Tribuna, iulie-decembrie 1970 (Anul 14, nr. 27-53)

1970-09-17 / nr. 38

• 1* J ei. Căci discutîndu-l pe Maio-CPO IIl Co­­țescu, executindu-i cu subtt­Contradicția lui Maiorescu Trebuie să recunoaștem că apariția cărții lui Nicolae Ma­nolescu Contradicția lui Ma­iorescu, a constituit un eve­niment literar de primul rang și nu e de mirare că în ju­rul ei s-a desfășurat deja un evantai de elogii entuziaste dar și de obiecții și contes­tări mai mult sau mai puțin insidioase. Deși a publicat prin reviste unele fragmente din lucrare, răpindu-i în parte caracterul inedit, Contradicția lui Maiorescu a surprins cu toate acestea tocmai noutatea ei, prin unghiul prin de vedere original din care concepută, a surprins ca orice e operă expresie unitară și închegată, inimitabilă a unei personalități creatoare. Dacă tonul și stilul lui Manolescu sunt perceptibile și în cronici sau articole, ampla monogra­fie critică despre Maiorescu nu l-a constrîns să-și piardă trăsăturile definitorii, să le „dizolve“ intr-un comentariu neutru și lipsit de Dimpotrivă. Contradicția reliefu­lui Maiorescu e o tentativă în­drăzneață, întîia în zilele noastre de a ne propune o nouă viziune despre marele critic român, de a întemeia (pentru a vorbi în termenii cărții) o altă interpretare operei sale, de a înălța în­­ spirit modern o viabilă construcție critică. N. Mano­lescu pornește de la ideea că orice creație reprezintă în fond o ruptură față de trecut, față de contextul anterior, un gest insolit care introduce în­tre elementele vechi o ordine nemaiîntîlnită. Pentru el „ma­rea creație tinde să fie tot­deauna un început: ea nu poate fi nici o clipă definită prin ceva anterior; se defi­nește exclusiv prin ceea ce inaugurează“. Ideea se dove­dește foarte fecundă și îl con­duce pe Manolescu să ceară în chip magistral con­fi­gura de întemeietor a pon­tifului Junimii. Și înainte vre­me criticii noștri de presti­giu, începînd cu Lovinescu și sfîrșind cu Pompiliu Constan­­tinescu, au vorbit de fonda­torul Maiorescu, de marele i­­nițiator al unei întregi di­recții în critica literară româ­nească, dar toate profundele și subtilele lor analize de detaliu, precum și sintezele portretistice adeseori strălu­citoare nu au reușit să ne în­lăture o anumită insatisfacție, aceea de a-l vedea pe Maio­rescu diminuat pe o latură sau alta a personalității sale, re­dus în genere la tipul de îndrumător (providențial­) în cultură, însă risipit în activi­tăți derutant de diverse, prin­tre care și aceea de critic li­terar cu apetențe judecăto­rești, schematic și lipsit de continuitate, de plăcerea ana­lizei. (N. Manolescu ia și el în considerare opiniile mai vechi despre Maiorescu, in­­dicînd în Vladimir Streinu pe cel mai înțelegător interpret, în sensul vederilor contempo­rane, al criticii acestuia­. Ima­ginea lui Maiorescu era pri­vită desigur cu venerație și principiul intransigenței supe­rioare pe care îl întruchipa el a fost de cîteva ori invocat în epoci de confuzie a valorilor și de criză spirituală, lansîndu­­se apelul: „înapoi la Maio­rescu!“ Cu toate acestea, per­sonalitatea lui de creator a rămas neelucidată, în pen­umbra unor explicații contra­dictorii și insuficiente. După publicarea însemnărilor zil­nice, mitul olimpianului a fost serios zdruncinat, s-a descoperit omul îndărătul măștii, creîndu-se plicații în receptarea noi cons­adec­vată a unei figuri ce-și tră­dase propria-i înfățișare de-o viață. A fost absolvit prin stilul fără vîrstă, incoruptibil, al articolelor sale, exemplu de limpezime și măiestrie în li­teratura de idei, însă descum­pănirea în fața producțiilor lui disparate și fără suflu ce nu păreau să alcătuiască nici­decum opera căutată, menită să justifice considerația înaltă de care se bucura în conștiin­ța literară a urmașilor imedi­ați, a persistat în continuare. O dată cu înlăturarea măștii de olimpian, personalitatea umană a criticului s-a trans­format pentru unii exact în contrarul ei, dovedind egoism și meschinărie acolo unde se presupuneau nobile preocu­pări. în același timp, contro­versa asupra