Tribuna, ianuarie-iunie 1970 (Anul 14, nr. 1-26)

1970-05-28 / nr. 22

Seria nouă, Anul XIV, nr. 22 (696) 28 mai 1970 Proletari din toate țările, uniți-va ! 8 pagini — 1 leu I­n vorbirea obișnuită, cele trei cuvinte: con­știință, voință, omenie (toate substantive sunt, de gen feminin) îmbracă diferite sen­potrivit cu limbajul folosit sau cu domeniul filosofic în discuție. Trei sensuri, mai ales, psihologie, moral și etic cuprind cele trei cuvinte. Sensuil etic și moral este c­eea ce mă interesează și ne interesează, în împrejură­rile de acum, a cuvintelor respective. Conștiința este socotită proprietatea spiritului omenesc de a formula judecăți spontane și ime­diate cu privire la valoarea morală a unor acte individuale sau colective. Voința este trăsătura de caracter care conferă forța necesară pentru ca o tendință sau o dorință să se mențină și să devină efi­cientă, iar bunăvoința este dorința sinceră și ho­tărâtă de a face bine semenului tău. Omenia, în limba română, are un sens­ mai profun­d decât al termenilor din care derivă (fi­lantropia, humanitas) sau al celor contemporani din alte limbi (humanité, Menschheit, Menschi­­ckeit, humanity, umanită), mai mult și decît umanitatea (humanitas). Ca și cuvîntul lor, tot astfel și omenia nu-și găsește exprimarea ple­nară în nici o altă limbă, nu i se poate tălmăci întru totul veridic conținutul pri­ntr-un alt ter­men, cuvânt sau noțiune. Cele trei atribute omenești, de valoare inesti­mabilă, exprimate în trei cuvinte, sunt, astăzi mai mult ca oricând prezente pe întreg cuprinsul țării, le simte, le exprimă și le valorifică în ac­țiuni și acte ele puritate etică și morală nepă­tată întreaga suflare omenească, de la mic la maiie, femei și bărbați, copii și vârstnici deopo­trivă, orice ocupație, orice îndeletnicire ar avea, muncitori, țărani, intelectuali, români, maghiari, germani, sârbi și de alte naționalități. Aceste atribute de înaltă valoare umană le-am constatat de două săptămâni, din acea mohorîtă zi de 13 mai, când apa învolburată și-a părăsit albia, revărsîndu-se spumegîndă și furioasă peste așezări și ogoare, peste vieți și bunuri agonisite cu trudă, cinstit, o viață întreagă. Am simțit omenescul sensului acestor cuvinte vibrînd la o înaltă tensiune emotivă în jurul meu în fiecare clipă. Studenții, acești admirabili tineri, sensibili ca o coardă de vioară Stradivarius la tot ce e bine, frumos, etic și moral au fost în primele rânduri, cu banii din bruma lor de agoniseală (bani, obiec­te), cu munca lor entuziastă în magazinele gării din­ Dej și în alte puncte ale orașului urgisit de furia apelor, cu manifestările lor de curățenie morală desăvârșită față de copiii sătmăreni so­siți în miez de noapte în orașul studențesc. Cin­ste lor, părinților care i-au crescut, partidului care i-a călăuzit și călăuzește, educatorilor de ieri și celor de azi. Aceștia, educatorii, de la profesori pînă la a­­sistenți, întregul corp didactic al Universității, împreună cu bibliotecarii, s-au dovedit, fără ex­cepție, adevărați oameni. Sugestiile și propune­rile au fost supralicitate, în biroul senatului, în organizațiile de partid, în adunările pe facul­tate. Contribuția bănească substanțială a fost completată cu munca patriotică zi de zi, ală­turi de studenți, în fruntea studenților în toate zilele săptămânii trecute. Duminică, 24 mai, car­tierul de jos al Dejului era un adevărat șantier. Corpul didactic al Universității, echipat în uni­forma gărzilor patriotice, demola casele