Tribuna, ianuarie-iunie 1971 (Anul 15, nr. 1-25)
1971-01-14 / nr. 2
cronica literară Ștefan Aug. Doinaș: Alter ego După Seminția lui Laokoon (1967), unde un lirism mai direct și de profunde rezonanțe existențiale se întruchipase în forme de o rară distincție și fluiditate, Ștefan Aug. Doinaș ne oferă în Alter (Editura Eminescu, 1970) ego o nouă față a demonului său poetic. Nouă, mai ales în măsura în care se insistă asupra ei, căci și pînă acum existat la el preocuparea care a devine aici definitorie, problema propriei arte, a puterilor și slăbiciunilor acesteia. Numai că de astă dată Doinaș trăiește această problemă ca pe o autentică experiență spirituală, de răscruce, capabilă să constituie un motiv hotărîtor pentru poezia sa. Pornind în tinerețe cu o deplină încredere în cuvînt, specifică vîrstei, și desfășurîndu-se în frumoase și dezinvolte poeme baladești (din care figurează și aici un grupaj reprezentativ) — expresii ale unui intens elan romantic, purtător de teme și orizonturi simbolice grave — descinzînd apoi treptat spre un lirism de confesiune, elegiac, mai apropiat de metamorfozele prin ani ale ființei, lirism de discreție și rafinament stilistic ce sub semnul întrebării și punea al neliniștii însăși certitudinile vitale, Doinaș a ajuns acum în mod firesc la o criză în fața cuvîntului. Poate că etapa aceasta nu e chiar obligatorie, dar se întîmplă să o parcurgă cei mai mulți dintre poeții care își iau în serios arta și o cercetează cu un ochi lucid și critic. După cum se știe, Doinaș e și un comentator asiduu al poeziei, unul care a meditat îndelung la semnificația și condițiile ei și era imposibil să nu fie atras de misterele propriului său laborator poetic. De altfel, întreaga lirică modernă — și tocmai în asta se relevă aspectul ei distinctiv — stă sub semnul unui autocontrol lucid sau al unui ciudat narcisism cînd dezolat și distructiv, cînd sceptic și de ironie, arareori senin plin și descătușat. Poetul modern trăiește necontenit într-o sciziune lăuntrică, nu lipsită de dramatism, bîntuit de propriile-i ipostaze mai mult sau mai puțin definite, mai mult sau mai puțin conciliate. Unii pornesc la drum, avînd de la început sentimentul că uneltele lor, cuvintele, constituie elemente rebele ce nu aderă pe de-a-ntregul la intențiile și viziunea lor — și în consecință poezia pe care o scriu e o continuă luptă pentru dobîndirea unei certitudini și a unei maxime expresivități. Există însă și poeți pe deplin stăpîni peste împărăția cuvintelor, cuvinte pe care le mînuiesc și le subjugă cu o conștiință netă de superioritate și satisfacție intimă, și situația lor fericiții se menține cel puțin o primă perioadă creatoare, marcată de elanurile impetuoase ale tinereții. Ștefan Aug. Doinaș face parte din categoria acestora din urmă și cine îi citește poemele și baladele din epoca sibiană și din cea imediat următoare simte cum totul în ele se desfășoară conform unei suverane voințe poetice care nu se îndoiește de sine și de mijloacele sale în timp ce caută să surprindă frumosul și sensurile lui tulburătoare. Investigația lui merge aici către simbolice întrezărite situațiile tual și afectiv totodată, intelecînsă cu o detașare caracteristică, precum în această Pădure funerară din 1951: „Cînd piere luna după munții vineți, / cîmpia tace, râurile dorm. / Și numai voi în șoaptă vă-ntrețineți, / păduri adinci, cu foșnet uniform. / Pămîntul se-nvelește-n haină sumbră. / Pe coasta lui de fum, ca pe-un sicriu, / izvoare licărind adânc în umbră / cu litereargintate se înscriu. / Pădure, splai cu vaste osuare, / spre ce tărîm de liniști mă atragi/... / Ca vește de coroane mortuare / foșnesc asupra mea stejari și fagi“. Parcurgînd mai tîrziu un purgatoriu al vîrstei mature, obositor și