Tribuna, ianuarie-iunie 1970 (Anul 14, nr. 1-26)

1970-03-26 / nr. 13

e ce a debutat G. Călinescu cu Viața lui Mihail Emi­nescu? Motivele se cade să le lămurim, fiindcă ele caracte­rizează sub anume laturi o per­sonalitate critică. In Istoria lite­raturii române G. Călinescu vor­bește de „dorința de a lua contact organic cu tradiția“,de faptul că „stricta răceală documentară, prin constrîngerile ei i-ar fi verificat mijloacele de producție“. Va fi fost la mijloc, de bună seamă, și ambiția de a-și spune cuvintul într-o chestiune delicată și con­troversată de istorie literară. Sfîr­­șitul deceniului al treilea și înce­putul celui următor cunosc o re­crudescență a interesului pentru­ Eminescu, sub forma a numeroa­se studii, articole și ediții de opere. Din 1930, apărea un Buletin, inițial, anual și apoi semestrial: Mihai Eminescu, Lămuriri pen­tru viața și opera lui Eminescu, redactat cu concursul lui Gh. Bogdan Duică și G. Ibrăileanu. In aprilie 1931 Octav Minar pu­blica în Adevărul literar și artis­tic un capitol din volumul: Emi­­nescu, viața și opera lui, iar se­cretarul general la Ministerul cultelor alocase suma de 700.000 (Gîndirea, 1931, nr. 6, pg.­ 370) pentru o ediție națională a ope­relor lui Eminescu. Revistele ini­­țiau anchete despre opera și viața lui Eminescu. Vremea, de pilda, (an II, 1930, nr. 94) sub titlul ge­neral Dacă ar fi trăit Eminescu... punea întrebările: „Care credeți că ar fi fost situația lui literara și socială azi? — Credeți că bio­grafia lui cunoscută a influențat în vreun fel simpatia de care se bucura?“ Răspund, printre alții, Ion Barbu, G. Bacovia, O. Goga, L. Rebreanu, Camil Petre­scu, N. Iorga, Eugen Lovinescu, Șerban Cioculescu. Se agita ideea unui monument național al poetului. Gîndirea inițiază, o colectă, învă­țători inimoși, relata Lamura, în 1927, organizau printre elevii școlilor primare strîngerea fondu­rilor necesare ș. a. Ideea unei vieți a poetului național plutea in aer, mulți fiind aceia ce visau în taină să fie autorii ei. Și, în această febrilitate generală a așteptării, mi tînăr, încă puțin cunoscut, începe să lucreze la viața lui Eminescu cu o energie și ,o capacitate de abstracție ce uluiește și astăzi. Cu atit mai co­pleșitoare trebuie să fi fost sur­priza contemporanilor și invidia „specialiștilor“. Aș adăuga și jena tînărului — ivită nu cum am fi tentați s-o credem, din lipsă de modestie, ci din cunoașterea lucidă a proprii­lor posibilități — de a ieși în lu­mea Uterelor cu un banal volum de cronici literare. Tînărul voia să arate tuturor, inclusiv celor de la care așteptase, înfrigurat, un cuvint de încurajare la început, că și-a croit singur un drum in­dependent: „Aș fi putut strânge în volum articole de critică risi­pite de cîțiva ani prin reviste, — mărturisea G. Călinescu într-un interviu publicat în România literară (nr. 8/1932) — mult mai atrăgătoare întraun fel, dar mi-am zis că nu se cade unui cri­tic român să pășească în arena ■ literelor cu preocupări recente, înainte de a-și fi dat verdictul și a-și încerca puterile cu marii re­prezentanți ai spiritului de crea­ție românesc. Mi-am făcut deci o profesie de credință din a începe cu Eminescu, fără de înțelegerea căruia examenul de critic al cuiva este pierdut“. E foarte probabil ca ideea scrierii vieții eminesciene să-i fi încolțit în minte în anul 1927, sau măcar la scurtă vreme după aceea. Există o mărturie a lui Călinescu în acest sens, evazivă, întîlnită o singură dată în Postfața la întîia ediție: „Nu pu­tem, scria G. Călinescu, să nu ne exprimăm aici sentimentul nos­tru de îndatorire d-lui Ramiro Ortiz, în scurta dar excelenta biografie a căruia am întrevăzut întîia oară cartea de față“. Bio­grafia la care face aluzie se gă­sește în cartea: Mihai Eminescu: Poesie (1927) prima versione ita­liana dai testo rumeno, con