Tribuna, ianuarie-iunie 1971 (Anul 15, nr. 1-25)

1971-02-25 / nr. 8

Șansa foiletonului Intr-o discuție cum este aceea pe care Adrian Marino a inițiat-o prin succesivele „radiografii“ asupra foiletonului, nu poate fi vorba pur și simplu de vreo replică între rechizitoriu și pledoarie în cauza foiletonului în special sau a unei alte specii a criticii în general. Acestea, împreună și fiecare în parte, se apără prin însăși rațiunea lor de a fi,care nu poate fi explicată și argumentată. Este o rațiune mult superioară motivelor simple pe care le putem­­ găsi pentru a spune: cutare specie este facilă sau pasageră, cutare cuprinzătoare sau eternă, o rațiune descinsă direct din rațiunea generală de a fi deosebite a tuturor lucrurilor de pe acest pămînt și de aiurea. O putem compara — și iertat să ne fie caracterul atît de antili­vresc al comparației­ — cu aceea care împarte luptătorii după cele zece sau cîte ar fi categorii de greutate. Din faptul că ultima categorie, cea supergrea, le este superioară în gabarit și performanță tuturor ce­lorlalte și că din rândurile ei este ales supercampionul lumii, putem trage concluzia superfluității lor? Nicidecum. Cine are cît de cît habar de materie știe că de cele mai multe ori luptătorii de la ca­tegoriile mici dețin o tehnică cizelată pînă la artă, pe cîn­d, din contră, cei grei, bazîndu-se mai ales pe greutatea pumnului, sînt adesea lenți, neîndemânatici în ring. Nu se spune de atâtea ori în lu­mea boxului, că cutare luptător minuscul ar pulveriza pe toți coloșii din jurul sutei de kilograme, dacă i-ar fi posibil să sporească pro­porțional în gabarit, fără pierderea îndemînării tehnice? Pe lîngă foarte numeroasele lui dezavantaje, pe care Adrian Marino a avut grijă să le enumere și analizeze sistematic, foiletonul deține și un avantaj de care nu văd totuși cum nu s-ar ține seamă fără a nesocoti cu totul funcția specifică a criticii literare. El este, prin excelență, genul în limitele căruia se realizează contactul direct între spiritul critic și fenomenul literar concret. Aici se produce această întîlnire în condiții de maximă puritate și firesc, fără ser­viciul intermediar al perspectivei sintetice sau generalizatoare, în afara dimensiunilor, în alte cazuri obligatorii, ale istorismului. Foi­letonul are marea răspundere de a se pronunța. Pe cît posibil fără echivoc sau subterfugii, în legătură cu foarte elementara întrebare despre un anumit fenomen artistic: cum este? Sîntem­ foarte con­știenți de contextul și presa hotărât defavorabile de care se bucură, în ultima vreme, procesul­­ exersării directe a spiritului critic, con­text exprimat prin suita de variații în jurul acuzei de impresionism. Nu avem nimic împotriva exprimării libere a crezurilor­ literare și nici împotriva ascuțișului lor polemic oricât de accentuat, numai că am dori să atragem atenția celor ce-și exprimă cu bucurie intole­ranța față de așa zisul impresionism că trebuie să le fie clar că anu­lează, cu aceeași lovitură, însăși rațiunea acelui contact dintre spi­ritul critic și operă. Deci, dacă impresionismul este condamnabil, în­seamnă, prin însăși logica lucrurilor, că nu este nevoie ca spiritul critic să stea vreodată față în față numai cu opera, ci cată să-și găsească rolul în aria largă a excrescențelor ei de tot felul. Cum, în ce ne privește, rămînem atît de întârziați încât cultivăm prejudecata după care rostul criticii este acela de a răspunde, sim­­plificînd, la întrebarea: cum­ este opera, credem că foiletonul este specia critică în care acest răspuns se elaborează în primă instanță și cu maximum de prospețime. In cuprinsul foiletonului doar, și pentru întîia dată, cei doi factori se confruntă, iar spiritul critic are libertatea și ocazia de a se manifesta primar și originar, de a-și pune în mișcare capacitățile de impresionare, de a vibra, de a-și începe lucrarea specifică. Cu un termen, a cărui întreagă răs­pundere o realizăm și o admitem, începe a se autoexprima, a se manifesta liric. Dacă acest moment nu are nici o importanță pentru armonia cuprinzătoare, superioară, a criticii literare