Tribuna, ianuarie-iunie 1970 (Anul 14, nr. 1-26)
1970-03-26 / nr. 13
e ce a debutat G. Călinescu cu Viața lui Mihail Eminescu? Motivele se cade să le lămurim, fiindcă ele caracterizează sub anume laturi o personalitate critică. In Istoria literaturii române G. Călinescu vorbește de „dorința de a lua contact organic cu tradiția“,de faptul că „stricta răceală documentară, prin constrîngerile ei i-ar fi verificat mijloacele de producție“. Va fi fost la mijloc, de bună seamă, și ambiția de a-și spune cuvintul într-o chestiune delicată și controversată de istorie literară. Sfîrșitul deceniului al treilea și începutul celui următor cunosc o recrudescență a interesului pentru Eminescu, sub forma a numeroase studii, articole și ediții de opere. Din 1930, apărea un Buletin, inițial, anual și apoi semestrial: Mihai Eminescu, Lămuriri pentru viața și opera lui Eminescu, redactat cu concursul lui Gh. Bogdan Duică și G. Ibrăileanu. In aprilie 1931 Octav Minar publica în Adevărul literar și artistic un capitol din volumul: Eminescu, viața și opera lui, iar secretarul general la Ministerul cultelor alocase suma de 700.000 (Gîndirea, 1931, nr. 6, pg. 370) pentru o ediție națională a operelor lui Eminescu. Revistele inițiau anchete despre opera și viața lui Eminescu. Vremea, de pilda, (an II, 1930, nr. 94) sub titlul general Dacă ar fi trăit Eminescu... punea întrebările: „Care credeți că ar fi fost situația lui literara și socială azi? — Credeți că biografia lui cunoscută a influențat în vreun fel simpatia de care se bucura?“ Răspund, printre alții, Ion Barbu, G. Bacovia, O. Goga, L. Rebreanu, Camil Petrescu, N. Iorga, Eugen Lovinescu, Șerban Cioculescu. Se agita ideea unui monument național al poetului. Gîndirea inițiază, o colectă, învățători inimoși, relata Lamura, în 1927, organizau printre elevii școlilor primare strîngerea fondurilor necesare ș. a. Ideea unei vieți a poetului național plutea in aer, mulți fiind aceia ce visau în taină să fie autorii ei. Și, în această febrilitate generală a așteptării, mi tînăr, încă puțin cunoscut, începe să lucreze la viața lui Eminescu cu o energie și ,o capacitate de abstracție ce uluiește și astăzi. Cu atit mai copleșitoare trebuie să fi fost surpriza contemporanilor și invidia „specialiștilor“. Aș adăuga și jena tînărului — ivită nu cum am fi tentați s-o credem, din lipsă de modestie, ci din cunoașterea lucidă a propriilor posibilități — de a ieși în lumea Uterelor cu un banal volum de cronici literare. Tînărul voia să arate tuturor, inclusiv celor de la care așteptase, înfrigurat, un cuvint de încurajare la început, că și-a croit singur un drum independent: „Aș fi putut strânge în volum articole de critică risipite de cîțiva ani prin reviste, — mărturisea G. Călinescu într-un interviu publicat în România literară (nr. 8/1932) — mult mai atrăgătoare întraun fel, dar mi-am zis că nu se cade unui critic român să pășească în arena ■ literelor cu preocupări recente, înainte de a-și fi dat verdictul și a-și încerca puterile cu marii reprezentanți ai spiritului de creație românesc. Mi-am făcut deci o profesie de credință din a începe cu Eminescu, fără de înțelegerea căruia examenul de critic al cuiva este pierdut“. E foarte probabil ca ideea scrierii vieții eminesciene să-i fi încolțit în minte în anul 1927, sau măcar la scurtă vreme după aceea. Există o mărturie a lui Călinescu în acest sens, evazivă, întîlnită o singură dată în Postfața la întîia ediție: „Nu putem, scria G. Călinescu, să nu ne exprimăm aici sentimentul nostru de îndatorire d-lui Ramiro Ortiz, în scurta dar excelenta biografie a căruia am întrevăzut întîia oară cartea de față“. Biografia la care face aluzie se găsește în cartea: Mihai Eminescu: Poesie (1927) prima versione italiana dai