in­­troduzione e note a cura di Ra­miro Ortiz, con un ritratte e un fac­simile. Introducerea lui Ra­miro Ortiz cuprinde o biografie a poetului­­ pp VII—LXIII) și o Notă biografică (LXIV—LXXI). Biografia, avînd ca titlu Emi­nescu: il poeta rumeno della fo­­resta e della polla, este alcătuită cu mare băgare de seamă și în ea se găsesc embrionar procedee­le artistice călinesciene. Ramiro Ortiz descrie și el casa din Ipo­­tești, folosește dialogurile drept citate, recurge la amintirile celor ce l-au cunoscut pe Eminescu. Gh. Eminovici ca să luăm un exemplu, e caracterizat prin in­termediul informațiilor lui Matei Eminescu. Lectura nuvelei Săr­manul Dionis la „Junimea“ e re­produsă după amintirile lui Gh. Panait, întîlnirea dintre Emi­nescu și Negruzzi, după însemnă­rile acestuia din urmă etc. etc. E de făcut o precizare: Viața lui Eminescu văzută de Ramiro Ortiz e pitorească, el recurge la procedee artistice cu intenția de a da culoare și fluență, din do­rința de a evita notarea pas cu pas a faptelor, ori a înlătura mo­notonia înșirării unor aride date cronologice. Coloratura nu afec­tează ținuta științifică a expu­nerii; rămîne o simplă operație ornamentală. Nu p­utem nega existența pitorescului, a senzațio­nalului, în biografia călinesciană; de citeva ori și unul și altul re­țin fragmente identice. Superfi­cial, procedeele par înrudite, însă aparența nu poate ascunde deosebirea esențială. Ramiro Or­tiz reproduce în text scene din scrieri epice din instinct — să se rețină că el anexează pur și sim­plu un material brut — urmînd să faciliteze lectura și să capteze interesul publicului l­an pentru viața lui cititor­ita­Eminescu. Dacă sugestia pornește de la Ra­miro Ortiz, utilizarea mijloacelor artistice vine la G. Călinescu din­­tr-o vocație epică înăscută. în­tregul material e supus unei pre­faceri creatoare, e subsumat nă­zuinței de a înfățișa o individua­litate concretă în întreaga ei com­plexitate, pe pînza unei epoci concret determinată istoric. E, de astfel, ideea enunțată în aceeași Postfață: „Nimic fictiv n-a intrat in țesătura acestei cărți și dacă ceva poate avea aerul unei lite­raturi, aceasta nu este decit încer­carea de a scoate din narațiune și analiză, portretul (subl. aut.) lui Eminescu“. Gînd a început efectiv pregăti­rea „Vieții“? E mai cuminte să ne închipuim că o frază mai mult sau mai puțin îndelungată G. Că­linescu a desfășurat o acțiune dirijată în vederea parcurgerii, integrale, atut­cit se cunoștea atunci, a materialului bibliogra­fic, a operei îndeosebi. Lectura i-a dat o viziune totalitară, o sin­teză pe care o avea în cap la în­ceperea redactării definitive. Așa trebuie înțeleasă fraza în care mulți comentatori au văzut un paradox de necrezută subtilitate: „"De altfel, pentru a ajunge la sinteză trebuie să pornești tot de la sinteză, singura care-ți dă ta­bloul golurilor de urmărit și de umplut“. Propozițiile au fost for­mulate concret în vederea moti­vării procedeului. Vor fi fost mulți cei ce credeau că biografia eminesciană poate fi scrisă numai după cercetarea exhaustivă a do­cumentelor: „Nu aceasta este pă­rerea noastră, zice G. Călinescu. Scopul biografiei­­ este viața, n­u faptele și­ cînd sînt destule fapte spre a intui viața, biografia de­vine legitimă“. Intenția de a scrie Viața lui Eminescu și-o anunța public,­­ discret, , in Vremea (nr. 185, 1 mai 1931). Pe la începutul toamnei, lucrul se găsea in fata finisării și autorul încredințează presei fragmente din biografie. Prin noiembrie cartea va fi fost terminată. Sub titlul Viața lui Eminescu, ■ monografia e publica­tă în foileton in cotidianul bucu­­reștean Mișcarea, incepînd cu nr. 316 din 11 decembrie 1931; pînă la nr. 330, 31 decembrie 1931, au fost tipărite primele două capitole în întregime și în­ceputul celui de-al treilea. Cel dinții care a