creatorului s-a soldat cu un compromis, ceea ce a lăsat moștenire e numai o direcție în critică, direcția estetică, nu și o critică mo­dernă, analitică, aplicată la text, pentru care i-au lipsit mijloacele și vocația. Excep­­tînd, deci, unele articole rezis­tente prin ele însele ca expre­sie autonomă a spiritului ma­iorescian, restul contribuției se înscria în perimetrul lucruri­lor de circumstanță supuse desuetudinii. Maiorescu apă­rea astfel îndeosebi ca un fac­tor de orientare culturală, im­portant prin amploarea im­pulsului dat, prin meritul is­toric de a fi promovat (mai mult practic) pe cei mai de seamă scriitori ai secolului trecut, prin instituirea în cri­tică a unui model de ținută etică și estetică exemplară. Toate acestea însă nu erau de ajuns să-i consolideze și pen­tru posteritate locul de frunte pe care și-l asigurase prin­tre contemporani, locul mai ales durabilitatea confe­și­unte exclusiv de opera scrisă. Meritul cărții lui Manolescu provine tocmai de aici, de la pasul făcut înainte în acest sens, de la descoperirea unui Maiorescu integral, autor al unei vaste opere critice despre alții și despre sine, variată ca aspect clar unitară în spiritul și tonul ei. Revelația avută de critic, emoția resimțită în con­tact cu această figură de ex­cepție a literaturii și culturii noastre s-au transmis îndată textului, parcurgîndu-l de la un capăt la altul ca o undă neistovită și discretă de far­mec intelectual și artistic. Se vede și se simte peste tot că Manolescu a elaborat nu o simplă monografie despre un clasic, nici o compilație fie ea și instructivă și academică despre un scriitor controver­sat, în care să-și aducă mo­desta sau mai puțin modesta sa „contribuție“, ci a scris o carte adevărată ce poartă însemnele depline ale creați­ei, o carte care dacă îl re­găsește pe Maiorescu cel autentic îl implică totodată, cu profunzime, și pe autorul lu­ate portretul, Manolescu discută destinul însuși al cri­ticului, condiția lui „materia­lă“ (istorică) și „ideală“, iden­­tificîndu-se cu problemele care i se pun mereu acestuia. Privindu-și personajul de pe platforma sigură a operei, el e angajat într-o dublă opera­ție în același timp. Pe măsu­ră ce demonstrează existența operei, făcînd-o să trăiască, reconstituind-o din elemente­­le-i aparent nearmonice, prind consistență de sub pana sa trăsăturile caracteristic ma­­ioresciene, de virtuoz al crea­ției critice, nu lipsite însă de suportul existențial al unei personalități complexe. Și da­că pe Manolescu îl citim pen­tru plăcerea de a-l citi, nu îl vom scoborî, credem ,afirmind că ne interesează și reconsti­tuirea lui Maiorescu așa cum ne-o oferă el, însuși, din perspectiva unei critici mo­derne care a ajuns să depă­șească și să învingă cîteva prejudecăți tenace. Pentru că deși îl inventează, cum ar spu­ne criticul, și îi aparține întru totul, acest Maiorescu al său rămîne totuși un Maiorescu valabil, situat în cadrul larg al obiectivității și al adevăru­lui, ferit de substituiri și de­ghizări piezișe. Consonanța dintre autor și personajul său e atît de intimă și de firească încît nu provoacă nici cea mai mică suspiciune și dacă vrem să-l aflăm undeva pe Mano­lescu, îl vom întîlni în spiri­tualitatea generală a cărții, în stilul și în poezia ce-o ani­mă. Demnă de o deosebită apre­ciere în Contradicția lui Ma­iorescu e însăși operația de analizare pas cu pas a tutu­ror aspectelor care compun universul maiorescian. Ma­­iorescu dovedește o perfectă stăpînire a instrumentului a­­nalitic și e o continuă delec­tare să urmărești modul cum rezolvă toate întîlnirile difi­cile cu problemele controver­sate sau necontroversate ale subiectului său. O intuiție ra­pidă, o inteligență suplă și cultivată, în slujba unui re­marcabil talent literar asigură fiecărui moment al dezbaterii o rezolvare fericită și o atmos­feră plină de elevație. Dar dacă despre acest excurs ana­litic putem afirma tnează miezul lucrării, că dot­nici cadrul ei teoretic nu e mai prejos. Acest cadru e un sis­tem propriu de reflecții de­spre artă și creatorul ei, în speță despre