic: „.. .Din trei atlazuri e culcușul In care doarme nins albușul Atît de galeș, de închis, Ca trupul drag surpat în vis.. Adică, intr-un singur cuvînt, Concretul, substantivul propriu sub învelișul încă nespart al căruia dobîndește structură și substanță era noastră. ION MANIȚIU s port -Amintiri de pe stadioane Scriu cu condeiul înmuiat în emoție și dragoste despre cartea marelui sportiv și profesor Ion Moina, înmoi condeiul în cerneala-lavă a inimii, și scriu întorcîndu-mă în adolescență, la vîrsta de aur, cînd acest mare sportiv — de o puritate sufletească exemplară — mă învăța, ca și pe ceilalți colegi ai mei, că între sport și noblețea spiritului este o logodnă de taină indestructibilă. Undeva, în cartea Sa, scrie Ion Moina că se apropie de vîrsta Clubului U, adică de 50 de ani. Este singurul neadevăr din cartea marelui sportiv, o pot confirma cu mina pe inimă, fiindcă ieri alaltăieri l-am întâlnit la un meci de fotbal și, privindu-l, mi s-a părut că nimic nu s-a schimbat. Are dreptate Emil Ghibu, prefațatorul cărții, care spune: „Modul direct, natural, sincer de a înfățișa fapte și trăiri deosebit de complexe și intense exprimă fidel omul Ion Moina, care la 40 de ani roșea ca la 15“. Ce timar ești, stimate tovarășe profesor, și cit de adine îți mulțumim pentru tot ce ai făcut în sportul românesc, pentru exemplul prin care me-ai modelat adolescența ! Cit de aproape ești inimii mele — și a tuturor —, atunci cînd, definind condiția sportivului (dar nu numai a lui), scrii: „Inevitabil, dragi prieteni, vine pentru noi o zi care e ultima. Astfel e orînduită firea: după răsărit urmează apusul și după zi noaptea. Departe de a fi prilej de gânduri pesimiste, acest adevăr trebuie să ne fie o coordonată în viață, o realitate pe care s-o știm întîmpina cum se cuvine. Un lucru ia locul altuia, o zi se termină prin începutul unei nopți care va aduce o nouă zi. Nu ne putem împotrivi acestor adversari, pe care trebuie să-i suportăm demn și cu simțul realității“, îmi place această înțelepciune de gîndire, care îmi spune că orice destin trebuie trăit intr-un anume stil, iar acel stil trebuie să fie frumos și bărbătesc. Amintiri de pe stadioane ieste o carte pătrunsă, la fiecare filă, de acest adevăr. Mi-e drag și stilul în care scrii, stimate tovarășe profesor (în secret, dar să nu știm decit noi doi, ți-l invidiez), pentru că te definește cristalin: „Mi-au plăciut totdeauna alergările clare, pistele marcate, care-ți delimitau universul tău..Citesc în aceste rînduri o etică adîncă, o omenie caracteristică bărbatuluisportiv de rasă, celui care știe să suporte cu fruntea sus și victoria și înfrângerea. Pentru că, să nu ne amăgim, este la fel de dificil să suporți victoriile, ci și să suporți înfrângerile. Aceasta este una dintre învățăturile cele mai de preț ce se desprinde din activitatea și cartea lui Ion Moina. Amintiri de pe stadioane este confesia unui mare campion care, urcat pe cel mai înalt podium al victoriei, are fruntea încununată nu numai de laurii izbînzii, ci și de cei ai nostalgiei înțelepciunii că în lume, oricum, în cele din urmă, totul este trecător. De aceea, Amintiri de pe stadioane de Ion Moina se citește cu sufletul la gură, așa cum — odinioară — urmăream sprinturile lui celebre. Se citește pe nerăsuflate și nu se poate uita. (Al. C.). poșta Viorel Varga (Sîg, Bihor). Concludentă ni se pare poezia încredere, în care scăderile ies în evidență ca și calitățile. Fatafloare, am trecut dincolo de mine și alte motive uzate, lingă versuri interesante, originale: Că piatra grea atîrnă de-un gît nevinovat, / Fără să vreau strig chipul depărtat. / E frig și-i întuneric, dar viața rîde-n mine. Trașcă Tasconty Tony (Sibiu). Gesturile, schițate în intenții artistice, sau simultan absurde, par a fi mai repede banale. Mi-am luat spinarea biciuită / punînd-o pe umerii imaculați... Am luat picioarele neîntinate / de colbul pîngărit / și le-am pus să-mi mîngăie / mîinile ce se-ntorc pe axă ... Pe traseul modei există intradevăr alambicări ale anatomiei. Magda (Zalău). Nici Simonek simplu didacticismul în sine (Fiicei mele) nu reprezintă încă poezie. Gh. Orga (Seleuș, Arad). De data asta nu sînteți convingător (In contrast, vă amintim expresia lui Withman: Noi convingem prin prezența noastră), în inima de idealuri goală / Ea — adolescența — sădește mii de răzuriți. Traian Dorin (Iași). Aveți unele imagini izbutite: rotundă e țara ca un astru, asemeni cerului albastru... ca luna plină sau cel mai pur adevăr. Anonimul (Stanic, Prahova). Clauza Dvs. s-ar putea să fie întemeiată: Cînd bucuriile sunt multe Nici una să nu fie a mea? Emanoil Țurcaș (Alba lulia). Însemnarea trimisă, ajunsă întâmplător între manuscrisele de poezie, am transferat-o secției de critică. I. Națio (Cluj) Vă invităm, dacă țineți mult la curiozitatea erotică exprimată în aceste versuri, să o formulați direct față Dacă crezi că te iubesc, / Cînd pe stradă te-ntîlnesc Atuncea dulce ochiul tău / De ce-1 ascunzi de ochiul meu? Marin Șt. Gheorghe Buzău (Gherla). Dvs. ziceți: Dragi români de pretutindeni / Iubiți ai țării noastre plai! Foarte bine, și totuși... Gheorghe I. Neagu (Ludești, Dîmbovița). Motivul mitologic din prima poezie și narațiunea din cealaltă împiedică descifrarea calitățiilor Poate data artistice, viitoare versurile vor fi mai concludente. Delacrasna (Crasna, Sălaj). V-am mai răspuns cînd scriați sub celălalt nume și ne menținem părerea, deși vă plîngeți de trecerea anilor. Iar de-acum pășești / Pe al bătrîneții prag. M. Glodeanu (Sînnicolaul Mare, Timiș). Apelul Dvs. se aseamănă celui lansat de Macedonski: privighetoarea Venuți, cîntă și liliacul î-nflorit! I. R. E fidapuipi