torturant, poetul a atins zone pe care nu le-a cunoscut înainte, ființa lui s-a cutremurat la hotarele ei cele mai primejdioase, acolo unde stăruie abisul descompunerii și al extincției. Sensibilizat pînă în profunzime, el a scris atunci câteva din bucățile antologice ale carierei sale (de căutat în Seminția lui Laokoon), unde versul a devenit străveziu și vibrant, de o delicatețe inefabilă ca aripa de fluture. Dar iată că și acest ciclu pare a se fi încheiat și poetul trăiește azi o altă aventură spirituală. De fapt totul se petrece pe fondul celei vechi. Combustiile anterioare au pustiit în parte lăcașul intim al acelui demon visător și îndrăzneț și un alter ego, misterios și derutat, vine să constate dezastrul produs: „Da — cineva a locuit aici. / Se simte după mirosul de fiară și după vîntul care dă tîrcoale / acestor dulci găoci. Mezalianță / cu spațiul a fost aspra răsuflare / care-a trecut pe-aici și s-a oprit / uimită că întreaga țesătură / a lumii tremură în plasma ei. / Auzi? Fantoma unei mări sarmate / trimite încă valuri oioși acelor praguri, / se năpustesc spre gura noastră cînd vorbim în somn. Au fost aici, desigur, / niscaiva triburi de lunatici, hoarde / de călăreți hrăniți cu arome crude, / sau cruciați porniți să-și născocească / un Dumnezeu al sunetului... Toate / mărturisesc, prin rosătura veche / a unei consonante, prin fisura / vocalelor, că-ndrăgostiții lumii / — mai înainte de-a se lua în brațe — / veneau aici ca să-și dezbrace umbra. // Noi am sosit tîrziu, ținutu-acesta / acum o rezervație-a tăcerii“ (Cuvintele). Așadar Doinaș face poezie din sentimentul inautenticității limbajului, a cuvintelor cu care lucrează, avînd senzația celui care a venit prea tîrziu, după ce festinul s-a terminat și numai rămășițele mărturisesc despre ceea ce a fost. Poetului nu-i rămîne acum decit tăcerea. Un sentiment asemănător surprinde și poezia De unde, cu alte nuanțe însă, cu ecouri mai vaste, de o superbă melancolie cum numai marii lirici știu să o transmită. Imaginea din final adîncește indefinit lirismul poemului, dînd situației de azi a autorului o gravitate deosebită: „De unde — acest cearcăn de durere / pe-obrazul Frumuseții?. . . / Unicornul / în fața mării plînge fără lacrimi. / Dacă-am putea să-l întrebăm, ne-ar spune / că toate-acestea le-a avut o dată / cu iarba și izvorul, într-o țară / care s-a preschimbat în amintire. / Mai mare oboseală ca aceea / de-a nu mai fi decît părere-n ochiul / unui serai căzut — nu-i cu putință“. Pentru Doinaș, poezia înseamnă mai mult decit o „ispită a limbii“, un joc secund, un ecou depărtat al lucrurilor; ea trebuie să rețină pulsul cel mai adinc al lumii, tainele ei cele mai secrete: „Da, scoica moartă, peștera adîncă / răsună ca o inimă. Dar ce-i / maimuțăritul glas născut din stîncă, / sau zvonul din cochilii, pentru cei / ce vor să prindă pulsul fără nume, / mereu egal și-ascuns în sfera lui / ca-n sacra răsuflare-a unor Mume? / Ecoul e prezența nimănui. / La fel — pentru cuvinte. Voci de noapte, / cei mari, cei duși nu ne-au lăsat decit / tărîțele rostirii, biete șoapte / ce ni se-mpotmolesc solzoase-n gît. / Ah, unde-i duhul lor de spadă trează? / Din colbul sunetelor moarte, — cum mai poate să se scoale marea Frază? / Oracolul e mut și scuipă scrum“ (Oracol mut). Il vedem năzuind spre „fructul care-n timp nu se mai schimbă“, spre expresia esențială deci, obținută printr-o asceză spirituală. Dar, ca să vorbim în alți termeni pe care tot aici ni-i oferă, el mai știe că „monstruosul rege al Labirintului“, „himera albă și cornută care respiră cald în golurile noastre“ nu poate fi capturată și prin urmare tentativa poetului rămîne un permanent și nobil eșec. Preocupat să definească demersul straniu al artistului de