testo rumeno, con introduzione e note a cura di Ramiro Ortiz, con un ritratte e un facsimile. Introducerea lui Ramiro Ortiz cuprinde o biografie a poetului pp VII—LXIII) și o Notă biografică (LXIV—LXXI). Biografia, avînd ca titlu Eminescu: il poeta rumeno della foresta e della polla, este alcătuită cu mare băgare de seamă și în ea se găsesc embrionar procedeele artistice călinesciene. Ramiro Ortiz descrie și el casa din Ipotești, folosește dialogurile drept citate, recurge la amintirile celor ce l-au cunoscut pe Eminescu. Gh. Eminovici ca să luăm un exemplu, e caracterizat prin intermediul informațiilor lui Matei Eminescu. Lectura nuvelei Sărmanul Dionis la „Junimea“ e reprodusă după amintirile lui Gh. Panait, întîlnirea dintre Eminescu și Negruzzi, după însemnările acestuia din urmă etc. etc. E de făcut o precizare: Viața lui Eminescu văzută de Ramiro Ortiz e pitorească, el recurge la procedee artistice cu intenția de a da culoare și fluență, din dorința de a evita notarea pas cu pas a faptelor, ori a înlătura monotonia înșirării unor aride date cronologice. Coloratura nu afectează ținuta științifică a expunerii; rămîne o simplă operație ornamentală. Nu putem nega existența pitorescului, a senzaționalului, în biografia călinesciană; de citeva ori și unul și altul rețin fragmente identice. Superficial, procedeele par înrudite, însă aparența nu poate ascunde deosebirea esențială. Ramiro Ortiz reproduce în text scene din scrieri epice din instinct — să se rețină că el anexează pur și simplu un material brut — urmînd să faciliteze lectura și să capteze interesul publicului lan pentru viața lui cititoritaEminescu. Dacă sugestia pornește de la Ramiro Ortiz, utilizarea mijloacelor artistice vine la G. Călinescu dintr-o vocație epică înăscută. întregul material e supus unei prefaceri creatoare, e subsumat năzuinței de a înfățișa o individualitate concretă în întreaga ei complexitate, pe pînza unei epoci concret determinată istoric. E, de astfel, ideea enunțată în aceeași Postfață: „Nimic fictiv n-a intrat in țesătura acestei cărți și dacă ceva poate avea aerul unei literaturi, aceasta nu este decit încercarea de a scoate din narațiune și analiză, portretul (subl. aut.) lui Eminescu“. Gînd a început efectiv pregătirea „Vieții“? E mai cuminte să ne închipuim că o frază mai mult sau mai puțin îndelungată G. Călinescu a desfășurat o acțiune dirijată în vederea parcurgerii, integrale, atutcit se cunoștea atunci, a materialului bibliografic, a operei îndeosebi. Lectura i-a dat o viziune totalitară, o sinteză pe care o avea în cap la începerea redactării definitive. Așa trebuie înțeleasă fraza în care mulți comentatori au văzut un paradox de necrezută subtilitate: „"De altfel, pentru a ajunge la sinteză trebuie să pornești tot de la sinteză, singura care-ți dă tabloul golurilor de urmărit și de umplut“. Propozițiile au fost formulate concret în vederea motivării procedeului. Vor fi fost mulți cei ce credeau că biografia eminesciană poate fi scrisă numai după cercetarea exhaustivă a documentelor: „Nu aceasta este părerea noastră, zice G. Călinescu. Scopul biografiei este viața, nu faptele și cînd sînt destule fapte spre a intui viața, biografia devine legitimă“. Intenția de a scrie Viața lui Eminescu și-o anunța public, discret, , in Vremea (nr. 185, 1 mai 1931). Pe la începutul toamnei, lucrul se găsea in fata finisării și autorul încredințează presei fragmente din biografie. Prin noiembrie cartea va fi fost terminată. Sub titlul Viața lui Eminescu, ■ monografia e publicată în foileton in cotidianul bucureștean Mișcarea, incepînd cu nr. 316 din 11 decembrie 1931; pînă la nr. 330, 31 decembrie 1931, au fost tipărite primele două capitole în întregime și începutul celui de-al treilea. Cel dinții