arta criticii și despre critic, și el dă adîn­­cime fluxului analitic și tot­odată pune în valoare echi­librul și rotunjimea construc­ției manolesciene. Carte despre un critic exem­plar, de o netăgăduită măre­ție spirituală, exemplară ea însăși prin ceea ce propune și prin felul cum propune. Contradicția lui Maiorescu îl consacră definitiv pe Nicolae Manolescu, definindu-i pe de­plin personalitatea de critic și subliniind încă o dată daru­rile sale de creator care îl așează printre cei mai dotați scriitori ai generațiilor tine­re. S-ar putea cita pagini în­tregi, numeroase pasaje care să ateste atit arta propriu-zisă a literatului cît și pe cea a criticului purtător de idei. Ne vom mărgini să reproducem in încheiere un pasaj semni­ficativ pentru puterea formu­­latorie a criticului dar și pen­tru direcția ideilor sale: „Nu este creație unde nu este nă­zuința către un început abso­lut. Criticul modern, nu mai puțin decât Maiorescu, năzu­iește să fie cel dinții, și cri­tica adevărată reprezintă tot­deauna o inaugurare. Dar sen­timentul nostru de întîietate cuprinde, deopotrivă cu con­știința absolutului, și conști­ința relativității: criticul mo­dern se știe supus controver­sei și discuției, Maiorescu în­să se simțea indiscutabil“. VICTOR FELEA Vladimir Streinu: Clasicii noștri Oricît am avea de regretat perioada destul de lungă în care cartea lui Vladimir Strei­nu­ ne-a lipsit dintre instru­mentele cele mai imediate de lucru, ediția din „Casa școa­­lelor“ avînd circulația restrîn­­să a unui bun de preț, cred totuși că nici o altă vîrstă a spiritului nostru critic n-ar fi fost mai favorabilă acestei re­editări decit cea de astăzi. O epocă încă agitată prin discu­ții sau ecourile unor discuții, în care procesul numit odini­oară de reactualizare a clasicilor și-a încheiat faza lui cantitativă trecînd înttr-una cu totul nouă, calitativă, în care țelul principal nu mai este redescoperirea celor vechi ci luarea lor în stăpînire, în po­sesie, însușirea lor, în care, cel puțin pe o direcție actul critic este unul de invenție, dacă nu chiar de creație adînc personală, o ase­menea epocă are toate șansele să arunce un fascicol de lumină, pu­ternic și revelator, asupra adjectivului posesiv din titlul acestei cărți. Pentru noi, astăzi, cuvîntul noștri nu reprezintă locul comun facil, traducînd o conștiință comună destul de nediferențiată, ba, chiar, pe alocuri, punctată de un accent de autoironie, cuvînt bun pentru ros­tit în cor, pentru refrenuri trecătoare, pradă ușoară vîntului vremii... El semnifică acum preludiul unei metode critice despre care, chiar dacă nu putem spune în totalitate că este a noastră, astăzi avem o destul de­­ limpede conștiință. In spațiul limitat al istoriei noastre literare, cartea lui Vladimir Streinu face epocă, fără ,să coincidă strict, cu studiile despre Emi­­nescu întreprinse de G. Călinescu, Tudor Vianu și D. Popovici, cu uriașul efort editorial al lui Perpessicius, cu monografia lu­i Lovi­nescu închinată lui Titu Maiorescu. Dar, pe­­ And cei amintiți chel­tuiau erudiție și putere de muncă pe cărările cele mai divergente ale spațiului tematic pe care-l propunea epoca noastră clasică, uti­­lizînd orice sugestie internă, orice posibilă trimitere din acest spațiu în afară pentru îndrăznețe construcții sau avînturi de gînd. Vladi­mir Streinu, fără s-o mărturisească programatic, urmărește cu in­sistență neobosită și­­ neobositoare un singur țel, destul de limitat de altfel: contemporaneizarea literaturii clasice, aducerea ei, pe orice fir posibil, cît mai aproape de prezent. Perspectiva este una de zbor înalt, pentru a putea cuprinde în întregime relieful spațiului de dedesubt. Nu credem că sîntem prea departe de adevăr cînd avansăm ipoteza că această culegere de stu­dii, oricum, nesupuse programatic și manifest unei idei de bază, deci mai mult culegere, trebuie pusă în legătură cu contribuția au­torului ei la lucrarea colectivă asupra Istoriei literaturii române mo­derne. Fie că reprezintă construcția punctelor de sprijin necesare contribuției proprii la acest