cuvinte, Doinaș încearcă aici multiple unghiuri și formule metaforice, fiecare interesantă în felul ei și îndtregindu-se reciproc. Voi mai aminti în acest sens o bucată semnificativă a ciclului, intitulată chiar Artă poetică, foarte edificatoare pentru poziția și reflexia estetică a autorului ei: „Cu învierea păsărilor albe / de pe covoru-acesta oltenesc / începe și sfîrșește o legendă./ Eu însumi sînt prizonierul ei. / Nu mă-ntrebați mai mult. Strălucitoare, ca orice astru, poate fi prezența / vocalelor, iar ceea ce rotește / în jurul lor e rod al disperării / de a stabili contacte. Păsări albe, negînd urzeala proprie, nu însă /și zborul... / Pe acest tărîm domnește / umbra tiranului decapitat. / Prizonier, eu nu respir decît în amplul du-te-vino al suveicii“. Volumul Alter ego reprezintă, în principal, expresia unui conflict la porțile poeziei, un conflict al poetului cu sine însuși intr-un moment de criză interioară. Dar el îmbrățișează, și alte atitudini și motive, unele cu tentă, mitologică sau simbolică, îndrăgite dintotdeauna de Doinaș. Câștigă iarăși, ca extindere, modalitatea lirismului indirect, bazat pe alegorie și simbol, și poate că aici se mai vizibil „criza de manifestă vers“ care în altă parte a devenit ea însăși substanță de poezie, cu excelente rezultate. Cartea e însă diversă și bogată și aduce clte ceva din tot ceea ce s-a fixat prin timp ca trăsătură caracteristică a lui Doinaș. Nu putem uita totuși că tonul îi dau acum versuri ca acestea care dezvăluie o situație dramatică insolubilă: „ah, locuința mea halucinată / în care am s-aștept întotdeauna / un oaspete divin, pe care nu-1 mai / spot naște-acuma, dacă n-am făcut-o !/ o dată cu pereții și cu vidul / la fel de orb, la fel de transparent...“ VICTOR FELEA Alexandru George Marele Alpha Cel puțin de două ori seducătoare este cartea de exegeză argheziană pe care semnează Alexandru George: o o dată, chiar înainte de lectură, prin bănuitul principiu metodologic care poate să ofere o revanșă pentru infringerea suferită de monografia lui Pompiliu Constantinescu — meritat din punct de vedere al adevărului logic al poeziei argheziene, nemeritat ca procedeu umilit în ascendența cercetărilor greoaie și exaustive, de un profesionalism pedestru, căutînd amănuntul și argumentația, respectiv, posibilele contradicții ale poeziei: a doua oară, tocmai pe parcursul lecturii, prin iluminările, nu puține memorabile, pe care le practică în interpretarea operei lui Arghezi, atît prin intuiția cîte unui filon prețios cit și prin analize sau apropieri de cel mai mare interes. Rămîne să mai adăugăm că formula sub care exegetul acesta de ultimă oră ni-l prezintă pe marele nostru poet, fără a fi întrutotul de invenție personală, poate primi un din plin meritat certificat de originalitate în concertul mai larg al interpretărilor cu același obiect. Ultimele două capitole ale acestei cărți, care se distinge și printr-o fructuoasă disproporție cu materia comentată, trebuie neapărat reținute în beneficul spiritului nostru critic și nu vom uita să exprimăm regretul nostru pentru puținătatea spațiului care ne stă la dispoziție și din cauza căreia nu vom putea proceda la nici un citat. Rămîne plăcerea cititorului de a le căuta în textul original. In ce ne privește, vom semnala numai esența soluției finale a lui Alexandru George: opera argheziană este fundată pe un principiu unanim, de natură estetică și poate mai adinc decît însăși substanța esteticii, de domeniul filosofiei limbajului. Ca un pandant, sau poate ca o problematică conținută, este natura dramatică a acestei opere, dramatică în sensul cel mai general cu putință, în care dramaticul are atingere și poate chiar acoperire cu liricul și romanescul, dramă sau comedie umană (în