care a citit cartea in forma ei definitivă a fost prietenul Mihai Ralea și, entuziasmat — „lui îi datorez publicarea Vieții lui Eminescu“ — el a dus manuscrisul lui Al. Rosetti, directorul, atunci, al Editurii Cultura Națională. Biografia călinesciană stîrnise curiozitate. Părțile publicate, interviul luat autorului de Camil Baltazar, o amplificau. In al doua jumătate a lunii aprilie 1932, cartea apăru. Peste douăzeci de publicații centrale și provinciale, lunare, săptămînale sau cotidiene, literare ori organe politice i-au închinat cronici și recenzii. Un număr atit de mare de referințe critice a întrunit in epocă numai Răscoala lui Rebreanu, G. Ibrăileanu, Pompiliu Constantinescu, Paul Zarifopol, Șerban Cioculescu, Al. Rosetti, M. Sebastian, ș. a. elogiază cartea. Reacții negative, de o violență verbală inevitabilă, au venit inițial din partea grupului de cercetători eminescologi Lecca Morariu, M. Manolache, I. E. Torouțiu. Acestora și altora le-a răspuns, iritat, Călinescu. Și în această vreme, numele lui G. Călinescu și cartea lui, citită cu frenezie, pătrund în sfere eterogene. Prin octombrie același an, la Iași se judeca procesul elevului Goldenberg, care încercase să-și ucidă profesorul. Procesul devine celebru prin cei doi avocați tată și fiu: Oswald și Ionel Teodoreanu ce apărau interesele contrarii. Iată comentariul presei (Cazul Eminescu la jurați, România literară, nr. 37, 29 octombrie 1932, p. 4.): „în fața unei săli cu peste 500 de auditori, d. Teodoreanu a apărat tînăra generație împotriva atacurilor aduse de d. Omer Popovici. D. Popovici: Tineretul trebuie reprimat sever... E o psihoză generală de desfrîu și nepăsare... Goldenberg, elevul mediocru care nu știa cine e Zola. D. Ionel Teodoreanu. Nu se cade ,să vorbiți dvs. .astfel de generația de azi. Dvs. care aparțineți generației ce l-a îmmormîntat pe Eminescu. D. Popiviei: Eminescu a lovit în generația trecută, a lovit prea dur. Ea nu avea sentimentul de înțelegere artistică a celei de astăzi. Dar cea de azi ce-a făcut pentru Eminescu?' D. Ionel Teodoreanu: L-a toat pe Călinescu care a scris cel mai frumos imn închinat lui Eminescu. (Aplauze puternice în sală)“. ION BALU Fragment din monografia Opera lui G. Călinescu, aflată sub tipar la Editura Minerva. Accademia di Romania . Pe vorbă cu prof. dr. doc. ALEXANDRU BĂLĂCI Invariabil, pînă mai ieri, pasul călătorului român la Roma se îndrepta spre Columnă, mărturie bimilenară a prezenței noastre în viața cetății eterne. Din vara anului trecut, însorita Valle Giulia îl atrage prin Biblioteca română din Roma, mărturie a afirmării culturii românești în contemporaneitate. Conducerea prestigioasei instituții academice, integrată din februarie 1970 în Academia Internaziomnale di Propaganda Culturale, a fost încredințată profesorului dr. doc. Alexandru Bălăci. Intr-un interviu oferit redactorului șef al revistei Ateneu, domnia sa sublinia că instituția este moștenitoarea directă a strălucitei Școli românie din Roma, înființată la 1 noiembrie 1922, apreciere sugestivă pentru semnificația ei majoră. Cu toate acestea, fiind vorba de o reluare, la noi dimensiuni, a unei activități de mult întrerupte, într-un anumit fel de un început, i-am solicitat profesorului Alexandru Bălăci citeva precizări asupra permanențelor de ordin cultural-științific din cadrul preocupărilor multiple ale instituției pe care o conduce. Deosebit de vechea Școală, ilustrată la începutul său de un adevărat spiritus rector, Vasile Pârvan, actuala Bibliotecă, pe care în Italia nimeni nu o numește decât Accademia di Romania, își propune să facă cunoscută contribuția poporului român la tezaurul științei universale, devenind un for reprezentativ pentru fenomenul culturii române contemporane. Dar, cum se