edificiu, fie rezultatul unui explicabil elan creator, avansat, în domeniul unuia din colaboratorii săi, fie chiar la fel de explicabilă, tentativă de concurență, materia de studiu din acest volum este una specifică de istorie literară, este material de construcție pentru­­ o istorie literară. De n-ar fi decit perspectiva de ansamblu, de o unică putere de sinteză, asupra secolului­­ul XIX- lea al culturii noastre, și încă iar fi destul pentru probarea acestei idei. Iată, acest secol este „pronunțat, voit și chiar metodic românesc, dar și [. ..] europenesc, în același, timp“. Lucrarea celor trei princi­pale generații ale secolului este convergentă: „una a propagat gustul culturii în formă rudimentară“, „alta ia înlesnit apariția unei culturi naționaliste“ și „a­ treia a provocat nașterea formelor criticiste și științifice ale spiritului românesc“;­­„toate trei au avut în țara noastră un gol de umplut sau de micșorat, un scop educativ de împlinit și, prin aceasta, o mare asemănare între ele“. Scriitorii veacului trecut sînt „militanți“ și „patrioți [...] în motivarea de bază a unor atît de felurite îndeletniciri“. Dacă asupra celui de al doilea cuvînt din titlul acestei cărți cade astăzi o lumină mai puternică, nu este mai puțin adevărat că nici cel dinții nu rămîne inert, în accepțiunea somnolentă generală. Pen­tru Vladimir Streinu ,clasic însemna capabil de înnoire, mereu actual, mereu voiu,­­armonic, spațiul limitat din care pornesc fluvii, în care se agită o materie vie, plină de mișcare. Criticul este cel care a sur­prins, astăzi noi putem spune a inventat, calitatea particulară a cla­sicismului românesc de a stabili sinteza între elanul romantic și sim­ Dumitru D. Panaitescu Carnet inactual (vol. I) Recenta apariție a Memo­rialului de ziaristică semnat de Perpessicius a fost în mă­sură să ne reamintească (dacă am uitat vreodată) că în pa­ginile presei noastre, indife­rent de profil, s-a practicat gazetăria pe un teren care nu poate fi străin de litera­tură, adică integrîndu-se efec­tiv acesteia ca un gen cu un specific bine conturat. Secțiu­nea volumului consacrată pro­blemelor literaturii și artei aduce articole care, prin forța împrejurărilor, reclamaseră și uneltele criticului sau istoricului lite­rar. Și totuși, rîndurile tipărite nu constituiau altceva decit tot o formă a jurnalisticii, chiar dacă un cititor ar fi tentat să le asimileze criticii literare. Astăzi — se pare — asistăm la o readucere in ac­tualitate a „cronicii“ sau „tabletei“ cu profil gazetăresc, poate pentru că pilda lui Călinescu și Arghezi este încă vie și cu siguranță pen­tru că această „specie“ e condimentul paginilor de ziar sau revistă. Faptul e de natură, și el, să contrazică pe cei care, strîngîndu-și în volum cronicile și recenziile tipărite cu mai multă ori mai puțină regularitate, se hrănesc cu iluzia că marchează un moment deosebit în cîmpul jurnalisticii. In realitate, după amintita culegere a lui Perpessicius, un alt exemplu de ceea ce poate și trebuie să fie jur­nalistica pe teme literare ni-l oferă și volumul lui Dumitru D. Panaitescu, întitulat, semnificativ, Carnet inactual (Ed. Minerva, 1970). Și am spus semnificativ, fiindcă autorul nu înțelege să adopte eticheta „cronici literare“, „studii literare“, „critice“, „ portrete litera­re“ etc., deși ar fi putut să o facă poate cu mai multă îndreptățire decît alți semnatari. Volumul cuprinde, după cum ne avertizează autorul lui intr-un suc­cint Cuvînt înainte, articole publicate între anii 1942—1947 în re­vistele Vremea, Universul literar, Lumea și Revista fundațiilor, cărora li se adaugă alte cîteva ulterioare. Formula îmbrățișată este aceea a comentariului, competent și penetrant, în marginea unor vo­lume de proză, poezie, critică sau istorie literară, ori pornind de la diferite evenimente, comemorări, aniversări, studiul asupra poeziei lui Mistral datorat lui Jean Soulairol. Amintiri dintr-o altă viață de Francis Carco, iubirile lui Oscar Wilde de L. Delaure Mardrus, corespondența lui Alain Fournier, inaugurarea Muzeului „Victor

Next