Tribuna, iulie-decembrie 1970 (Anul 14, nr. 27-53)

1970-11-26 / nr. 48

A Proletari din toate țările, uniți-vă! Director-fondator IOAN SLAVICI (1884) . Anul XIV Nr. 48 (722) . 26 noiembrie 1970 • 16 pag. — 1 leu săpt­âmîna­l de cultură D­espre călătoriile lui Liviu Rebreanu știm puține lu­cruri, cu toate că trei din­tre ele le-a povestit în Metro­pole (1931), folosind, cum reiese clar din compararea unor pasaje cu altele, citate de fiica scriito­rului, însemnările sale zilnice. Soarta „jurnalului“ acestui mare și interesant romancier (document fără doar și poate revelator în multe privințe) mi se pare din cele mai ciudate. Nu știm, pînă astăzi, ce extensie au acele pagi­ni, cînd și cum vom vedea tipă­rite acele carnete. Au trecut mai bine de 25 de ani de la moartea scriitorului, cît va mai trebui oa­re să treacă pînă a avea editat acest manuscris de prim ordin, documentar și biografic, dar pro­babil și de interes intrinsec, li­terar. Dispariția unui spirit de talia lui Liviu Rebreanu impu­nea, cred, o mai atentă dare la iveală a „postumelor“ sale, fie ele schițe, proecte, note, carnete de scriitor, fie — și nu în ultimul rînd — „jurnalul“. între timp, cîte un pasaj zgîrcit strecurat în­­tr-un număr comemorativ ori în filele unor cărți de evocare (Cu colaje IMIN­E DE LIVIU REBREANU (Bust de Romul Ladea) ION BRAD Ritm Ritm mioritic — vale-munte, vale-deal, în leagănul acesta de Ardeal Iar mă scufund. Iar mor. Iar reînviu. Devreme poate. Poate prea tîrziu. Nici o lumină șchiopă­n ezitare Cu ci­ din munte muntele răsare, Cu cu­ din vale cețuri se alungă Și nu mai bate clopotul în dungă. Sînt eu, ori a crescut altcineva In leagănul mutat sub fruntea mea? împărăție înc-o dată toamna mă subjugă. Port pe creștet roșia ei glugă Nestatornică, de frunze multe Toate de pe fruntea vremii smulte. Dacă, ispitit de gînd, mă plimb Pașii par de lună și de timp. Marșul doar de mine-mpiedicat Fostul, mai în vară, împărat. Caut să m-ascund, să nu mă mire Toată­ această calmă risipire Pogorîtă pînă-n rădăcini Unde nu se-aude cînd suspini. soțul meu. Zilele care au plecat) ispitește și mai mult curiozitatea cititorului și nu poate — pentru istoricul literar — suplini absen­ța întregului document. Tehnica arbitrară a citării, amestecul bi­zar de pasaje zise din „jurnal“ cu altele, de prin scrisori și ilus­trate (în cartea doamnei Puia Florica Rebreanu) nu fac decît să ne mărească și mai mult con­fuzia. Ce fel de interdicții vor fi planînd pe acest jurnal ? Țin ele de o clauză testamentară, de rezervele moștenitorilor ori nu-i decît vinovata noastră indolență că n-am editat nici acum jurna­lul unuia din cei mai mari scrii­tori români ? Dar parcă celălalt jurnal, monumental acesta, poate comparabil, pentru literele noas­tre, cu opera fraților Goncourt, al lui Gala Galacticul, are o soar­tă mai bună ? Deocamdată — dintr-o serie editorială ce s-ar fi cuvenit să se instituie într-o ele­gantă colecție — avem doar Jur­nalul lui N. D. Cocea, dar încă nu ne-am ostenit să reedităm și să completăm Însemnările zilni­ce ale lui Maiorescu ! Din puținele file ce ni s-au servit pînă acum ne putem totuși convinge că notele de călătorie luate pe viu, în jur­nal, sînt mai interesante și cu un nerv stilistic propriu față de prelucrarea lor stânjenitoare din Metropole. Mai ales partea de anecdote capătă în cartea din 1931 un ton fals, pe lîngă consi­derațiile naive, desuete ori de-a dreptul reprobabile (cum ar fi impresiile despre realitățile Ita­liei fasciste, înțelese de-a-ndoase­­lea, dar corectate dureros în con­t.Continuare în pag. a 6-a) MIRCEA ZACIU üElia * lui H­ori Comemorăm 50 de ani de la moartea lui Alexandru Mace­­donski, în împrejurări total schimbate și pentru soarta sa literară-profund nedreaptă pînă mai ieri — și pentru condițiile spirituale ale întregii epoci, cel dinții gînd al nostru depă­și­șește jură voie și poezia și me­ditația estetica. In jurul numelui și operei lui Macedonski s-au a­­dunat de-a lungul anilor atîtea le­gende, erori și prejudecăți, incit azi, cînd dreptatea în sfîrșit s-a făcut, reflexia cea mai adîncă, reculegerea noastră cea mai gra­vă trece fără voie mult dincolo de literatură, intr-un plan etic, intr-un adevărat examen de con­știință al vieții