știe, o caracteristică fundamentală culturii române contemporane ea tocmai strânsa legătură milenară cu tradițiile culturale ale poporului nostru, este limpede că din cadrul activității instituției noastre din Roma nu va lipsi preocuparea de a peranta complex această valoroasă tradiție. Prin urmare, recenta deschidere festivă a expoziției Civilă romana in Romania constituie în cadrul relațiilor românoitaliene o concretizare a raportului tradiție-continuitate. — Firește. Și nu era ușor ca la Roma, oraș al istoriei și al artei, obișnuit cu strălucite mărturii ale trecutului, expoziția să se impună atenției lumii științifice. Or, după cum ați putut constata, ea a constituit o amplă și prestigioasă prezentare a trecutului nostru istoric. Iar masa rotundă cu tema Contribuția cercetărilor arheologice la clarificarea istoriei antice a României care a avut loc în incinta Bibliotecii noastre însemnat un strălucit comentari al acestei veritabile fresce seculare a istoriei, culturii, artei, statului și civilizației dacilor și a romanizării lor. Marcantele personalități ,care au participat la aceaastă masă rotundă, academicianul Constantin Daicoviciu, directorul Institutului de istorie din Cluj, profesorul emerit Silvio Fistri, președintele Academiei de litere, științe, arte din Lucca, profesorul Gian Filippo Carettoni, directorul general al Antichităților din Piemont,profesorul Dinu Adameșițeanu, directorul general al Antichităților din Basilicata, profesorul Vito Agresti, directorul general al Antichităților și bele-artelor din Ministerul Instrucțiunii Publice, lector universitar Hadrian Daicoviciu, director adjunct al Muzeului de istorie din Cluj ș.a., au relevat adînca semnificație a expoziției din perspectiva raporturilor dintre România și Italia, precum și înaltul nivel al arheologiei românești. — Revenind la întâiul obiectiv al instituției, acela de a constitui un prim acord al participării culturii române contemporane la vastul concert al universalității, cum anume s-a concretizat această intenție pînă acum? — O primă condiție pentru cunoașterea culturii române contemporane în Italia a fost organizarea unei impunătoare — calitativ — biblioteci, cu peste 14.000 volume și numeroase colecții periodice din toate domeniile culturii. Sub auspiciile ei s-au organizat expoziții și prezentări de cărți, care privesc în special raporturile dintre cele două țări. Interesantă a fost, de exemplu, prezentarea cărții Romania di oggi, rezultat al impresiilor de călătorie ale reprezentanților unor organizații italiene de tineret In România socialistă sau, o altă manifestare, semnalată de noi în România literară, prezentarea masivului număr al revistei îlvestro, editată de Societatea de difuzare a culturii române în lume— Dante Alighieri. Prezentarea în peste 400 de pagini a relațiilor iitaloromâne s-a bucurat de un larg răsunet, nu numai în rândurile publicului italian, ci și în acelea ale intelectualilor străini aflați la Roma. — V-aș ruga, stimate tovarășe profesor, să prezentați deosebitul eveniment din viața Accademiei di Romania de duminică 1 februarie, cu prilejul căruia ați conferențiat în fața unui ales public academic din diferite țări despre Rapporti culturali fra la Romania e l’Italia. — Ca semn al colaborării cu Accademia Internazionale di Propaganda Culturale, aceasta ne-a făcut onoarea de a-și inaugura anul academic în incinta instituției noastre, dându-ine prilejul de a vorbi pe larg despre complexele raporturi culturale românoitaliene. De altfel, în același sens al colaborării, instituția noastră și-a propus pentru anul 1970 să invite o serie de personalități din țară pentru prezentarea aspectelor atît de variate ale fenomenului culturii noastre contemporane, precum și o serie de