Tribuna, iulie-decembrie 1970 (Anul 14, nr. 27-53)
1970-09-17 / nr. 38
• 1* J ei. Căci discutîndu-l pe Maio-CPO IIl Coțescu, executindu-i cu subttContradicția lui Maiorescu Trebuie să recunoaștem că apariția cărții lui Nicolae Manolescu Contradicția lui Maiorescu, a constituit un eveniment literar de primul rang și nu e de mirare că în jurul ei s-a desfășurat deja un evantai de elogii entuziaste dar și de obiecții și contestări mai mult sau mai puțin insidioase. Deși a publicat prin reviste unele fragmente din lucrare, răpindu-i în parte caracterul inedit, Contradicția lui Maiorescu a surprins cu toate acestea tocmai noutatea ei, prin unghiul prin de vedere original din care concepută, a surprins ca orice e operă expresie unitară și închegată, inimitabilă a unei personalități creatoare. Dacă tonul și stilul lui Manolescu sunt perceptibile și în cronici sau articole, ampla monografie critică despre Maiorescu nu l-a constrîns să-și piardă trăsăturile definitorii, să le „dizolve“ intr-un comentariu neutru și lipsit de Dimpotrivă. Contradicția reliefului Maiorescu e o tentativă îndrăzneață, întîia în zilele noastre de a ne propune o nouă viziune despre marele critic român, de a întemeia (pentru a vorbi în termenii cărții) o altă interpretare operei sale, de a înălța în spirit modern o viabilă construcție critică. N. Manolescu pornește de la ideea că orice creație reprezintă în fond o ruptură față de trecut, față de contextul anterior, un gest insolit care introduce între elementele vechi o ordine nemaiîntîlnită. Pentru el „marea creație tinde să fie totdeauna un început: ea nu poate fi nici o clipă definită prin ceva anterior; se definește exclusiv prin ceea ce inaugurează“. Ideea se dovedește foarte fecundă și îl conduce pe Manolescu să ceară în chip magistral configura de întemeietor a pontifului Junimii. Și înainte vreme criticii noștri de prestigiu, începînd cu Lovinescu și sfîrșind cu Pompiliu Constantinescu, au vorbit de fondatorul Maiorescu, de marele inițiator al unei întregi direcții în critica literară românească, dar toate profundele și subtilele lor analize de detaliu, precum și sintezele portretistice adeseori strălucitoare nu au reușit să ne înlăture o anumită insatisfacție, aceea de a-l vedea pe Maiorescu diminuat pe o latură sau alta a personalității sale, redus în genere la tipul de îndrumător (providențial) în cultură, însă risipit în activități derutant de diverse, printre care și aceea de critic literar cu apetențe judecătorești, schematic și lipsit de continuitate, de plăcerea analizei. (N. Manolescu ia și el în considerare opiniile mai vechi despre Maiorescu, indicînd în Vladimir Streinu pe cel mai înțelegător interpret, în sensul vederilor contemporane, al criticii acestuia. Imaginea lui Maiorescu era privită desigur cu venerație și principiul intransigenței superioare pe care îl întruchipa el a fost de cîteva ori invocat în epoci de confuzie a valorilor și de criză spirituală, lansînduse apelul: „înapoi la Maiorescu!“ Cu toate acestea, personalitatea lui de creator a rămas neelucidată, în penumbra unor explicații contradictorii și insuficiente. După publicarea însemnărilor zilnice, mitul olimpianului a fost serios zdruncinat, s-a descoperit omul îndărătul măștii, creîndu-se plicații în receptarea noi consadecvată a unei figuri ce-și trădase propria-i înfățișare de-o viață. A fost absolvit prin stilul fără vîrstă, incoruptibil, al articolelor sale, exemplu de limpezime și măiestrie în literatura de idei, însă descumpănirea în fața producțiilor lui disparate și fără suflu ce nu păreau să alcătuiască nicidecum opera căutată, menită să justifice considerația înaltă de care se bucura în conștiința literară a urmașilor imediați, a persistat în continuare. O dată cu înlăturarea măștii de olimpian, personalitatea umană a criticului s-a transformat pentru unii exact în contrarul ei, dovedind egoism și meschinărie acolo unde se presupuneau nobile preocupări. în același timp, controversa asupra creatorului s-a