citit cartea in forma ei definitivă a fost­­ prie­tenul Mihai Ralea și, entuzias­mat — „lui­­ îi datorez publicarea Vieții lui Eminescu“ — el a dus manuscrisul lui Al. Rosetti, direc­torul, atunci, al Editurii Cultura Națională. Biografia călinesciană stîrnise curiozitate. Părțile publicate, in­terviul luat autorului de Camil Baltazar, o amplificau. In al doua jumătate a lunii aprilie 1932, car­tea apăru. Peste douăzeci de pu­blicații centrale și provinciale, lunare, săptămînale sau cotidiene, literare ori organe politice i-au închinat cronici și recenzii. Un număr atit de mare de referințe critice a întrunit in epocă numai Răscoala lui Rebreanu, G. Ibrăi­leanu, Pompiliu Constantinescu, Paul Zarifopol, Șerban Ciocules­­cu, Al. Rosetti, M. Sebastian, ș. a. elogiază cartea. Reacții negative, de o violență verbală inevitabilă, au venit inițial din partea gru­­pului de cercetători eminescologi Lecca Morariu, M. Manolache, I. E. Torouțiu. Acestora și altora le-a răspuns, iritat, Călinescu. Și în această vreme, numele lui G. Călinescu și cartea lui, citită cu frenezie, pătrund în sfere­ ete­rogene. Prin octombrie același an, la Iași se judeca procesul ele­vului Goldenberg, care încercase să-și ucidă profesorul. Procesul devine celebru prin cei doi avo­cați tată și fiu: Oswald și Ionel Teodoreanu ce apărau interesele contrarii. Iată comentariul presei (Cazul Eminescu la jurați, Româ­nia literară, nr. 37, 29 octombrie 1932, p. 4.): „în fața unei săli cu peste 500 de auditori, d. Teodo­reanu a apărat tînăra generație împotriva atacurilor aduse de d. Omer Popovici. D. Popovici: Tineretul trebuie reprimat sever... E o psihoză ge­nerală de desfrîu și nepăsare... Golden­berg, elevul­­ mediocru care n­u știa cine e Zola. D. Ionel Teodoreanu. N­u se cade ,să vorbiți dvs. .astfel de generația de azi. Dvs. care apar­țineți generației ce l-a îmm­ormîn­­tat pe Eminescu. D. Popi­viei: Eminescu a lovit în generația trecută, a lovit prea dur. Ea nu avea sentimentul de înțelegere artistică a celei de as­tăzi. Dar cea de azi ce-­a făcut pentru Eminescu?' D. Ionel Teodoreanu: L-a toat pe Călinescu care a scris cel mai frumos imn închinat lui Emines­cu. (Aplauze puternice­ în sală)“. ION BALU Fragment din monografia Ope­ra lui G. Călinescu, aflată sub tipar la Editura Minerva. Accademia di Romania . Pe vorbă cu prof. dr. doc. ALEXANDRU BĂLĂCI Invariabil, pînă mai ieri, pasul călătorului român la Roma se îndrepta spre Columnă, mărturie bimilenară a prezenței noastre în viața cetății eterne. Din vara anului trecut, însorita Valle Giu­lia îl atrage prin Biblioteca ro­mână din Roma, mărturie a afir­mării culturii românești în con­temporaneitate. Conducerea prestigioasei insti­tuții academice, integrată din februarie 1970 în Academia In­­ternaziomnale di Propaganda Cul­turale, a fost încredințată profe­sorului dr. doc. Alexandru Bălăci. Intr-un interviu oferit redactoru­lui șef al revistei Ateneu, domnia sa sublinia că instituția este moștenitoarea directă a străluci­tei Școli românie din Roma, în­ființată la 1 noiembrie 1922, apre­ciere sugestivă pentru semnifica­ția ei majoră. Cu toate acestea, fiind vorba de o reluare, la noi dimensiuni, a unei activități de mult întrerupte, într-un anumit fel de un început, i-am solicitat profesorului Alexandru Bălăci citeva precizări asupra perma­nențelor de ordin cultural-știin­­țific din cadrul preocupărilor multiple ale instituției pe care o conduce.­­ Deosebit de vechea Școală, ilustrată la începutul său de un adevărat spiritus rector, Vasile Pârvan, actuala Bibliotecă, pe care în Italia nimeni nu o numește decât Accademia di Romania, își propune să facă cunoscută con­tribuția poporului român la te­zaurul științei universale, deve­nind un for reprezentativ pentru fenomenul culturii române con­temporane. Dar, cum se știe, o caracteristică fundamentală culturii române contemporane e­a tocmai strânsa legătură milenară cu tradițiile culturale ale poporu­lui nostru­, este limpede că din cadrul activității instituției noas­tre din Roma nu va lipsi preocu­parea de a peranta complex această valoroasă tradiție.