sensul dantesc al termenului). Să fie oare un adevăr, ori nu am citit noi cu suficientă atenție? Avem impresia că această substanță secundară a fost mai puțin cercetată în lucrarea de care ne ocupăm, sau cel puțin în disproporție cu cea dinții. Deocamdată ne preocupă însă o altă întrebare: soluția finală, pe care am încercat să o rezumăm, fiind o culme a unui suiș, nu suntem pe deplin convinși că adevărata substanță a cercetării originale a lui Alexandru George se află înainte de acest pisc, deci pe latura lui ascendentă, sau după el, în coborire. Căci s-ar putea ca, pentru adevărata semnificație a interpretării de față și pentru destinul originalității ei, mai importante să fie dezvoltările care ar exemplifica prin concretul viu al textului arghezian această calitate a sa decît modul cum s-a ajuns la definirea calității respective. Cu atît mai mult cu cit procesul logic al interpretării a uzat în bună măsură de elemente secundare, cum ar fi istoria operei argheziene, drama Dan Zamfirescu: Atitudini Se putea oare bănui că formația de istoric literar de vastă cultură și îndemînare profesională, mergînd pînă la virtuozitate, a lui Dan Zamfirescu ascunde disponibilități de pasiune de cea mai ridicată temperatură ? Credem că da, întrucît și cercetările de pînă acum, mai mult decît perfecțiunea tehnică, au pus în lumină un patos al căutărilor și comentariului, o sete, un elan spre nou, spre descoperire, spre invenție, materializate fie în ipoteze îndrăznețe în care admirabil rămîne, ,pe lîngă ținta atinsă, mai ales gestul curajos, fie într-o binecuvintată insatisfacție față de ceea ce s-a spus și ceea ce se știe. Volumul pe care îl comentăm cumulează astăzi articole așa zis (și poate nu rău zis, în orice caz nu în sens peiorativ) ocazionale. Totalitatea lor, departe de abundența care frizează sațietatea, pune în lumină două aspecte deosebit de importante: mai întîi tocmai acel temperament pasional, oarecum surprinzător pentru un cercetător de profesie, mai ales pentru un cercetător din timpurile moderne, și care îl așează pe autor in descendența unei familii de spirite care au dat nu numai culoare, dar mai ales patos și elevație faptuluiu cultural românesc: Heliade, Hașdeu, Iorga, Călinescu. Este drept că, deocamdată, autorul nostru deține doar incandescența sentimentului, Eugen Todoran: Eminescu O nouă interpretare a poeziei eminesciene semnează Eugen Todoran (Eminescu, Timișoara, 1970), fost membru al Cercului literar, semnatar în revista grupării a studiului Hyperion, demonic, unde se argumenta fondul filozofic al creației marelui poet, pătruns de o dialectică demoniacă, sugerată între altele de drumul Luceafărului înspre Ziditorul lumii, simbol al contopirii sinelui cu nemărginirea. După un capitol despre poet și epocă, autorul stăruie asupra conceptelor gîndirii poetice, descifrând mecanismul prin care la Eminescu filozofia se revelează în imagine, cu funcție simbolică sau alegorizantă. Fiind vorba de un curs universitar, partea explicativă ocupă locul cel mai întins, sprijinindu-se pe o informație bogată, adusă la zi. Dar suverană și cu totul remarcabilă rămîne reconstituirea sistemului de imagini care intră în ființa universului eminescian, el implicînd de fiecare dată um act cognitiv săvîrșit pe claviatura gîndirii lirice. Concret, sistemul eminescian de imagini, care în limbajul lui Ernst Cassirer, s-ar putea numi „o filozofie a formelor simbolice“, ar consta în diorama poetică și dialectica istoriei, panorama deșertăciunilor, mitologia românească, istoria, eroul și tragicul, demonul și titanul, natura — cadru și sentiment, iubirea — sentiment ideal, ironia și satira și comedia cea de obște. Studiul se încheie cu analiza Luceafărului, văzut simultan ca simbol și alegorie.