soldat cu un compromis, ceea ce a lăsat moștenire e numai o direcție în critică, direcția estetică, nu și o critică modernă, analitică, aplicată la text, pentru care i-au lipsit mijloacele și vocația. Exceptînd, deci, unele articole rezistente prin ele însele ca expresie autonomă a spiritului maiorescian, restul contribuției se înscria în perimetrul lucrurilor de circumstanță supuse desuetudinii. Maiorescu apărea astfel îndeosebi ca un factor de orientare culturală, important prin amploarea impulsului dat, prin meritul istoric de a fi promovat (mai mult practic) pe cei mai de seamă scriitori ai secolului trecut, prin instituirea în critică a unui model de ținută etică și estetică exemplară. Toate acestea însă nu erau de ajuns să-i consolideze și pentru posteritate locul de frunte pe care și-l asigurase printre contemporani, locul mai ales durabilitatea confeșiunte exclusiv de opera scrisă. Meritul cărții lui Manolescu provine tocmai de aici, de la pasul făcut înainte în acest sens, de la descoperirea unui Maiorescu integral, autor al unei vaste opere critice despre alții și despre sine, variată ca aspect clar unitară în spiritul și tonul ei. Revelația avută de critic, emoția resimțită în contact cu această figură de excepție a literaturii și culturii noastre s-au transmis îndată textului, parcurgîndu-l de la un capăt la altul ca o undă neistovită și discretă de farmec intelectual și artistic. Se vede și se simte peste tot că Manolescu a elaborat nu o simplă monografie despre un clasic, nici o compilație fie ea și instructivă și academică despre un scriitor controversat, în care să-și aducă modesta sau mai puțin modesta sa „contribuție“, ci a scris o carte adevărată ce poartă însemnele depline ale creației, o carte care dacă îl regăsește pe Maiorescu cel autentic îl implică totodată, cu profunzime, și pe autorul luate portretul, Manolescu discută destinul însuși al criticului, condiția lui „materială“ (istorică) și „ideală“, identificîndu-se cu problemele care i se pun mereu acestuia. Privindu-și personajul de pe platforma sigură a operei, el e angajat într-o dublă operație în același timp. Pe măsură ce demonstrează existența operei, făcînd-o să trăiască, reconstituind-o din elementele-i aparent nearmonice, prind consistență de sub pana sa trăsăturile caracteristic maioresciene, de virtuoz al creației critice, nu lipsite însă de suportul existențial al unei personalități complexe. Și dacă pe Manolescu îl citim pentru plăcerea de a-l citi, nu îl vom scoborî, credem ,afirmind că ne interesează și reconstituirea lui Maiorescu așa cum ne-o oferă el, însuși, din perspectiva unei critici moderne care a ajuns să depășească și să învingă cîteva prejudecăți tenace. Pentru că deși îl inventează, cum ar spune criticul, și îi aparține întru totul, acest Maiorescu al său rămîne totuși un Maiorescu valabil, situat în cadrul larg al obiectivității și al adevărului, ferit de substituiri și deghizări piezișe. Consonanța dintre autor și personajul său e atît de intimă și de firească încît nu provoacă nici cea mai mică suspiciune și dacă vrem să-l aflăm undeva pe Manolescu, îl vom întîlni în spiritualitatea generală a cărții, în stilul și în poezia ce-o animă. Demnă de o deosebită apreciere în Contradicția lui Maiorescu e însăși operația de analizare pas cu pas a tuturor aspectelor care compun universul maiorescian. Maiorescu dovedește o perfectă stăpînire a instrumentului analitic și e o continuă delectare să urmărești modul cum rezolvă toate întîlnirile dificile cu problemele controversate sau necontroversate ale subiectului său. O intuiție rapidă, o inteligență suplă și cultivată, în slujba unui remarcabil talent literar asigură fiecărui moment al dezbaterii o rezolvare fericită și o atmosferă plină de elevație. Dar dacă despre acest excurs analitic putem afirma tnează miezul lucrării, că dotnici cadrul ei teoretic nu e mai prejos. Acest cadru e un sistem propriu de reflecții despre artă și creatorul ei, în speță despre arta criticii și