personalități italiene pentru studiul în comun al raporturilor prezente și perspectivelor din domeniul realațiilor reciproce. — Vorbind despre relațiile reciproce, cum apreciați actualul lor stadiu de dezvoltare? — Mă voi referi la acel domeniu al culturii în care reciprocitatea se face mai puțin simțită: literatura. Literatura română nu e suficient cunoscută în Italia, așa cum ar merita, mai ales prin intermediul traducerilor. Trebuie făcute eforturi speciale ca Italia să răspundă intradevăr în spirit de reciprocitate interesului pe care noii românii îl arătăm literaturii italiene. Consumatorul român de literatură s-a familiarizat de mult cu marile nume italiene, de la clasicii Dante, Petrarca, Boccacio, pînă la modernii Italo Calvino sau Pier Paolo Pasolini. — Ne-ați împărtășit proiectele pe 1970. Pot să vă solicit același lucru și în legătură cu anumite dorințe... în perspectivă? — Mă voi limita la două: organizarea unor cursuri de limbă și literatură română și, neluînd valoroasă tradiție a vechii Școli române din Roma, care, la vremea ei, edita două apreciate publicații — Ephemeris Dacoromana și Diplomatarium Italianum, tipărirea unei reviste anuar. Un început, modest desigur, este Buletinul Bibliotecii care prezintă activitatea din cadrul instituției, precum și cele mai inseminate publicații din depozitele noastre. Acesta am dori să devină un anuar care, în afara prezentării contribuției ,unor valoroși oameni de știință, să cuprindă articolele bursierilor trimiși de statul român în Italia și adăpostiți în acest locaș de studiu și, reculegere. .. — V-ați raportat la activitatea și proiectele instituției pe care o conduceți, ați binevoi să ne vorbiți despre proiectele Dumneavoastră? — De curând am încercat satisfacția încheierii unei etape de activitate: traducerea în italiană a monografiei Dante Alighieri, cartea oemistă cel mai mult la inimă: apariția volumului IV al Studiilor italiene, ciclu care grupează aspecte din milenara afirmare a literaturii italiene, și editarea lucrării Nicolo Machiavelli, axată pe teza că marele patriot italian este în egală măsură un scriitor. Am terminat recent un studiu introductiv și un comentariu ce vor însoți traducerea Ezed Boeriu din Dante, traducere ce va apărea în colecția Lyceum. Citesc cărți, strâng material, fac însemnări în legătură cu o carte despre Giacommno Leopardi, care, întocmai lui Eminescu, cu al cărui destin se interferează, înseamnă însuși simbolul poeziei. — Tot în planul simbolurilor, cum ar putea fi reprezentată la Roma contemporaneitatea culturii noastre? — E poate cel mai intim deziderat al meu. Prezența noastră în această luminoasă Valle Giulia, vale a artelor, în fața Galeriei de artă modernă a Italiei, obligă chiar, după părerea noastră, ca în fața Academiei să se înalțe cândva un mare „semn“ plastic, de pildă Cocoșul lui Brâncuși, dimensionat la fațada impresionantului edificiu, ca simbol al modernității artei românești. _________MARIA PROTASE coordonate — mnu.—., Dicționar de istorie universală (H) Este, oare, reprezentată în chip corespunzător istoria țării noastre în Dicționarul de istorie universală ? Statistic, din cele 35.000 de articole, istoriei țării noastre îi sunt consacrate vreo 70. Proporția nu pare să fie în favoarea unui răspuns pozitiv întrebării de mai sus. Cele circa 70 de articole sunt astfel repartizate: unul este consacrat Daciei, schematic dar în general corect din punct de vedere istoric, cu excepția războiului al doilea dintre daci și romani, care s-ar fi desfășurat între anii 105—107,și cu a părăsirii Daciei de armata și administrația romană, care s-ar fi petrecut în anul 274 (în alte articole acest eveniment e socotit a se fi întîmplat fie în anii 270—275, fie 271 — data corectă). Altul, mai