și polifoniile ei variate, atunci înseamnă că nu are importanță nici nota inițială, felul cum începe să sonorizeze instrumentul muzical, pentru un în­treg concert. Evident că o construcție critică amplă, de o arhitectonică sa­vantă, răm­îne, comparativ, mult mai valoroasă. Numai că, atît în execuția ei de amănunt cît și în concepția ei generală, o asemenea construcție se cere inspirată de funcția originară pe care spiritul cri­tic o are de a se manifesta, liric am spus noi, în contact cu feno­menul concret. Altfel, construcția respectivă are aerul dezolant și inuman al unei hale sprijinite pe abstracțiuni, iar performanțele analitice, comparatiste sau istoriciste se cheltuiesc în gol, ca orgoli­oase deșertăciuni; în această ipostază a sa, critica se sustrage do­meniului literar propriuzis, căutîndu-și, printr-un firesc imbold, com­pensații în teritoriul străin și tăgăduitor de satisfacții lustruite, de moment­ ,scientismul. Nu vrem să spunem, prin aceasta, nici că foiletonul ar fi școala obligatorie a criticii literare. Ne-ar contrazice o serie de construcții valabile, realizate fără exercițiul preliminar al foiletonului. Vrem să spunem doar că nu toate construcțiile pretins critice se resimt de practica acelui contact direct între spiritul critic și operă și că această lipsă le răm­îne­ ca o întristătoare servitute. Nu putem avea nimic împotrivă ca, în totalitatea ei, critica literară să devină cît mai sistematică, mai scientistă și mai ambițioasă a se realiza pe dimensiunea grandiosului. Un singur lucru trebuie să i­ se pretindă: să nu-și trădeze funcția primordială și, esențială, procesul respirației vitale, adică acea capacitate de a reacționa și de a se exprima liric în fața unei opere. Spunem liric și ne gândim atît la lirismul obiec­tivat în fond ideatic: ipoteze și construcții, cît și la cel direct, ex­primat în text de factură poematică. Iar foiletonul, revenind, nu este altceva decât specia critică în care această funcție se exprimă mai direct și mai spontan. Cît e de utilă sau dăunătoare practicarea lui pentru o carieră de critic, răm­îne să se aprecieze de la caz la caz. Cert este că, din deficiențele foiletonului ca specie, adică din ne­putința lui de a acoperi un spațiu mai vast, fie pe orizontală fie pe verticală, nu putem extrage o condamnare a celor care îl practică. Important este doar cum îl practică. După cum nici nu putem elo­gia cu promptitudine pe­­ cei care îl resping din principiu și mărtu­risesc ambiții constructive mai vaste, numai pentru aceste ambiții. Cearta genurilor și a speciilor este o căutare într-un sac închis; criticii realizează diferitele specii, iar nu acestea din urmă pe ei MIRCEA TOMUȘ recenzii Alexandru Grigore: Tăgadă Niște tăgade blinde în fond, cărora le lipsește violența ges­tului eretic. Poezia nu urmărește să nege, cît să recupereze, să salveze lucrurile și să se salveze odată cu ele: „Eu pîinea dinain­tea deșertului / ,să-mi fie rete­zate orbitele / și lacrima și pă­mântul de apoi­ / numai cu viul cu pîinea preacurată“, (pag. 17). Poetul nu se simte refuzat de miracol, el deține încă puteri neașteptate, care pot consacra, sunt în stare să mîntuie, în mă­sura în care este acceptată stare de sfîntă umilință: „Cenușa e pe creștetul umilit de bunăvoie / mâinile­­ mele ,mîntuie lacrima copilului / strigătul meu limpe­zește / mîlul din ochiul păianje­nului“. In ciclul al doilea al cărții Noaptea (primul intitulat Invo­cații, mai puțin problematic, ri­tualic) se reține motivul zidului, expresie a contingentului, care își găsește rezolvarea, înainte de a deveni torturant, copleșitor. Cea de a treia secțiune a cărții, Tăgade, este poate cea mai bla­­giană în viziune, încercînd totuși o desprindere de amintita influ­ență prin situarea în acceptare și imanent: ,,Ca și cum neodihna și totdeauna voi / prietenii mei buhăiți de tristețe / ca și cum mi-aș putea linge rănile / prin ploaia blindă ca un ochi de cerb“. Alexandru Grigore se dove­dește un talent deosebit de inte­resant, care ne face să așteptăm cu încredere evoluția sa, ce este de pe acum promițătoare. Scriind o