ruinate de apă, dădea în stire cărămizile, deznămolea curțile căsuțelor rămase în picioare, curăța uli­țele înfundate de nămol. Tîrnăcoapele, lopețile, sapele, tărgile erau folosite cu nădejdea izvorâtă din conștiința, voința și omenia ce se citeau pe fețele lor. Nici ploaia, nici frigul, nici oboseala n-au putut moleși voințele, n-au putut înăbuși conștiințele, n-au putut umbri omenia. Salariații din sectoarele tehnico-administrative s-au aliniat, cu aceeași conștiință, voință și o­­menie, celorlalți slujitori ai Universității. Con­tribuția lor bănească și în felurite obiecte, în­­tregin­d­u-le pe ale studenților și pe ale corpului didactic, oferite din toată inima, este substan­țială, după cum substanțial este aportul lor în organizarea tuturor acțiunilor de ajutorare a celor în suferință. Nici unul dintre ei nu și-a măsurat timpul cu ora, nici unul din ei n-a precupețit efort și energie, dragoste și dîrzenie în împlinirea îndatoririlor de oameni, de cetă­țeni. Se vorbește deseori de lupta omului pentru supunerea naturii. Dacă de o victorie absolută nu se poate vorbi încă, se poate afirma cu de­plină convingere că omul a reușit să învingă fu­riile sau dezlănțuirile naturii. Ceea ce se petrece de două săptămâni pe întreg cuprinsul țării este dovada cea mai nedezmințită. Ceea ce se vedea duminică în oraș­ul Dej, de la gară pînă la car­tierul mărginaș din cealaltă extremitate, consti­tuie o altă dovadă tot atît de puternică. Munci­tori din orașul de la împreunarea Someșurilor și din alte orașe ale județului, intelectuali lo­calnici și clujeni, studențimea centrului univer­sitar al Clujului, funcționari din toate părțile, ca o singură conștiință și voință, animați de aceeași omenie s-au înfrățit în muncă, în hotărâ­rea și dîrzenia de a repune în activitate fabrici­le, de a face folosibile șoselele și străzile, de a repara clădirile publice și locuințele oamenilor. Convoaiele de autocamioane, pe care se citea cu emoție nereținută numele diferitelor orașe și județe ale țării, încărcate cu alimente, medi­camente, articole și obiecte de tot felul, căsuțe de lemn și corturi, se îndreptau spre Dej pen­tru a alina suferințe, pentru a aduce mîngîiere, pentru a spori încrederea în ziua de mîine a neamului. Basculante încărcate cu pietre și prun­diș, trimise de asemenea din întregul județ, mi­șunau în orașul de jos, încărcătura lor slujind la întărirea digurilor și a șanțurilor, la pietrui­rea străzilor, la repararea clădirilor. Conștiința, voința și omenia contopite în ace­eași ființă și în colectivitatea în întregimea sa, constituie o mare alinare și tot atît de mare încurajare pentru cei năpăstuiți. Constituie, în același timp și mai presus de orice, o dovadă puternică a vitalității întregii națiuni, a voinței acesteia de a munci, de a lupta și de a învinge calamitățile de astăzi, așa cum a muncit, a luptat și a învins vicisitudinile de atîtea ori abătute asupră-i în frămîntata sa istorie milenară. Prof. ȘTEFAN PASCU îi de mult iubeam această apă ! Spuneam Murăș și-mi vedeam locurile na­tale, vedeam luncile prin care treceau vânturi de argint, vedeam Cetatea și auzeam dangătele mari și adânci ale clopotelor, le au­zeam și le vedeam cum veneau de departe, din­­tr-un trecut fabulos !... Spuneam Murăș și-mi vedeam eroii, pe cei dintre care am ieșit în lume, țăranii, frații mei de sînge, care anau și cântau, suiau și coborau de pe dealuri, ca niște voievozi !... Și pe cei­lalți eroi îi vedeam, eroii tragici și măreți ai neamului nostru atît de oropsit și­ atît de încer­cat, — pe Hori­a și pe Ian­cu, pe toți cei ce i-au urmat, aprinzînd zările cu setea lor de dreptate și de adevăr !...