­­ Prin urm­are, recenta des­chidere festivă a expoziției Ci­­vil­ă romana in Romania consti­tuie în cadrul relațiilor româno­­italiene o concretizare a rapor­tului tradiție-contin­uitate. — Firește. Și nu era ușor ca la Roma, oraș al istoriei și al artei, obișnuit cu strălucite măr­turii ale trecutului, expoziția să se impună atenției lumii științi­fice. Or, după cum ați pu­tut constata, ea a consti­tuit o amplă și prestigioasă prezentare a trecutului nostru istoric. Iar masa rotundă cu te­ma Contribuția cercetărilor ar­heologice la clarificarea istoriei antice a României care a avut loc în incinta Bibliotecii noastre însemnat un strălucit comentar­i al acestei veritabile fresce secu­lare a istoriei, culturii, artei, sta­tului și civilizației dacilor și a romanizării lor. Marcantele perso­nalități ,care au participat la a­­ceaastă masă rotundă, academicia­nul Constantin Daicoviciu, direc­torul Institutului de istorie din Cluj, profesorul emerit Silvio Fistri, președintele Academiei de litere, științe, arte din Lucca, profesorul Gian Filippo Carettoni, directorul general al Antichități­lor din Piemont,­­profesorul Di­nu Adameșițeanu, directorul ge­neral al Antichităților din Ba­silicata, profesorul Vito Agresti, directorul general al Antichități­lor și bele-artelor din Ministerul Instrucțiunii Publice, lector uni­versitar Hadrian Daicoviciu,­ di­rector adjunct al Muzeului de is­torie din Cluj ș.a., au relevat a­­dînca semnificație a expoziției din perspectiva raporturilor din­tre România și Italia, precum și înaltul nivel al arheologiei ro­mânești. — Revenind la întâiul obiectiv al instituției, acela de a constitui un prim acord al participării cul­turii române contemporane la vastul concert al universalității, cum anume s-a concretizat aceas­tă intenție pînă acum? — O primă condiție pentru cu­noașterea culturii române con­temporane în Italia a fost orga­nizarea unei impunătoare — ca­litativ — biblioteci, cu peste 14.000 volume și numeroase co­lecții periodice din toate dome­niile culturii. Sub auspiciile ei s-au organizat expoziții și pre­zentări de cărți, care privesc în special raporturile dintre cele două țări. Interesantă a fost, de exemplu, prezentarea cărții Ro­mania di oggi, rezultat al im­presiilor de călătorie ale repre­zentanților unor organizații ita­liene de tineret In România so­cialistă sau, o altă manifestare, semnalată de noi în România li­terară, prezentarea masivului nu­măr al revistei îl­vestro, editată de Societatea de difuzare a cul­turii române în lume­­— Dante Alighieri. Prezentarea în peste 400 de pagini a relațiilor iitalo­­ro­mâne s-a bucurat de un larg răsunet, nu numai în rândurile publicului italian, ci și în acelea ale intelectual­ilor străini aflați la Roma. — V-aș ruga, stimate tovarășe profesor, să prezentați deosebitul eveniment din viața Accademiei di Romania de duminică 1 fe­bruarie, cu prilejul căruia ați conferențiat în fața unui ales public academic din diferite țări despre Rapporti culturali fra la Romania e l’Italia. — Ca semn al colaborării cu Accademia Internazionale di Pro­paganda Culturale, aceasta ne-a făcut onoarea de a-și inaugura anul academic în incinta institu­ției noastre, dându-ine prilejul de a vorbi pe larg despre comple­xele raporturi culturale româno­­italiene. De altfel, în același sens al co­laborării, instituția noastră și-a propus pentru anul 1970 să invite o serie de personalități din țară pentru prezentarea aspectelor atît de variate ale fenomenului culturii noastre contemporane, precum și