Tribuna, iulie-decembrie 1970 (Anul 14, nr. 27-53)
1970-11-26 / nr. 48
A Proletari din toate țările, uniți-vă! Director-fondator IOAN SLAVICI (1884) . Anul XIV Nr. 48 (722) . 26 noiembrie 1970 • 16 pag. — 1 leu săptâmînal de cultură Despre călătoriile lui Liviu Rebreanu știm puține lucruri, cu toate că trei dintre ele le-a povestit în Metropole (1931), folosind, cum reiese clar din compararea unor pasaje cu altele, citate de fiica scriitorului, însemnările sale zilnice. Soarta „jurnalului“ acestui mare și interesant romancier (document fără doar și poate revelator în multe privințe) mi se pare din cele mai ciudate. Nu știm, pînă astăzi, ce extensie au acele pagini, cînd și cum vom vedea tipărite acele carnete. Au trecut mai bine de 25 de ani de la moartea scriitorului, cît va mai trebui oare să treacă pînă a avea editat acest manuscris de prim ordin, documentar și biografic, dar probabil și de interes intrinsec, literar. Dispariția unui spirit de talia lui Liviu Rebreanu impunea, cred, o mai atentă dare la iveală a „postumelor“ sale, fie ele schițe, proecte, note, carnete de scriitor, fie — și nu în ultimul rînd — „jurnalul“. între timp, cîte un pasaj zgîrcit strecurat într-un număr comemorativ ori în filele unor cărți de evocare (Cu colaje IMINE DE LIVIU REBREANU (Bust de Romul Ladea) ION BRAD Ritm Ritm mioritic — vale-munte, vale-deal, în leagănul acesta de Ardeal Iar mă scufund. Iar mor. Iar reînviu. Devreme poate. Poate prea tîrziu. Nici o lumină șchiopăn ezitare Cu ci din munte muntele răsare, Cu cu din vale cețuri se alungă Și nu mai bate clopotul în dungă. Sînt eu, ori a crescut altcineva In leagănul mutat sub fruntea mea? împărăție înc-o dată toamna mă subjugă. Port pe creștet roșia ei glugă Nestatornică, de frunze multe Toate de pe fruntea vremii smulte. Dacă, ispitit de gînd, mă plimb Pașii par de lună și de timp. Marșul doar de mine-mpiedicat Fostul, mai în vară, împărat. Caut să m-ascund, să nu mă mire Toată această calmă risipire Pogorîtă pînă-n rădăcini Unde nu se-aude cînd suspini. soțul meu. Zilele care au plecat) ispitește și mai mult curiozitatea cititorului și nu poate — pentru istoricul literar — suplini absența întregului document. Tehnica arbitrară a citării, amestecul bizar de pasaje zise din „jurnal“ cu altele, de prin scrisori și ilustrate (în cartea doamnei Puia Florica Rebreanu) nu fac decît să ne mărească și mai mult confuzia. Ce fel de interdicții vor fi planînd pe acest jurnal ? Țin ele de o clauză testamentară, de rezervele moștenitorilor ori nu-i decît vinovata noastră indolență că n-am editat nici acum jurnalul unuia din cei mai mari scriitori români ? Dar parcă celălalt jurnal, monumental acesta, poate comparabil, pentru literele noastre, cu opera fraților Goncourt, al lui Gala Galacticul, are o soartă mai bună ? Deocamdată — dintr-o serie editorială ce s-ar fi cuvenit să se instituie într-o elegantă colecție — avem doar Jurnalul lui N. D. Cocea, dar încă nu ne-am ostenit să reedităm și să completăm Însemnările zilnice ale lui Maiorescu ! Din puținele file ce ni s-au servit pînă acum ne putem totuși convinge că notele de călătorie luate pe viu, în jurnal, sînt mai interesante și cu un nerv stilistic propriu față de prelucrarea lor stânjenitoare din Metropole. Mai ales partea de anecdote capătă în cartea din 1931 un ton fals, pe lîngă considerațiile naive, desuete ori de-a dreptul reprobabile (cum ar fi impresiile despre realitățile Italiei fasciste, înțelese de-a-ndoaselea, dar corectate dureros în cont.Continuare în pag. a 6-a) MIRCEA ZACIU üElia * lui Hori Comemorăm 50 de ani de la moartea lui Alexandru Macedonski, în împrejurări total schimbate și pentru soarta sa literară-profund nedreaptă pînă mai ieri — și pentru condițiile spirituale ale întregii epoci, cel dinții gînd al nostru depășișește jură voie și poezia și meditația estetica. In jurul numelui și operei lui Macedonski s-au adunat de-a lungul anilor atîtea legende, erori și prejudecăți, incit azi, cînd dreptatea în sfîrșit s-a făcut, reflexia cea mai adîncă, reculegerea noastră cea mai gravă trece fără voie mult dincolo de literatură, intr-un plan etic, intr-un adevărat examen de conștiință al vieții