­­Acum, dacă zic Murăș nu mai văd nimica, privirea mi se tulbură și-n tulburarea asta sum­bră aud și simt, aevea, niște ape mari și mi­loase, ape rele, ape perfide, bolovănoase și aspre, care trec și prin mine, trec prin casa mea, trec prin blocul în care stau, răvășind totul, toate imaginile, toate amintirile, îngropîndu-mi sufle­tul în nămol, fiindcă sufletul meu e acolo, în ținutul Băligradului, alături de toți ai­ mei !... Cât de mult iubeam cu această apă și cât de mult o urăsc acum, — pentru că ne-a stricat și ne-a terfelit grădinile și luncile, pentru că s-a strecurat în casele noastre ! Sunt sigur, însă, nu știu de ce, dar sunt sigur, că tot la dragoste mă voi întoarce, împreună cu ai mei, împreună cu toți cei ce vor face noi sălașuri muncii și vie­ții. Omul, orice s­iar apune, omul acestor melea­guri, îndeosebi, a fost mai tare decît toate pu­­hoirile ! Și­ acum, mai mult poate decît ieri, tot așa va fi­ mai puternic decât apa, mai dur de­cât oțelul și mai învăpăiat decât focul !... R ION LANCRANJAN ușinîndu-ne de cuvinte, ezitînd în fața lor pentru ca nu cumva să convertească du­rerea în retorică, ascultăm și citim, vedem cu o mare tristețe urmările prăpădului. Memoria noastră îndurerată și sfîșiată încearcă să rețină și să pregătească filele îndoliate pe care fiii și ur­mașii fiilor noștri le vor citi nu fără înfricoșare. Am trecut în aceste zile prin orașele Tran­silvaniei, frumoasele orașe ale Transilvaniei a­­șezate la poale de dealuri cu vii­­ și grădini. Am străbătut satele din lunca Mureșului, altă­dată cu pom­ii în floare și cu ferestrele deschise la casele vopsite în felurite culori tari. La Tîr­­năveni liniștea Combinatului ni s-a părut a­­menințătoare; devastat de ape, pare semnul te­ribil al cataclismului din acest oraș liniștit în­conjurat de­ sate vestite pentru pământul lor dă­ruit miraculos cu aromele vinurilor ... Aici în Tîrnăveni, omenia dascălilor a încălzit cu hrană și adăpost sute de oameni ale căror case mai stau și acum înconjurate de apele urcate mai sus de prag, mai sus de ferestre și chiar de roșul acoperișurilor. Aici la Tîrnăveni, școa­la ni s-a părut cu adevărat calea spre inimile copiilor. Adolescenții care așteptau ultima zi de școală însoțită de cuvîntul profesorilor, de ce­remonialul florilor și al serenadelor liniștite și ușor elegiace, au alcătuit plute salvînd familii pătrunse de spaima apelor și a nopții înfrico­șate, cînd exploziile aruncau oamenii spre dis­perare. In Mediașul de acum străzile își înfățișează, prin rănile caselor ce păstrează semnul cotelor atinse de apele Tîrnavei, tristețea și tăcerea. Oamenii păstrează tăcerea, își aștern lucrurile în stradă, contemplînd din cînd în când casele de­vastate. Apa s-a ridicat la înălțimea caselor, case obișnuite, case de oameni care au muncit pentru liniștea familiilor lor, pentru bunurile a­­ces­tora, copii și nepoți, cu bunici ieșiți seara la un sfat întrerupt de tăceri. Am văzut în Tîrgu-Mureș apartamentele din Aleea Car­pați, altădată un cartier elegant, con­ceput de arhitecți — necunoscuți mie — cu sim­țul frumosului, al armoniei și al culorilor. Azi, în ferestre sînt așezate cărțile înmuiate de ape, lucruri, haine. Privesc în interiorul apartamen­telor și mi se pare că am străbătut aceleași lu­cruri în zi­lele de cumpănă ale inundației. N-am