o serie de personalități italiene pentru studiul în comun al raporturilor prezente și perspectivelor din domeniul re­al­­ațiilor reciproce. — Vorbind despre relațiile re­ciproce, cum apreciați actualul lor stadiu de dezvoltare? — Mă voi referi la acel do­meniu al culturii în care reci­procitatea se face mai puțin sim­țită: literatura. Literatura ro­mână nu e suficient cunoscută în Italia, așa cum ar merita, mai ales prin intermediul traduceri­lor. Trebuie făcute eforturi spe­ciale ca Italia să răspundă intr­­adevăr în spirit de reciprocitate interesului pe care noii românii îl arătăm literaturii italiene. Con­sumatorul român de literatură s-a familiarizat de mult cu marile nume italiene, de la clasicii Dante, Petrarca, Boccacio, pînă la modernii Italo Calvino sau Pier Paolo Pasolini. — Ne-ați împărtășit proiectele pe 1970. Pot să vă solicit același lucru și în legătură cu anumite dorințe... în perspectivă? — Mă voi limita la două: or­ganizarea unor cursuri de limbă­­ și literatură română și, neluînd valoroasă tradiție a vechii Școli române din Roma, care, la vremea ei, edita două apreciate publicații — Ephemeris Dacoro­mana și Diplomatarium Italianum, tipărirea­ unei reviste­ anuar. Un început, modest desigur, este Bu­letinul Bibliotecii care prezintă activitatea din cadrul instituției, precum și cele mai inseminate publicații din depozitele noastre. Acesta am dori să devină un anuar care, în afara prezentării contribuției ,unor valoroși oameni de știință, să cuprindă articolele bursierilor trimiși de statul ro­mân în Italia și adăpostiți în acest locaș de studiu și, recule­gere. .. — V-ați raportat la activitatea și proiectele instituției pe care o conduceți, ați binevoi să ne vor­biți despre proiectele Dumnea­voastră? — De curând am încercat sa­tisfacția încheierii unei etape de activitate: traducerea în italiană a monografiei Dante Alighieri, cartea oe­mi­stă cel mai mult la inimă: apariția volumului IV al Studiilor italiene, ciclu care gru­pează aspecte din milenara afir­mare a literaturii italiene, și edi­tarea lucrării Nicolo Machiavelli, axată pe teza că marele patriot italian este în egală măsură un scriitor. Am terminat recent un studiu introductiv și un comen­tariu ce vor însoți traducerea Ezed Boeriu din Dante, traducere ce va apărea în colecția Lyceum. Citesc cărți, strâng material, fac însemnări în legătură cu o carte despre Giacommno Leopardi, care, întocmai lui Eminescu, cu al că­rui destin se interferează, în­seamnă însuși simbolul poeziei. — Tot în planul simbolurilor, cum ar putea fi reprezentată la Roma contemporaneitatea culturii noastre? — E poate cel mai intim de­ziderat al meu. Prezența noastră în această luminoasă Valle Giu­lia, vale a artelor, în fața Gale­riei de artă modernă a Italiei, obligă chiar, după părerea noas­tră, ca în fața Academiei să se înalțe cândva un mare „semn“ plastic, de pildă Cocoșul lui Brâncuși, dimensionat la fațada impresionantului edificiu, ca sim­bol al modernității artei româ­nești. _________MARIA PROTASE coordonate — mnu.—., Dicționar de istorie universală (H) Este, oare, reprezentată în chip corespunzător is­toria țării noastre în Dicționarul de istorie univer­sală ? Statistic, din cele 35.000 de articole, istoriei țării noastre îi sunt consacrate vreo 70. Proporția nu pare să fie în favoarea unui răspuns pozitiv întrebării de mai sus. Cele circa 70 de articole sunt astfel repartizate: unul este consacrat Daciei, schematic dar în gene­ral corect din punct de vedere istoric, cu excep­ția războiului a­l doilea dintre daci și romani, care s-ar fi desfășurat între anii­ 105—107,­și cu a pără­sirii Daciei de armata și administrația romană, ca­re s-­ar fi petrecut în anul 274 (în alte articole a­­cest­ eveniment e socotit a se fi întîmplat fie în anii 270—275, fie 271 — data corectă). Altul, mai