literare. Cazul Macedonski constituie, sub toate aspectele, o lecție, o excepțională lecție. Pentru el, pentru destinul său, în primul rînd, dar și pentru noi toți. Un al doilea caz mai complicat, mai iritant, mai pasionant și mai edificator n-a existat in întreaga noastră literatură. Ce ne învață Macedonski? Mai întîi acest fapt esențial, fără de care nu există nici creație durabilă, nici posteritate literară, nici recunoaștere postumă, să știi să aștepți, să ai răbdare. Să creezi în condiții aspre, adesea în mijlocul adversității generale, și să ai încredere inflexibilă în geniul tău, în opera ta, în steaua ta. Macedonski era dispus să aștepte chiar mai mult decât cinci decenii. Își fixase ca termen-limită al recunoașterii, într-un Epigraf sfidător, „patru generații“ și istoria s-a dovedit mai generoasă, mai înțelegătoare decît sperase poetul. De fapt, n-au trecut „peste moartea mea“ nici două generații și, iată, numele său se înalță tot mai senin, tot mai impunător la orizont. „Al dreptății ceas deplin“ a sunat și pentru Macedonski. Erori literare se pot face și se vor mai face. Erori în serie, generație după generație, niciodată. Există o providență și o justiție imanentă, care repară totul, și „ura“ și „neghiobia dușmănească“ și „prostia“. Soarta lui Macedonski ne-o dovedește din plin. Poetul concepe creația ca un act de profundă bucurie spirituală, de exultanță și euforie, radios și entuziast, în plin regim de incandescență. Cine face poezie într-o astfel de dispoziție interioară nu poate fi decit profund optimist, pînă la iluzionare himeră, pînă la fanatismul repași rației postume. A avea totală încredere în ordinea și dreptatea universală, în spiritul justiției cosmice, nu este dat decît marilor spirite, posedate de ideal, cu ochii fascinați de cel mai pur azur. Această trăire de mare vibrație, proiectată in „periheUe", de totală adeziune la cele mai adinei armonii ale lumii, ne cîștigă și ne consolidează intuitiv încrederea in așezarea dreaptă a vieții și a spiritului. Este o lecție superioară de optimism, o rară demonstrație de trăire și speranță în viitorul cel drept, care pune pe toți și pe toate la locul lor, în chip firesc și lipsit de patimi. Se aud unele voci, subțiri la glas, după care literatura, cultura, întregul nostru popor, ar trăi „din cultul provizoriului și al relativului“. Cit de meschină, de plată, de inexactă și — repet — calomnioasă este o astfel de teorie o dovedește și cazul lui Macedonski, care n-a trăit efectiv — în mâță și operă — decît din cultul definitivului și al absolutului. Creația pentru el este granit, stîncă, marmură, cristal, diamant, aur, materie incoruptibilă și incasabilă, care sfidează orice adversitate, orice eroziune, orice alterare. Macedonski proiectează totul pe dimensiuni eterne. Spiritul său nu cultivă decît permanențele și valorile absolute. Dilema sa vitală este, tot sau nimic, ori oricare pe care, alternativă disperată, în care aruncă fanatic totul: securitate personală, liniște interioară, comoditate, familie, chiar onoare. In viață, în artă, în polemici n-a procedat niciodată altfel. El nu cunoaște compromisul abstract, tranzacția cu marile idei, mica adaptare, micul aranjament, mica „ciupeală“. Expedientele sale au fost metode extreme de a-și salva, in extremis, marile scopuri ale vieții, uneori chiar existența și familia. Cedările sale, care au fost, au fost totdeauna însoțite de mari drame, de profunde agitații interioare. In focul lor, el și-a găsit totdeauna liniștea și expierea. Căci în viață totul se plătește, uneori pînă la centimă. Dacă Macedonski a fost în fond atît de tîrziu, recunoscut, trebuie spus deschis, faptul se datorește în bună parte și lui. Nu trebuie ascuns că poetul a făcut și erori, că inabilitatea sa socială a luat uneori forme extreme, aproape monstruoase. Fire absolutistă, excesivă, pasionată, fanatică, el a lovit adesea în dreapta și în stingă, fără previziune imediată, fără rezerve, fără stăpinire de sine, orbește. Toate polemicile sale sunt forme excesive de apărare. Lui nu-i aparține inițiativa nici unui atac, nici unei insulte. Eroarea lui Macedonski a constat însă (Continuare în pag. a 4-a) ADRIAN MARINO