dezvoltat și corect prezentat este închinat României, adică istoriei țării, se crede în teoria „descălecatului“ Țării Românești și al Moldovei din Transilvania, data de 1396, începutul suveranității turcești asupra Țării Românești de rectificat în 1415, ca și aceea a instaurării dominației otomane, care nu este 1460, ci mijlocul secolului următor, cu un an mai tîrziu (1456) a plătit Moldova cel dinții tribut turcilor, după cum trebuie rectificat caracterul răscoalei țărănești din 1907, care a fost antiboieresc și nu antisemit. Cite un articol succint este consacrat Țării Românești,și Moldovei, altul ceva mai dezvoltat Transilvaniei. S-au învrednicit de atenția autorului vreo 31 de personalități și personaje politice. Mai întâi se cuvin pomenite unele familii domnitoare: Decebal, Traianu, Basarabii, Corvinaștii (de rectificat afirmația, potrivit căreia Matei Corvin ar fi cucerit Moldova și Țara Românească, la 1467); Báthoryeștii (Elisabeta Báthory a fost o vampiră, care a atras la castelul său peste 600 de tinere fete, pe care le-a omorât pentru a se scălda în sîngele lor cald); Mihai Viteazul (care ar fi cucerit Transilvania și Moldova cu ajutorul împăratului Rudolf ?); Ștefan Bocskai; Bethlen-aștii; Rákóczi eștii; Cantemireștii, — dintre care Dimitrie este caracterizat ca „unul dintre cei mai de seamă erudiți ai vremii sale“,cunoscător a 11 limbi, — vechi și moderne; Constantin Brâncoveanu; Telekieștii; Mavrocordații; Alexandru Ion Cuza (cu rectificarea că în 1858 nu făcea parte din divanul Țării Românești); Carol I; Brătienii (Ioan Brătianu ar fi guvernat dictatorial); Petre Carp (care ar fi fost partizanul intrării României în război alături de Tripla Antantă — corect Tripla Alianță), Ferdinand I, Nicolae Titulescu, Mihai etc. etc. Alte circa 15 articole sunt consacrate unor oameni de cultură: Ady Endre, Vasile Alecsandri, Constantin Brâncuși (socotit precursor al sculpturii abstracte), Ion Luca Caragiale, Mihail Eminescu (care ar fi fost necunoscut contemporanilor), Eugen Ionescu, Nicolae Iorga (care ar fi scris un mare număr de piese de teatru), Panait Istrati, Tristan Tzara, Văcărești. în sfîrșit, nu lipsesc unele orașe ale țării, foarte sumar prezentate: Alba Iulia, Brașov (care ar fi fost întemeiat de cavalerii teutoni), București (care ar fi devenit capitala Țării Românești de abia la 1698), Cluj, Constanța (care ar fi fost întemeiată în sec. IV de împăratul bizantin Constantin), Iași (care ar fi fost centru important în epoca romană), Ploiești, Sibiu, Tîrgoviște (care ar fi fost capitala Țării Românești pînă la 1698), Timișoara etc. Chiar și cu asemenea scăderi și unele scăpări, Dicționarul de istorie universală ne face un real serviciu prin includerea istoriei și culturii noastre în circuitul mondial. Este motivul care-1 recomandă cititorilor, iar pe autorul lui, Michel lourre, îl consacră ca pe un mare învățat. ȘTEFAN PASCU Situația epică Înainte de a constitui și a fi recunoscut „gen literar“, epicul reprezintă o esență, un mod de a fi, un dat ontologic și în același timp un unghi de percepție al existenței și universului, „formă“ și o categorie spirituală. o în prima ipostază, epicul aparține devenirii, succesiunii, „istoriei“; în cea de a doua, epicul reflectă această situație sub specia narativului, a succesiunii de acțiuni, evenimente, fapte. Sintem în istorie, aparținem istoriei, cu toate implicațiile acestei situații, și totodată exprimăm integrarea și participarea noastră istorică prin reprezentări specifice: în planul creației literare, eul, care este în istorie, se desprinde, se detașează funcțional de ea, își impune o anumită distanță, tocmai pentru a o putea nara, în ritmul, perspectiva și tehnica ce-i este proprie. Eul epic „povestește“ istoria, participând