dezvoltat și corect prezentat este închinat României, adică istoriei țării, se crede în teoria „descălecatu­lui“ Țării Românești și al Moldovei din Transilva­nia, data de 1396, începutul suveranității turcești asupra Țării Românești de rectificat în 1415, ca și aceea a instaurării dominației otomane, care nu este 1460, ci mijlocul secolului următor, cu un an mai tîrziu (1456) a plătit Moldova cel dinții tri­but turcilor, după cum trebuie rectificat caracterul răscoalei țărănești din 1907, care a fost antiboieresc și nu antisemit. Cite un articol succint este con­sacrat Țării Românești,și Moldovei, altul cev­a mai dezvoltat Transilvaniei. S-­au­ învrednicit de atenția autorului vreo 31 de personalități și personaje politice. Mai întâi se cu­vin pomenite unele familii domnitoare: Decebal, Trai­anu, Basarabii, Corvinaștii (de rectificat afirma­ția, potrivit căreia Matei Corvin ar fi cucerit Mol­dova și Țara Românească, la 1467); Báthory­eștii (Elisabeta Báthory a fost o vampiră, care a atras la castelul său peste 600 de tinere fete, pe care le-a omorât pentru­ a se scălda în sîngele lor cald); Mihai Viteazul (care ar fi cucerit Transilvania și Moldova cu ajutorul împăratului Rudolf ?); Ștefan Bocskai; Bethlen-aștii; Rákóczi­ eștii; Cantemireștii, — dintre care Dimitrie este caracterizat ca „unul dintre cei mai de seamă erudiți ai vremii sale“,­­cunoscător a 11­­ limbi, — vechi și moderne; Con­stantin Brâncoveanu; Teleki­­eștii; Mavrocordații; Alexandru Ion Cuza (cu rectificarea că în 1858 nu făcea parte din divanul Țării Românești); Carol I; Brătienii (Ioan Brătianu ar fi guvernat dictatorial); Petre Carp (care ar fi fost partizanul intrării Ro­mâniei în război alături de Tripla Antantă — co­rect Tripla Alianță), Ferdinand I, Nicolae Titu­­lescu, Mihai etc. etc. Alte circa 15 articole sunt consacrate unor oa­meni de cultură: Ady Endre, Vasile Alecsandri, Constantin Brâncuși (socotit precursor al sculpturii abstracte), Ion Luca Caragiale, Mihail Eminescu (care ar fi fost necunoscut contemporanilor), Eugen Ionescu, Nicolae Iorga (care ar fi scris un mare număr de piese de teatru), Panait Istrati, Tristan Tzara, Văcărești­. î­n sfîrșit, nu lipsesc unele orașe ale țării, foarte sumar prezentate: Alba Iulia, Brașov (care ar fi fost întemeiat de cavalerii teutoni), București (care ar fi devenit capitala Țării Românești de abia la 1698), Cluj, Constanța (care ar fi fost întemeiată în sec. IV de împăratul bizantin Constantin), Iași (care ar fi fost centru important în epoca roma­nă), Ploiești, Sibiu, Tîrgoviște (care ar fi fost ca­pitala Țării Românești pînă la 1698), Timișoara etc. Chiar și cu asemenea scăderi și unele scăpări, Dicționarul de istorie universală ne face un real serviciu prin includerea istoriei și culturii noastre în circuitul mondial. Este motivul care-1 recomandă cititorilor, iar pe autorul lui, Michel l­­ourre, îl consacră ca p­e un mare învățat. ȘTEFAN PASCU Situația epică Înainte de a constitui și a fi recunoscut „gen literar“, epicul reprezintă o esență, un mod de a fi, un dat ontologic și în ace­lași timp un unghi de percepție al existenței și universului, „formă“ și o categorie spirituală. o î­n prima ipostază, epicul apar­ține devenirii, succ­esiunii, „isto­riei“; în cea de a doua, epicul reflectă această situație sub spe­cia narativului, a succesiunii de acțiuni, evenimente, fapte. Sin­tem­ în istorie, aparținem istoriei, cu toate implicațiile acestei si­tuații, și totodată exprimăm in­tegrarea și participarea noastră istorică prin reprezentări speci­fice: în­ planul creației literare, eul, care este în istorie, se des­prinde, se detașează funcțional de ea, își impune o anumită dis­tanță, tocmai pentru a o putea nara, în ritmul, perspectiva și tehnica ce-i este proprie. Eul epic „povestește“ istoria, partici­pând