poezie mai puțin per­­meabilă la înnoiri, conservatoare a unei direcții lirice tradiționale, echilibrate, poetul se înscrie ca o prezență aparte, pentru care izvoarele lirismului sunt încă vii și necercetate. cronica literară Petre­­ stoica: O caseta cu șerpi Morariu: Spectacol de pantomimă Poezia lui Petre Stoica a în­ceput prin a fi o frumoasă și plină­­ de acuratețe caligrafie a sentimentelor simple, naturiste, senine, evocatoare și a continuat să își păstreze prin ani acest caracteristic desen limpede și precis de pictură naivă, schim­­bînd doar temele și nuanțele de fond pe măsură ce vîrstele îi im­puneau accente noi și unghiuri de vedere inedite. Poetul și-a populat încetul cu încetul poezia cu lucrurile și ființele din preaj­mă, familiare, cu lucrurile și făp­turile din amintire, cu o întreagă recuzită de obiecte desuete, mici relicve sentimentale dintr-o epo­că revolută, cu personaje pito­rești aparținînd aceluiași timp reînviat, situîndu-se cu predilec­ție în vechile tîrguri ale Banatu­lui natal. Nu a obosit să le cînte, să le evoce, să-și reconstituie co­pilăria cu ajutorul lor, să se re­fugieze cu blindă autoironie în­tr-un peisaj liric poate lipsit de strălucire dar atașant și regene­rator. Desigur, motivele concrete ale inspirației sale sunt mult mai numeroase, inventarul celor de care se leagă emoția sa lirică e mai vast și cuprinde treptat ele­mente ale marelui oraș, ale ci­vilizației, ale culturii, dar o pri­vire nostalgică revine mereu că­tre liniștea acelui spațiu cu a­­mintiri reale sau imaginare al orășelului de provincie, de unde pendulează apoi în extrema cea­laltă a fundalurilor moderne, cu neliniștea și angoasele lor speci­fice. Petre Stoica a înaintat cu pas lent în domeniul poetic dar și cu o tenacitate ce-i este proprie, reușind să-și făurească un uni­vers distinct nu numai prin sem­nele lui exterioare ci și prin ac­centele afective, prin etosul de profunde rezonanțe omenești ca­re îl străbat. E interesant de no­tat cum, de la volum La volum, poezia lui Stoica a devenit tot mai gravă, și-a precizat atitudi­nile fundamentale, impregnîndu­­se de atmosfera larg reprezenta­tivă a epocii noastre, atmosferă ce­­ poartă în sine, ca o încărcătu­ră electrică, atît dramele de am­ploare ale omenirii cît și pe cele individuale, adeseori răsfrîngeri ale celor dinții. Ultimul volum O casetă cu șer­pi (Ed. Cartea românească, 1970) vine să confirme această evolu­ție interioară această metamorfoză lăuntrică ajunsă acum la stadiul ei cel mai radical, cel mai strin­gent, unde dezgustul calm și an­goasa alternează cu „furia“ poe­tică: „Mărire prafului proprietă­ții sale democratice / se depune pe sarcofagul scrinului cu amin­tiri / de familie îngroapă privi­rile din tablouri șterse / formu­lele magice fără strălucirea dic­tatorilor blînzi / unde-s zăpezile de altădată preasu­mați inventa­tori­i/ pentru mine un ou de cioară valorează mai mult / de­cit o mitralieră atomică și pe voi vă înghite odată / zeița prafului în locul ochelarilor pe nas vă rămân / testicole de hienă c a­­tita praf pe pergamentul istoriei / alah limbile voastre­ e frumoa­se ca o otrăvitoarele ciuperci / cînd deschideți gura se oxidează lumina alah și iarăși­­ alah un secol iese din altul înfășurat in scutece / de praf o spun cu­mina la inimă deși / adevărul a fost secularizat“ (Cu­mina la inimă). O carte foarte unitară ca ton, ca dicțiune, ca ritm al stărilor de suflet, ca atitudine față de epocă, față de viață, față de sine. E aici o sinteză a lirismului său, a tuturor calităților sale incon­testabile, de formă și de conținut, ca să spunem astfel. Versul de­venit mai polifonic are totuși o fluiditate cuceritoare, te duce cu­ ușurință prin spații și orizonturi metaforice pline de prospețime și diversitate, oprindu-se însă tot­deauna la timp, ca la o bătaie secretă; în ce privește discursul liric, el concentrează de astă da­tă mai multe esențe ca de obicei. Marea candoare lirică a lui Petre Stoica se pune aici excelent în lumină, tocmai prin contrast cu aceea ce vine să o umbrească, să o mortifice, cu întregul cortegiu de spectre