literare. Cazul Macedonski constituie, sub toate aspectele, o lecție, o excepțională lecție. Pentru el, pentru destinul său, în primul rînd, dar și pen­tru noi toți. Un al doilea caz mai complicat, mai iritant, mai pasionant și mai edificator n-a existat in întreaga noastră litera­tură. Ce ne învață Macedonski? Mai întîi acest fapt esențial, fără de care nu există nici creație du­rabilă, nici posteritate literară, nici recunoaștere postumă, să știi să aștepți, să ai răbdare. Să creezi în condiții aspre, adesea în mijlocul adversității generale, și să ai încredere inflexibilă în geniul tău, în opera ta, în steaua ta. Macedonski era dispus să aștepte chiar mai mult decât cinci decenii. Își fixase ca ter­­men-limită al recunoașterii, în­­tr-un Epigraf sfidător, „patru ge­nerații“ și istoria s-a dovedit mai generoasă, mai înțelegătoare de­cît sperase poetul. De fapt, n-au trecut „peste moartea mea“ nici două generații și, iată, numele său se înalță tot mai senin, tot mai impunător la orizont. „Al dreptății ceas deplin“ a sunat și pentru Macedonski. Erori lite­rare se pot face și se vor mai face. Erori în serie, generație după generație, niciodată. Există o providență și o justiție ima­nentă, care repară totul, și „ura“ și „neghiobia dușmănească“ și „prostia“. Soarta lui Macedonski ne-o dovedește din plin. Poetul concepe creația ca un act de profundă bucurie spiritua­lă, de exultanță și euforie, radios și entuziast, în plin regim de in­candescență. Cine face poezie într-o astfel de dispoziție inte­rioară nu poate fi decit profund optimist, pînă la iluzionare himeră, pînă la fanatismul repa­și rației postume. A avea totală în­credere în ordinea și dreptatea universală, în spiritul justiției cosmice, nu este dat decît mari­lor spirite, posedate de ideal, cu ochii fascinați de cel mai pur azur. Această trăire de mare vi­brație, proiectată in „periheUe", de totală adeziune la cele mai adinei armonii ale lumii, ne cîș­­tigă și ne consolidează intuitiv încrederea in așezarea dreaptă a vieții și a spiritului. Este o lec­ție superioară de optimism, o rară demonstrație de trăire și speranță în viitorul cel drept, care pune pe toți și pe toate la locul lor, în chip firesc și lipsit de patimi. Se aud unele voci, subțiri la glas, după care literatura, cultu­ra, întregul nostru popor, ar trăi „din cultul provizoriului și al re­lativului“. Cit de meschină, de plată, de inexactă și — repet — calomnioasă este o astfel de teo­rie o dovedește și cazul lui Ma­cedonski, care n-a trăit efectiv — în mâță și operă — decît din cultul definitivului și al absolu­tului. Creația pentru el este gra­nit, stîncă, marmură, cristal, dia­mant, aur, materie incoruptibilă și incasabilă, care sfidează orice adversitate, orice eroziune, orice alterare. Macedonski proiectează totul pe dimensiuni eterne. Spi­ritul său nu cultivă decît perma­nențele și valorile absolute. Di­lema sa vitală este, tot sau ni­mic, ori­ ori­­care pe care, alter­nativă disperată, în care aruncă fanatic totul: securitate persona­lă, liniște interioară, comoditate, familie, chiar onoare. In viață, în artă, în polemici n-a procedat niciodată altfel. El nu cunoaște compromisul abstract, tranzacția cu marile idei, mica adaptare, micul aranjament, mica „ciupea­lă“. Expedientele sale au fost me­tode extreme de a-și salva, in extremis, marile scopuri ale vie­ții, uneori chiar existența și fa­milia. Cedările sale, care au fost, au fost totdeauna însoțite de mari drame, de profunde agitații interioare. In focul lor, el și-a găsit totdeauna liniștea și ex­pierea. Căci în viață totul se plăteș­te, uneori pînă la centimă. Dacă Macedonski a fost în fond atît de tîrziu, recunoscut, trebuie spus deschis, faptul se datorește în bună parte și lui. Nu trebuie ascuns că poetul a făcut și erori, că inabilitatea sa socială a luat uneori forme extreme, aproape monstruoase. Fire absolutistă, ex­cesivă, pasionată, fanatică, el a lovit adesea în dreapta și în stin­gă, fără previziune imediată, fă­ră rezerve, fără stăpinire de sine, orbește. Toate polemicile sale sunt forme excesive de apărare. Lui nu-i aparține inițiativa nici unui atac, nici unei insulte. Eroa­­rea lui Macedonski a constat însă (Continuare în pag. a 4-a) ADRIAN MARINO

Next