la ea, asumind-o. De fapt, narînd, eul se narează. Integrat în istorie, eul epic o asimilează și o reflectă în desfășurare. Devenirea, curgerea „heraclitiană“, este deci consubstanțială literaturii, infuză oricărei opere literare. In acest sens, a fi „a-istoric“ în literatură constituie o imposibilitate, un desăvîrșit nonsens. Solidaritatea fundamentală situațiilor și daci a genurilor literare primește, în felul acesta, o nouă confirmare. Eul literar este sau poate fi, în același timp, comic, dramatic, epic sau liric. De unde rezultă că literatura este sau poate fi, în mod simultan, comică, dramatică, epică sau lirică. Dacă se afirmă și se argumentează, în mod legitim, că poezia este substanțial lirică, teza poeziei esențial epice se dovedește la fel de verificată, la fel de întemeiată teoretic. Spiritul literar are mișcarea sa circulară, unul și același în ipostaze diferite, condiție care se reflectă și în alternanța dialectică a definițiilor. Teza liricității unice a poeziei a fost formulată de Crqce, anticipată de alții, între care și de Leopardi. Dar, pentru același Leopardi, natura poeziei este în același timp și epică: „o amplificare a liricului“. La Hegel, istoria spiritului (după împrejurări: epic, liric, sau dramatic) este epopeea absolută; istoria însăși este epică. Din perspectivă „naturalistă“, aceeași definiție: poezia are trei „forme naturale“, între care „narativul“ (die Klar erzählende) după formula goethiană. Aceasta ar fi „celula“ epică originară (Urform), generatoare a povestirii, a relației oricărei succesiuni posibile de evenimente. Situația epică fundamentală se dovedește mereu aceasta: raportarea, narația, „povestea“ a ceea ce s-a întîmplat, deoarece numai în și prin istorie se pot produce „întîmplări“ și evenimente. Istoria este deci substanța, posibilitatea, cadrul și deci subiectul esențial al epicului. Condiția istorică a epicului -1- definiția sa extensivă — se verifică și prin faptul că orice poate ^^acTiști^jmm^^desfăj^rare temporală. Ca și comicul, dramaticul sau liricul, epicul este transmisibil, solidar și interferent tuturor activităților și fenomenelor umane, implicit literare. Nu numai că epicul nu constituie, cum s-a crezut mult timp, un „ornament“, un artificiu, o posibilitate de „înfrumusețare“ a poeziei, dar el este — de fapt și de drept — poezie, una din modalitățile specific poetice. O succesiune de accente lirice, culoare se narează vorbind despre sine, constituie o poezie substanțial lirică, dar nu mai puțin epică. Orice relatare a unor evenimente interioare devine implicit epică. Orice aventură spirituală, orice efort creator desfășurat, la fel. Există o epică a gândirii și creației, a cunoașterii și faptei. Dovadă că acțiunea, mai ales de la Aristotel înainte, a fost asimilată destul de constant totalității literaturii prin două serii de argumente: Poezia, literatura în sens larg, narează și descrie în același timp. Descriind povestiri, povestind descrieri. Narațiunea se preface în descriere, descrierea în narațiune. Acest aparent paradox a fost observat și definit încă din secolul al XVIII-lea, între mulți alții de Lessing, autorul clasificării artelor în simultane și succesive. Descrierea, respectiv pictura, sculptura, ar fi simultane, narațiunea, poezia, muzica — succesive. Dar același estetician observă că imaginea unui obiect trecut printr-un șir de momente se modifică, enumerarea notelor echivalând cu o descriere succesivă (Laokoon, XVI). Și pentru Boileau sau Marmantel descrierea este cuprinsă în narațiune. La fel, la Leopardi, etc. In mod invers, descrierea se poate transforma în narațiune: imaginea sau descrierea unui obiect (tot Lessing o spune) poate rezulta din istoria lui; succesiunea unor epitete configurează un gest, o