pe care evul atomic, și nu numai el, i-l scoate înain­te. Căci e vorba și de alte „fan­tome“ ale propriei vîrste și ale atîtor experiențe mai mult sau mai puțin amare încercate prin ani. Să ascultăm această confe­siune melancolică, atît de suges­tivă pentru tot ceea ce este far­mec și elevație la ora actuală în poezia sa: „Filigran de corbi în zăpadă gravuri fumurii / cîndva mă duceam să caligrafiez can­doarea copilăriei / pe ghiață; e­­ram ocrotit de Andersen singur sînt azi / pe cîmpul îndreptat spre oceane cu soare s­pre lima­nuri / cu hortensii lampioane și muzici dar azi sînt bătrân port / aproape patru decenii de lemne pe­­ umeri nu mai am nu / nici sănii nici cai cu valtrapuri de aur umblu singur / pe cîmpul cu desene de păcură destinul meu e tăcerea / și aștept să fiu mîncat de iepuri umblu singur nu știu / cît­e ora printre marii poeți; fructele mele sînt bulgări/ de cocs iertați-mă și mîine și azi“ (Lemne pe umeri). S-ar putea cita numeroase bu­căți de o atare natură, în care destinul liric al poetului se stră­mută rînd pe rînd în imagini din cele mai semnificative și mai frumoase, unde sentimentul ero­tic găsește în cîteva locuri ex­presii remarcabile. Dar altceva vom sublinia aici. E vorba de ascendența pe care o capătă la Petre Stoica ironia, umorul, sar­casmul, cu toate nuanțele lor, în­deosebi cele întunecate. E un mod al candorii de a-și apăra teritoriile invadate și mai puțin o tendință conștientă; un pro­gram. Tocmai de aceea, nimic ostentativ în utilizarea lor. Dim­potrivă, ele se contopesc total cu fluxul liric, dîndu-i o notă a­­parte, ca în acest poem unde u­­morul ia asupra lui toată gravi­tatea viziunii: „Peste cîteva clipe în piață are loc execuția mea / asistă și vulturii vulpile grafo­logii asistă contabilii / e viva sosesc toboșarii lui Napoleon so­sește și clipa / cînd litera funiei cade pe gîtul acesta prin care / a trecut un rîu de coniac sînt executat pe bună dreptate prea am iubit cu ardoare filatelia / adevărului mușcatele / și n-am tras cu urechea la șoaptele cren­gilor nu-mi / pare rău că mor unde e muza mea de demult spune / cine îmi admiră limba suav adiind atîrnînd / petală de trandafir curînd voi fi și demn și rigid / moșteniți-mi curajul pî­nă atunci domnișoară stewarde să / vă propun un zbor de agre­­men“ (Limba suav atîrnînd). „Caseta“ lui Petre Stoica e pli­nă intr-adevăr cu lucruri de preț și regretăm că nu am putut insis­ta asupra lor așa cum s-ar fi cuvenit s-o facem într-un mo­ment de vîrf al izbînzilor sale poetice.* Modest Morariu se situează în categoria poeților discursivi, con­versaționali și dezinvolți care au început în ultimul­­ timp să-și facă loc și să fie admiși pe scena poeziei actuale, poate prea egoi­stă în cultivarea cu exclusivitate a unor formule de altă ținută, mai severă. Alături de un Mir­­cea Ivănescu sau de un Matei Călinescu, autorul acestui Spec­tacol de pantomimă (Ed. Cartea românească, 1970) a avut cura­jul de a fi el însuși, de a se su­pune propriilor exigențe și im­bolduri, fără a căuta să fie la modă. A mers ca și confrații a­­mintiți pe drumul indicat de ce­ea ce era mai intim și mai ade­vărat în natura sa, utilizînd e­­xact mijloacele de care dispunea în mod firesc. A ajuns astfel la o poezie a sa, reprezentativă, în care poate fi recunoscut și apre­ciat ca atare. Spre deosebire de M. Ivănescu, autor de poeme den­se și debordînd de fantezia amă­nuntului concret (scrise totuși în același stil al discursivității to­tale) sau de Matei Călinescu, mai metaforic și secret, Modest Mo­rariu scrie o poezie discursivă în limbajul cel mai comun cu pu­tință, de proces verbal aproape, de conversație obișnuită sau voit pretențioasă, eludînd mereu poe­tizarea, aerul de mister verbal. E o modalitate care s-a practicat și se practică încă în poezia mo­dernă, și cu bune efecte, așa cum le întîlnim și la poetul no­stru. Acesta e un citadin inte­lectual absorbit de preocupările sale, de mediul restrîns în care trăiește. Poezia sa se naște ca o reacție necesară față de limitele și monotonia acestei ambianțe, ca un răspuns al ființei lăuntrice

Next