despre critic, și el dă adîncime fluxului analitic și totodată pune în valoare echilibrul și rotunjimea construcției manolesciene. Carte despre un critic exemplar, de o netăgăduită măreție spirituală, exemplară ea însăși prin ceea ce propune și prin felul cum propune. Contradicția lui Maiorescu îl consacră definitiv pe Nicolae Manolescu, definindu-i pe deplin personalitatea de critic și subliniind încă o dată darurile sale de creator care îl așează printre cei mai dotați scriitori ai generațiilor tinere. S-ar putea cita pagini întregi, numeroase pasaje care să ateste atit arta propriu-zisă a literatului cît și pe cea a criticului purtător de idei. Ne vom mărgini să reproducem in încheiere un pasaj semnificativ pentru puterea formulatorie a criticului dar și pentru direcția ideilor sale: „Nu este creație unde nu este năzuința către un început absolut. Criticul modern, nu mai puțin decât Maiorescu, năzuiește să fie cel dinții, și critica adevărată reprezintă totdeauna o inaugurare. Dar sentimentul nostru de întîietate cuprinde, deopotrivă cu conștiința absolutului, și conștiința relativității: criticul modern se știe supus controversei și discuției, Maiorescu însă se simțea indiscutabil“. VICTOR FELEA Vladimir Streinu: Clasicii noștri Oricît am avea de regretat perioada destul de lungă în care cartea lui Vladimir Streinu ne-a lipsit dintre instrumentele cele mai imediate de lucru, ediția din „Casa școalelor“ avînd circulația restrînsă a unui bun de preț, cred totuși că nici o altă vîrstă a spiritului nostru critic n-ar fi fost mai favorabilă acestei reeditări decit cea de astăzi. O epocă încă agitată prin discuții sau ecourile unor discuții, în care procesul numit odinioară de reactualizare a clasicilor și-a încheiat faza lui cantitativă trecînd înttr-una cu totul nouă, calitativă, în care țelul principal nu mai este redescoperirea celor vechi ci luarea lor în stăpînire, în posesie, însușirea lor, în care, cel puțin pe o direcție actul critic este unul de invenție, dacă nu chiar de creație adînc personală, o asemenea epocă are toate șansele să arunce un fascicol de lumină, puternic și revelator, asupra adjectivului posesiv din titlul acestei cărți. Pentru noi, astăzi, cuvîntul noștri nu reprezintă locul comun facil, traducînd o conștiință comună destul de nediferențiată, ba, chiar, pe alocuri, punctată de un accent de autoironie, cuvînt bun pentru rostit în cor, pentru refrenuri trecătoare, pradă ușoară vîntului vremii... El semnifică acum preludiul unei metode critice despre care, chiar dacă nu putem spune în totalitate că este a noastră, astăzi avem o destul de limpede conștiință. In spațiul limitat al istoriei noastre literare, cartea lui Vladimir Streinu face epocă, fără ,să coincidă strict, cu studiile despre Eminescu întreprinse de G. Călinescu, Tudor Vianu și D. Popovici, cu uriașul efort editorial al lui Perpessicius, cu monografia lui Lovinescu închinată lui Titu Maiorescu. Dar, pe And cei amintiți cheltuiau erudiție și putere de muncă pe cărările cele mai divergente ale spațiului tematic pe care-l propunea epoca noastră clasică, utilizînd orice sugestie internă, orice posibilă trimitere din acest spațiu în afară pentru îndrăznețe construcții sau avînturi de gînd. Vladimir Streinu, fără s-o mărturisească programatic, urmărește cu insistență neobosită și neobositoare un singur țel, destul de limitat de altfel: contemporaneizarea literaturii clasice, aducerea ei, pe orice fir posibil, cît mai aproape de prezent. Perspectiva este una de zbor înalt, pentru a putea cuprinde în întregime relieful spațiului de dedesubt. Nu credem că sîntem prea departe de adevăr cînd avansăm ipoteza că această culegere de studii, oricum, nesupuse programatic și manifest unei idei de bază, deci mai mult culegere, trebuie pusă în legătură cu contribuția autorului ei la lucrarea colectivă asupra Istoriei literaturii române moderne. Fie că reprezintă construcția punctelor de sprijin necesare contribuției proprii la acest edificiu, fie rezultatul