la ea, as­um­ind-o. De fapt, narînd, eul se narează. Integrat în istorie, eul epic o asimilează și o reflectă în desfășurare. De­venirea, curgerea „heraclitiană“, este deci consubstanțială litera­turii, infuză oricărei opere lite­rare. In acest sens, a fi „a-is­­toric“ în literatură constituie o imposibilitate, un desăvîrșit non­sens. Solidaritatea fundamentală situațiilor și daci a genurilor li­­­terare primește, în felul acesta, o nouă confirmare. Eul literar este sau poate fi, în același timp, comic, dramatic, epic sau liric. De unde rezultă că literatura este sau poate fi, în mod simul­tan, comică, dramatică, epică sau lirică. Dacă se afirmă și se argu­mentează, în mod legitim, că poezia este substanțial lirică, teza poeziei esențial epice se do­vedește la fel de verificată, la fel de întemeiată teoretic. Spiri­tul literar are mișcarea sa cir­culară, unul și același în ipos­taze diferite, condiție care se re­flectă și în alternanța dialectică a definițiilor. T­eza liricității uni­ce a poeziei a fost formulată de Crqce, anticipată de alții, între care și de Leopardi. Dar, pentru același Leopardi, natura poeziei este în același timp și epică: „o amplificare a liricului“. La He­gel, istoria spiritului (după îm­prejurări: epic, liric, sau drama­tic) este epopeea absolută; isto­ria însăși este epică. Din per­spectivă „naturalistă“, aceeași definiție: poezia are trei „forme naturale“, între care „narativul“ (die Klar erzählende) după for­mula goethiană. Aceasta ar fi „celula“ epică originară (Urform), generatoare a povestirii, a rela­ției oricărei succesiuni posibile de evenimente. Situația epică fundamentală se dovedește me­reu aceasta: raportarea, narația, „povestea“ a ceea ce s-a întîm­plat, deoarece numai în și prin istorie se pot produce „întîm­­plări“ și evenimente. Istoria este deci substanța, posibilitatea, ca­drul și deci subiectul esențial al epicului. Condiția istorică a epicului -1- definiția sa extensivă — se veri­fică și prin faptul că orice poate ^^acTiști^jmm^^desfăj^rare temporală. Ca și comicul, dra­maticul sau liricul, epicul este transmisibil, solidar și interfe­rent tuturor activităților și fe­nomenelor umane, implicit lite­rare. N­u numai că epicul nu constituie, cum s-a crezut mult timp, un „ornament“, un artifi­ciu, o posibilitate de „înfrumu­sețare“ a poeziei, dar el este — de fapt și de drept — poezie, una din modalitățile specific poetice. O succesiune de accente lirice, cul­oare se narează vorbind des­pre sine, constituie o poezie sub­stanțial lirică, dar nu mai puțin epică. Orice relatare a unor eve­nimente interioare devine impli­cit epică. Orice aventură spiri­tuală, orice efort creator desfă­șurat, la fel. Există o epică a gândirii și creației, a cunoașterii și faptei. Dovadă că acțiunea, mai ales de la Aristotel înainte, a fost asimilată destul de con­stant totalității literaturii prin două serii de argumente: Poezia, literatura în sens larg, narează și descrie î­n același timp. Descriind povestiri, poves­tind descrieri. Narațiunea se preface în descriere, descrierea în narațiune. Acest aparent pa­radox a fost observat și definit încă din secolul al XVIII-lea, între mulți alții de Lessing, au­torul clasificării artelor în simul­tane și succesive. Descrierea, res­pectiv pictura, sculptura, ar fi simultane, narațiunea, poezia, muzica — succesive. Dar același estetician observă că imaginea unui obiect trecut printr-­un șir de momente se modifică, enume­rarea notelor echivalând cu o descriere succesivă (Laokoon, XVI). Și pentru Boileau sau Marmantel descrierea este cu­prinsă în narațiune. La fel, la Leopardi, etc. In mod invers, descrierea se poate transforma în narațiune: imaginea sau des­crierea unui obiect (tot Lessing o spune) poate rezulta din isto­ria lui; succesiunea unor epitete configurează un