să uit însă satul Cuci, unde pe locul caselor­ prăbușite oamenii au alcătuit grămezi de cără­mizi și de țiglă. Cînd vor putea spune din nou: „în casa mea“, „poftiți, intrați, la noi!... Dar mai presus de aceste crîmpee de imagini, cea mai dureroasă întâlnire cu urmele catastro­fei am avut-o în Sighișoara. Am crezut totdea­una că acest oraș cu o cetate unde totul conti­nuă să ne întâmpine cu un timp medieval, unde ceasul, străzile, casele nu încetează să ne tri­mită spre trecut, va rămâne un oraș al turiștilor. Mă gândeam că aici, la Sighișoara, vacanțele pot însemna lungi plimbări de-a lungul Tîrnavei sau pe dealurile care împrejmuiesc orașul. Aici la Sighișoara, în cartierele străjuite de cetate, a­­pele au pătruns cu o forță inimaginabilă. Un om, un om admirabil la casa (dacă se mai poate spune astfel) căruia ne-am oprit, ne-a povestit cu durere; dar am descoperit la acest om o putere, o demnitate inexplicabile pentru noi, cei­lalți; casa a rezistat, așa cum oamenii rezistă încercărilor cu uimitoare rezerve de putere. Ascultăm inima țării, bătăile ei puternice au o încordare teribilă. Le auzim pînă departe, iar durerea se însoțește­­ cu tăria. Amară și aspră tărie. Sîntam aici, în această parte de lume, de pe cînd năvăleau puhoaie de cai înspumați și săl­batici. Suntem­ aici, cutezând să stăm în fața ur­giilor aduse de multe seminții mai apropiate sau mai îndepărtate de apele noastre. Apele au venit și oamenii au stat, durând alte ziduri și aruncând din nou sămânța peste pământurile care nu pu­teau fi decît ale lor. Ascultăm, vedem și citim despre bunici și ne­poți luați de ape, despre ostașul tînăr dus pe umeri pentru a se întoarce în țărâna Țării de Sus a Moldovei. Apele au năvălit, ucigând și risi­pind. Pentru mulți, casele un­de se întorceau seara, unde aromele laptelui fiert și strigătele copiilor însemnau o parte din Lumea lor nu mai sunt. Rămînem însă noi, toți, înscriind într-un act al omeniei, al demnității și al tăriei puterea noastră de a birui. Pentru că, Oameni buni, țara întreagă e ală­turi de voi! ION VLAD Ș­tiu foarte bine că acum, în primele săp­tămâni după retragerea apelor, cei cărora puhoaiele le-a dus casa, cei ale căror lo­cuințe au fost acoperite de nămol au nevoie, în primul rîind, de apă potabilă, pîine, de medica­mente, de haine. Știu însă, tot atît de bine, că peste cîteva săptămâni, când viața va intra oare­cum în făgașul ei normal, în uzinele lovite de calamitate ca și în familiile sinistrate va fi ne­voie și de alte lucruri — le vor cere cei ce azi sunt recunoscători și pentru un strop de apă curată. . De exemplu, de cărți. Cineva ar putea să-­mi replice, spui asta din­­tr-o deformare profesională. Răspund­ în cartie­rele tîrgumureșene, la o săptămână după ce au fost invadate de apele ajunse la trei metri, în prima înainte de amiază însorită, cînd, în sfîrșit, oamenii au început să caute ce a mai rămas sub dărîmături și sub nămol, atunci am înțeles de ce mare stimă se bucură cartea. In acea înainte de amiază din blocurile cu patru și nouă etaje de pe Aleea Carpați se scotea parchetul așezîndu-se în „rug“ în fața caselor. Pe terase se uscau: perne, plapume, haine, în fața clădi­rilor berineze distruse. Și peste tot am văzut foarte multe cărți deschise evantai, puse la soa­re, pentru ca filele îndrăgite să se usuce cit mai grabnic. M-au surprins profund aceste multe cărți puse la uscat. Nici nu mi-am închipuit că pentru mii de oameni ele sunt adevărate comori, păzite cu dăruire. In