unui explicabil elan creator, avansat, în domeniul unuia din colaboratorii săi, fie chiar la fel de explicabilă, tentativă de concurență, materia de studiu din acest volum este una specifică de istorie literară, este material de construcție pentru o istorie literară. De n-ar fi decit perspectiva de ansamblu, de o unică putere de sinteză, asupra secoluluiul XIX- lea al culturii noastre, și încă iar fi destul pentru probarea acestei idei. Iată, acest secol este „pronunțat, voit și chiar metodic românesc, dar și [. ..] europenesc, în același, timp“. Lucrarea celor trei principale generații ale secolului este convergentă: „una a propagat gustul culturii în formă rudimentară“, „alta ia înlesnit apariția unei culturi naționaliste“ și „a treia a provocat nașterea formelor criticiste și științifice ale spiritului românesc“;„toate trei au avut în țara noastră un gol de umplut sau de micșorat, un scop educativ de împlinit și, prin aceasta, o mare asemănare între ele“. Scriitorii veacului trecut sînt „militanți“ și „patrioți [...] în motivarea de bază a unor atît de felurite îndeletniciri“. Dacă asupra celui de al doilea cuvînt din titlul acestei cărți cade astăzi o lumină mai puternică, nu este mai puțin adevărat că nici cel dinții nu rămîne inert, în accepțiunea somnolentă generală. Pentru Vladimir Streinu ,clasic însemna capabil de înnoire, mereu actual, mereu voiu,armonic, spațiul limitat din care pornesc fluvii, în care se agită o materie vie, plină de mișcare. Criticul este cel care a surprins, astăzi noi putem spune a inventat, calitatea particulară a clasicismului românesc de a stabili sinteza între elanul romantic și sim Dumitru D. Panaitescu Carnet inactual (vol. I) Recenta apariție a Memorialului de ziaristică semnat de Perpessicius a fost în măsură să ne reamintească (dacă am uitat vreodată) că în paginile presei noastre, indiferent de profil, s-a practicat gazetăria pe un teren care nu poate fi străin de literatură, adică integrîndu-se efectiv acesteia ca un gen cu un specific bine conturat. Secțiunea volumului consacrată problemelor literaturii și artei aduce articole care, prin forța împrejurărilor, reclamaseră și uneltele criticului sau istoricului literar. Și totuși, rîndurile tipărite nu constituiau altceva decit tot o formă a jurnalisticii, chiar dacă un cititor ar fi tentat să le asimileze criticii literare. Astăzi — se pare — asistăm la o readucere in actualitate a „cronicii“ sau „tabletei“ cu profil gazetăresc, poate pentru că pilda lui Călinescu și Arghezi este încă vie și cu siguranță pentru că această „specie“ e condimentul paginilor de ziar sau revistă. Faptul e de natură, și el, să contrazică pe cei care, strîngîndu-și în volum cronicile și recenziile tipărite cu mai multă ori mai puțină regularitate, se hrănesc cu iluzia că marchează un moment deosebit în cîmpul jurnalisticii. In realitate, după amintita culegere a lui Perpessicius, un alt exemplu de ceea ce poate și trebuie să fie jurnalistica pe teme literare ni-l oferă și volumul lui Dumitru D. Panaitescu, întitulat, semnificativ, Carnet inactual (Ed. Minerva, 1970). Și am spus semnificativ, fiindcă autorul nu înțelege să adopte eticheta „cronici literare“, „studii literare“, „critice“, „ portrete literare“ etc., deși ar fi putut să o facă poate cu mai multă îndreptățire decît alți semnatari. Volumul cuprinde, după cum ne avertizează autorul lui intr-un succint Cuvînt înainte, articole publicate între anii 1942—1947 în revistele Vremea, Universul literar, Lumea și Revista fundațiilor, cărora li se adaugă alte cîteva ulterioare. Formula îmbrățișată este aceea a comentariului, competent și penetrant, în marginea unor volume de proză, poezie, critică sau istorie literară, ori pornind de la diferite evenimente, comemorări, aniversări, studiul asupra poeziei lui Mistral datorat lui Jean Soulairol. Amintiri dintr-o altă viață de Francis Carco, iubirile lui Oscar Wilde de L. Delaure Mardrus, corespondența lui Alain Fournier, inaugurarea Muzeului „Victor