acțiune în curs de desfășurare. Orice imagine poate fi deci povestită, descompusă în părți componente, enumerabile (narratio = denumire, descriere, enumerare). Orice reprezentare literară, constituie deci, de fapt implicit o povestire. Nu numai în sensul că narațiunile cuprind numeroase „insule“, „enclave“ descriptive și invers, dar și în înțelesul coexistenței sau suprapunerii semnificațiilor temporale și instantanee, în cadrul aceleiași imagini sau secvențe de imagini. Interferența inevitabilă a genurilor literare produce fenomene caracteristice de ambiguitate, în cadrul cărora epicul participă la două sau mai multe genuri, prin treceri sau egalizări de valoare egală. Pentru Croce, intuiția pură și caracterul liric al artei sînt, de fapt, la fel de epice sau dramatice, denumiri teoretice sau convenționale pentru aceeași substanță poetică. Intrucît se poate nara „cîntind“, narațiunea se desparte de lirism doar în planul abstracțiunii. Lirismul desfășurat mientelor lirice produce „istoria“ emoțională a eului. O dovadă în acest sens ar fi și faptul că liricii cad sau decad în epic, nu invers. De obicei, liricii scriu romane, nu romancierii poezii. Lirismul lor este fragmentar, dar și autobiografic, în care situație expresia eului liric se transformă în propriul său „roman“. Cînd apare participarea directă sau pamfletul, asimilarea devine și mai evidentă: „Romanul acesta — declară Eugen Barbu despre Princepele — este o sinteză, un basm și o operă lirică în același timp“. Expresia „roman liric“ este curentă, întrucît același eveniment poate fi narat sau reprezentat scenic, „spus“ sau „arătat“, epicul participă și la esența genului dramatic. Nu observase și Aristotel că tragedie fără acțiune nu există; că epopeea are aceeași alcătuire dramatică, după modelul tragediei, aceleași varietăți și caractere? (Poetica, VI, 1450 a. XXIV). Renașterea redescoperă și consolidează aceeași definiție (T. Tasso, Ben Johnson), de altfel evidentă. Cînd acțiunea are caracter eroic, epopeic, dramatică se va numi lucrarea Heroic Play (Dryden), reciproca fiind la fel de adevărată, epopeea fiind o „tragedie povestită“ (Marmontel). Distincția actuală, socotită de unii modernă, dintre narațiune și reprezentare, tăios formulată încă din secolul al XVIII-lea, pierde orice acuitate cînd Home, unul dintre autorii ei, observă că, asemenea epicului, drama poate fi decupată în acte, care corespund incidentelor și evenimentelor acțiunii. De altfel, romancierii epocii încep să nu mai facă nici o distincție netă între epic, comic și tragic, precum Fielding (prefața la Joseph Andrews, 1742). Dacă poezia poate fi transpusă și „porectită“ în proză, de ce tragedia n-ar putea fi și ea narată? Raționamentul este tipic epocii. Apare și argumentul „actualizării realului“, al prezentării imediate a acțiunii, procedeu care „scoboară“ epicul spre dramă, în timp ce drama „urcă“ spre epic. Dacă orice tragedie are acțiune, orice poem epic presupune conflict și personaje, scene dialogate, deznodământ, motive suplimentare de a suprima din nou barierele. In epopee pot fi izolate momente lirice și dramatice, așa cum în tragedie corul antic povestește sau rezumă acțiunea. Există, firește, și un „teatru epic“ modern, asociat de obicei de numele lui B. Brecht. Prezența epicului este atit de puternică, necesară și imanentă artei, incit recunoașterea sa devine legitimă, nu numai prin metaforizare, într-un cîmp estetic foarte larg. In felul acesta, se poate vorbi, în retorică, de „narațiune oratorică“; în plastic că, de o ,,narațiune picturală“ (W. Weifflin); în cinematografie, de un „film narativ“, etc. Ar exista, de asemenea, narațiuni verbale și neverbale, de tipul „limbajul emblemelor“, al „cartomanciei“ etc. _________ADRIAN MARINO3