spatele blocului am văzut o librărie. Chiar atunci se scoteau cărțile „citite de ape“, cărțile ce au ajuns „sub nivel“, în această librărie Mu­reșul ajunsese la 160 centimetri și a distrus nu­meroase cărți. Desigur acesta e un cartier nou, locuit de municitori calificați și de intelectuali. Dar de aici am trecut strada de „dincolo de pod“, în aceste sate de ieri socotite azi drept o periferie a Tîrgu-Mureșului. Totul a fost inundat. M-am oprit ca lovit de un trăsnet. Picioarele mi-au prins parcă rădăcini. In mijlocul unei băltoace, stătea o femeie tânără, frumoasă, pur­tând un capot (poate singura ei haină rămasă !) și scoțând din nădăială cărți. Poate acolo, în acel colț dispărut a fost acum o săptămînă mi­ca ei „bibliotecă“. Ridica încet carte după carte, le răsfoala pe fiecare, cmtarindu-le parcă. Ale­gea și le punea pe grindă; unele le azvîrlea din nou în noroi. Atunci și acolo mi-am dat seama că în cu­­rînd va trebui să dăm sinistraților­­ cărți. Am auzit că Uniunea Scriitorilor intenționează să reclădească o școală distrusă. Oare nu am putea dona acesteia și multor altor școli ce au suferit de pe urma inundațiilor, volume ale clasicilor ce se află în rafturile fiecărui scriitor român, ma­ghiar, german ? Cred că numai noi, clujenii, am putea asigura pentru mai multe școli cărțile ne­cesare. Apoi, oare, editurile nu și-ar putea revizui pla­nurile de apariție de vară și toamnă, editînd ieftin cîteva colecții ce ar cuprinde capodoperele scriitorilor noștri cei mai de vază ? Poate ar putea adresa și următoarea invitație: cumpărați cărți pentru rudele, prietenii sinistrați ! Pentru câțiva lei, pe un preț modest! Cărți pentru familii și școli în locul celor distruse de furia apelor. Noi, scriitorii trebuie să ne gîndiim și la a­­ceastă problemă. A MAROSI PÉTER a trecut prin Dej la cîteva zile după scă­­­derea și retragerea apelor. Se restabilise circulația pe străzi, i­a­r Someșul coborîse iarăși în albia sa obișnuită, îți venea să crezi că, de fapt, nu se întâmplase nimic deosebit. Orașul era chiar mai animat decît înainte de catastrofă. Nenumărate camioane, grupuri de oameni pornind sau întorcîndu-se de la lucru, mașini speciale în plină acțiune. Dar în centrul acestei forfote se aflau tocmai casele distruse ori numai avariate. Molozul era înlăturat, mâlul absorbit, iar puținele obiecte păstrate sub stra­tul de noroi scârbos erau spălate și întinse la soare. Ferestrele fără geamuri aminteau însă de atmosfera sumbră a zilelor și nopților de groază. Undele murdare se năpustiseră atunci furibunde împotriva căminelor liniștite, sortindu-se distru­gerii și morții. Dar oamenii, în solidaritatea și eroismul lor, nu au putut fi înfrânți. Brațe tinere și mai în vîrstă înlătură de zor vestigiile întu­necate ale sinistrului. Printre mobila și rufăria udă, întinse la soare, se aud voci calde, de femei și de bărbați, încrezători în viața care renaște cu nestăvilită putere. De la o zi la alta, orașul își redobândește vechea înfățișare, civilizată, o­­menească, pe care i-au imprimat-o anii de mun­că liberă și spornică. Populația din Dej nu este singură în eforturile ei de refacere a cămi­nelor pustiite de stihiile naturii, după cum nu este nici cea din alte zeci și sute de localități a­­tinse de furia apelor dezlănțuite, întregul no­stru popor se ridică unit, în jurul Partidului său, pentru a vindeca rănile sângerânde ale ora­șelor și satelor calamitate; împreună, suferința e mai ușoară, greutățile sânt depășite mai