gest, o acțiune în curs de desfășurare. Orice imagine poate fi deci povestită, descompusă în părți componente, enumerabile (narratio = denumi­re, descriere, enumerare). Orice reprezentare literară, constituie deci, de fapt implicit o povestire. Nu numai în sensul că narațiu­nile cuprind numeroase „insule“, „enclave“ descriptive și invers, dar și în înțelesul coexistenței sau suprapunerii semnificațiilor temporale și instantanee, în ca­drul aceleiași imagini sau sec­vențe de imagini. Interferența inevitabilă a ge­nurilor literare produce fenome­ne caracteristice de ambiguitate, în cadrul cărora epicul participă la două sau mai multe genuri, prin treceri sau egalizări de va­loare egală. Pentru Croce, intuiția pură și caracterul liric al artei sînt, de fapt, la fel de epice sau dra­matice, denumiri teoretice sau­­ convenționale pentru aceeași sub­stanță poetică. Intrucît se poate nara „cîntind“, narațiunea se desparte de lirism doar în planul abstracțiunii. Lirismul desfășurat mientelor lirice produce „istoria“ emoțională a eului. O dovadă în acest sens ar fi și faptul că liricii ca­d sau decad în epic, nu invers. D­e obicei, liricii scriu romane, nu romancierii poezii. Lirismul lor este fragmentar, dar și auto­biografic, în care situație expre­sia eului liric se transformă în propriul său „roman“. Cînd apa­re participarea directă sau pam­fletul, asimilarea devine și mai evidentă: „Romanul acesta — de­clară Eugen Barbu despre Prin­­cepele — este o sinteză, un basm și o operă lirică în același timp“. Expresia „roman liric“ este cu­rentă, întrucît același eveniment poate fi narat sau reprezentat scenic, „spus“ sau „arătat“, epi­cul participă și la esența genului dramatic. Nu observase și Aris­­totel că tragedie fără acțiune nu există; că epopeea are aceeași alcătuire dramatică, după mode­lul tragediei, aceleași varietăți și caractere? (Poetica, VI, 1450 a. XXIV). Renașterea redescoperă și consolidează aceeași definiție (T. Tasso, Ben Johnson), de altfel evidentă. Cînd acțiunea are ca­racter eroic, epopeic, dramatică se va numi lucrarea Heroic Play (Dryden), reciproca fiind la fel de adevărată, epopeea fiind o „tragedie povestită“ (Marmontel). Distincția actuală, socotită de u­­nii modernă, dintre narațiune și reprezentare, tăios formulată în­că din secolul al XVIII-lea, pier­de orice acuitate cînd Home,­­ unul dintre autorii ei, observă că, asemenea epicului, drama poate fi decupată în acte, care corespund incidentelor și eveni­mentelor acțiunii. De altfel, ro­mancierii epocii încep să nu mai facă nici o distincție netă între epic, comic și tragic, precum Fielding (prefața la Joseph An­drews, 1742). Dacă poezia poate fi transpusă și „porectită“ în proză, de ce tragedia n-ar putea fi și ea narată? Raționamentul este tipic epocii. Apare și argu­mentul „actualizării realului“, al prezentării imediate a acțiunii, procedeu care „scoboară“ epicul spre dramă, în timp ce drama „urcă“ spre epic. Dacă orice tra­gedie are acțiune, orice poem epic presupune conflict și per­sonaje, scene dialogate, deznodă­mânt, motive suplimentare de a suprima din nou barierele. In epopee pot fi izolate momente li­rice și dramatice, așa cum în tragedie corul antic povestește sau rezumă acțiunea. Există, fi­rește, și un „teatru epic“ modern, asociat de obicei de numele lui B. Brecht. Prezența epicului este atit de puternică, necesară și imanentă artei, incit recunoașterea sa de­vine legitimă, nu numai prin me­taforizare, într-un cîmp estetic foarte larg. In felul acesta, se poate vorbi, în retorică, de „narațiune oratorică“; în plasti­c că, de o ,,narațiune picturală“ (W. Weifflin); în cinematografie, de un „film narativ“, etc. Ar exista, de asemenea, narațiuni verbale și neverbale, de tipul „limbajul emblemelor“, al „car­­tomanciei“ etc. _________ADRIAN MARINO3

Next