re­pede, iar bucuria victoriei va fi incomparabil mai deplină, mai frumoasă, mai rodnică. ION LUNGU Ș­i iată, apele scad. Retragerea lor e tă­cută, amenință cu un rin jet timp pe o mască smintită. Cel ce și-a purtat trupul dilatat, multiplu de multipli, un tunet prefăcut în apă, o apă cu­ toate tăvălugurile lumii la un loc, oarbă și deci apucînd totul, izbind fără ale­gere, dă acum îndărăt. Ce lasă însă în urmă... Nu poți crede, nu poți înțelege dacă n-ai vă­zut. Citisem ziarele Și îmi spuneam: poate că nu e chiar atît, poate că nu e tocmai așa. Citind, inima se crispează, nu acceptă, se refugiază in­tr-o speranță cît un fum de țigară, dar oasele încă nu ți se înmoaie, nu te seacă la suflet, nu devii tu însuți fum, ceară tremurătoare. Apoi am fost, în prima zi cu puțin cer pîlpîind împrejur. Valea Ludușului dormita, o blană de pisică pusă la uscat. Coboram, și sub privirile noastre apele făceau cute și plecăciuni grațioa­se. Dar la Zau digurile fuseseră sparte, crescă­toria de crap selecționat nu mai exista, șinele de cale ferată atîrnau fără terasament cu uimi­rea unor sprâncene subțiri peste arcade golite. La Luduș am crezut că greșisem ruta, că insta­latori nevăzuți montau zâmbind malițios decoruri de coșmar pentru cine știe ce film de atmos­feră. Cele dinții oase prăbușite, verbul a fi con­jugat exasperant la perfectul compus. Și încă nu era Mureșul, „apa lină“ a visătorului neștiu­tor, generosul, bogatul în lunci și meditație Mu­reș. L-am întâlnit la cîteva palme sub podul escaladat sălbatec cu numai două zile în urmă. Magma lui inundase șoseaua și sub presiunea fluidă casele plesniseră cu pepenii dinamitați din interior. Spre fabrica de zahăr lungi, sub­țiri oase albe împrăștiate pe mari suprafețe, pe acoperișurile caselor, î­n plopi, printre ramele zdrelite ale ferestrelor, apa se amuzase cu cel mai ușor, cel mai lipsit de împotrivire material răvășind, într-o joacă, topitoria de cânepă. Jos, gardul de beton ciuruit,­­curcat la pământ, stâlpii ,cu schelet metalic într-înșii frânți, învinși. Paie și beton, același tratament. Apoi oamenii, forfota lor măsurată, încercând să identifice măcar locul unde domniseră, mîn­­caseră, ascultaseră muzică sau șezuseră pe scau­ne ori fotolii în jurul televizorului. Un mâl gros ca un lătrat uitat de câine peste toate acestea. Ochiul naiv și dilatat al Veronicăi descoperă printre cărămizi fără culoare un rest de păpușă. Pe gardurile îngenuncheate s-au lipit file de cărți, fotografii, caiete de pe care apa a șters temele mai bine de­cît orice radieră. Dulapuri, scaune rupte, o masă fără picioare plutesc prin grădini. Trecem printr-un greu tunel, pri­itr-un coridor sumbru, pe unde au explodat apele. Rămasă în ziduri, în tencuială, pînă sub streșini, apa ne fixează încă și nu izbutim, cu tot bra­țul ridicat, să-i atingem nivelul maxim. Pe aici, peștii s-au ciocnit, orbiți, de bunurile smulse și sfârtecate, de genunchii și spinările celor care alergau să salveze copii. Prea mult ca să poată fi uitat. Inginerul Du­­mitrescu, expansiv și spiritual de obicei, stă înțepenit la volan. Se gândește la revanșă, la vindecare ? E ziua cînd, din toate colțurile țării, din fiecare casă mai puțin lovită sau ocolită de dezastru, unda aceea a nedumeririi, devenită certitudine, nevoie de a acționa, crește într-una, mai înaltă decît orice cotă a apelor, flux fără reflux, acea solidaritate, acea într-ajutorar­e u­­mană, mândria — peste atîtea pierderi — a neînvinsului om. C DAN REBREANU­ lui. Duminică, 17 mai, ora, aceeași oră ploioasă carte ține de patru zile. Apollo 13, 13.000.000 de kilometri zburați, 13 aprilie. Nu sunt superstițios. Dar coincidențele. Duminică spre seară, îmi trec prin minte ima­ginile celor patru zile de cînd Dejul e inundat. N-am fost încă acolo, dar clipirea tulbure, ase­mănătoare ochiului de crap mort, a apei re­vărsate la 60 de kilometri ajunge pînă aici. Cînd nu pl­ouă, zidurile sunt de un alb livid, asfaltul dracul știe ce este, parcă nu mai e as­falt, ci un fel de limbă­ lespede, limbă de clo­pot de alarmă, lespede. Stăm de vorbă, în case, la colțuri, pe stradă, la cinema. Filmele rulează în fața altor filme, din ochii spectatorilor. „Luna park“ este o petre­cere puțin deznădăjduită, adolescenta aceea fru­moasă cu număr pe mina stingă e în fiecare seară pe stradă cu băiatul. Deocamdată un fel de psihoză, o confuzie din care trebuie să se aleagă, să se aleagă pământul de ape — ce bi­zar, cinic chiar e acest adagiu acum. Și se ale­ge, ceea ce vedem. Altfel sînt străzile chiar în localitățile ocolite de catastrofă, altfel sînt oamenii și altfel sânt cuvintele. Ape, altădată un cuvînt de poezie, as­tăzi odios. Iată, și fondul principal de cuvinte lunecă încet spre: viitură, front de ape, hidro­logie, autoamfibie. Cotă de inundație. Și eroism, eroism nu mai e un cuvînt puțin discursiv — puțin îndepărtat, ca pînă acum. Astăzi 17 mai, dacă spui acest cuvînt nu te mai întrebi în se­cret, nu cumva exagerez? Trenul de 20,45 spre Dej. Lume puțină, în troleul spre gară am privit atent fețele oame­nilor, m-am uitat pe stradă să-i văd ținînd­u-se de mână, glumind sau nu, să văd luminile de la „Luna park din Paris“. Trenul se golește din ce în ce. La Dej ajungem cîțiva. Un fel de linie tremurată face pe clădiri graficul apelor care s-au retras. Combinatul de hîrtie și celuloză se vede în dreapta, luminat, activ. Refractara e distrusă. Dar leacurile se aprind și aici pe rând. Un fel de lună groaznică spînzură lingă un fel de nor negru, făcând mâlul și apele din rigole să-și mai sticlească ochiul mort. Un fel de țipăt sinistru și un fel de plâns scot șobolanii din­­tr-o pivniță. Gratiile de la fereastra unui demisol poartă încă urmele unei lupte disperate, îndoite în afară, una, din margine, ruptă. Omul a ieșit sau nu? E între dispăruți, morți, sau­ un supra­viețuitor ? Sub pod, Someșul curge lent, gros și murdar ca un sînge de animal protoistorie. Un acoperiș venit de cine știe unde, proptit într-o zână pe trunchiul unui arbore. Mâlul adus în cartierul ceferiștilor, printre casele fără acoperiș ori pur și simplu rupte în două se stinge odată cu felul ăsta de lună pe care­ o acoperă în sfîrșit felul acela de noi: în seara de 8 mai, două aeroplane, sau unul ce apărea de mai multe ori, au lansat în Cluj niște hârtii tipărite, care chemau la lupta con­tra șobolanilor. Am crezut toți că șobolanii se înmulțiseră. Cine să se gândească la altceva: că presimt apele și fug din calea lor ? Și totuși asta a fost. Duminica seara a Clujului s-a șters, am uita­t-o. Nici n-ar fi trebuit s-o văd, îmi dau seama în fața acestor case unde oamenii vorbesc în șoaptă și se privesc în lumina nesigură a unei lumânări. încet-dncet vine din nou curentul elec­tric, întâi pe o stradă, pe urmă pe cealaltă, pe cealaltă. Confuzia celor din locurile neatinse, chiar de a doua zi, luni, se adună, se canalizează, pă­mântul se desparte de ape. NICOLAE PRELIPCEANU DEJ, 17 mai 1970 SATU MARE după retragerea apelor

Next