Tribuna, ianuarie-iunie 1971 (Anul 15, nr. 1-25)

1971-01-14 / nr. 2

cronica literară Ștefan Aug. Doinaș: Alter ego După Seminția lui Laokoon (1967), unde un lirism mai di­rect și de profunde rezonanțe existențiale se întruchipase în forme de o rară distincție și fluiditate, Ștefan Aug. Doi­naș ne oferă în Alter (Editura Eminescu, 1970) ego o nouă față a demonului său poetic. Nouă, mai ales în măsura în care se insistă asu­pra ei, căci și pînă acum existat la el preocuparea care a devine aici definitorie, proble­ma propriei arte, a puterilor și slăbiciunilor acesteia. Nu­mai că de astă dată Doinaș trăiește această problemă ca pe o autentică experiență spirituală, de răscruce, capa­bilă să constituie un motiv hotărîtor pentru poezia sa. Pornind în tinerețe cu o deplină încredere în cu­­vînt, specifică vîrstei, și des­­fășurîndu-se în frumoase și dezinvolte poeme baladești (din care figurează și aici un grupaj reprezentativ) — ex­presii ale unui intens elan ro­mantic, purtător de teme și orizonturi simbolice grave — descinzînd apoi treptat spre un lirism de confesiune, ele­giac, mai apropiat de me­tamorfozele prin ani ale fi­inței, lirism de discreție și ra­finament stilistic ce sub semnul întrebării și punea al neliniștii însăși certitudinile vitale, Doinaș a ajuns acum în mod firesc la o criză în fața cuvîntului. Poate că eta­pa aceasta nu e chiar obli­gatorie, dar se întîmplă să o parcurgă cei mai mulți din­tre poeții care își iau în se­rios arta și o cercetează cu un ochi lucid și critic. După cum se știe, Doinaș e și un comentator asiduu al poe­ziei, unul care a meditat în­delung la semnificația și con­dițiile ei și era imposibil să nu fie atras de misterele pro­priului său laborator poetic. De altfel, întreaga lirică mo­dernă — și tocmai în asta se relevă aspectul ei distinctiv — stă sub semnul unui autocon­trol lucid sau al unui ciudat narcisism cînd dezolat și dis­tructiv, cînd sceptic și de ironie, arareori senin plin și descătușat. Poetul modern trăiește necontenit într-o sci­ziune lăuntrică, nu lipsită de dramatism, bîntuit de propri­­ile-i ipostaze mai mult sau mai puțin definite, mai mult sau mai puțin conciliate. Unii pornesc la drum, avînd de la început sentimentul că uneltele lor, cuvintele, consti­tuie elemente rebele ce nu aderă pe de-a-ntregul la in­tențiile și viziunea lor — și în consecință poezia pe care o scriu e o continuă luptă pentru dobîndirea unei certi­tudini și a unei maxime ex­presivități. Există însă și poeți pe deplin stăpîni peste îm­părăția cuvintelor, cuvinte pe care le mînuiesc și le subju­gă cu o conștiință netă de superioritate și satisfacție in­timă, și situația lor fericiții se menține cel puțin o primă perioadă creatoare, marcată de elanurile impetuoase ale tinereții. Ștefan Aug. Doinaș face parte din categoria aces­tora din urmă și cine îi ci­tește poemele și baladele din epoca sibiană și din cea ime­diat următoare simte cum to­tul în ele se desfășoară con­form unei suverane voințe poetice care nu se îndoiește de sine și de mijloacele sale în timp ce caută să surprindă frumosul și sensurile lui tul­burătoare. Investigația lui merge aici către simbolice întrezărite situațiile tual și afectiv totodată, intelec­însă cu o detașare caracteristică, precum în această Pădure funerară din 1951: „Cînd pie­re luna după munții vineți, / cîmpia tace, râurile dorm. / Și numai voi în șoaptă vă-n­­trețineți, / păduri adinci, cu foșnet uniform. / Pămîntul se-nvelește-n haină sumbră. / Pe coasta lui de fum, ca pe-un sicriu, / izvoare licărind adânc în umbră / cu litere­­argintate se înscriu. / Pădure, splai cu vaste osuare, / spre ce tărîm de liniști mă a­­tragi/... / Ca vește de coroane mortuare / foșnesc asupra mea stejari și fagi“. Parcurgînd mai tîrziu un purgatoriu al vîrstei mature, obositor și torturant, poetul a atins zone pe care nu le-a cunoscut înainte, ființa lui s-a cutremurat la hotarele ei cele mai primejdioase, acolo unde stăruie abisul descom­punerii și al extincției. Sen­sibilizat pînă în profunzime, el a scris atunci câteva din bucățile antologice ale carie­rei sale (de căutat în Semin­ția lui Laokoon), unde versul a devenit străveziu și vibrant, de o delicatețe inefabilă ca aripa de fluture. Dar iată că și acest ciclu pare a se fi încheiat și poe­tul trăiește azi o altă aven­tură spirituală. De fapt totul se petrece pe fondul celei vechi. Combustiile anterioare au pustiit în parte lăcașul in­tim al acelui demon visător și îndrăzneț și un alter ego, misterios și derutat, vine să constate dezastrul produs: „Da — cineva a locuit aici. / Se simte după mirosul de fiară­­ și după vîntul care dă tîrcoale / acestor dulci găoci. Mezalianță / cu spațiul a fost aspra răsuflare / care-a trecut pe-aici și s-a oprit / uimită că întreaga țesătură / a lu­mii tremură în plasma ei. / Auzi? Fantoma unei mări sarmate / trimite încă valuri oioși acelor praguri, / se nă­pustesc spre gura noastră cînd­­ vorbim în somn. Au fost aici, desigur, / niscaiva tri­buri de lunatici, hoarde / de călăreți hrăniți cu­ arome crude, / sau cruciați porniți să-și născocească / un Dum­nezeu al sunetului... Toate / mărturisesc, prin rosătura ve­che / a unei consonante, prin fisura / vocalelor, că-ndrăgos­­tiții lumii / — mai înainte de-a se lua în brațe — / ve­neau aici ca să-și dezbrace umbra. // Noi am sosit tîrziu, ținutu-acesta / acum o rezer­­vație-a tăcerii“ (Cuvintele). Așadar Doinaș face poezie din sentimentul inautenticită­­ții limbajului, a cuvintelor cu care lucrează, avînd sen­zația celui care a venit prea tîrziu, după ce festinul s-a terminat și numai rămășițele mărturisesc despre ceea ce a fost. Poetului nu-i rămîne acum decit tăcerea. Un sentiment asemănător surprinde și poezia De unde, cu alte nuanțe însă, cu ecouri mai vaste, de o superbă me­lancolie cum numai marii lirici știu să o transmită. Imaginea din final adîncește indefinit lirismul poemului, dînd situației de azi a auto­rului o gravitate deosebită: „De unde — acest cearcăn de durere / pe-obrazul Frumuse­ții?. . . / Unicornul / în fața mării plînge fără lacrimi. / Dacă-am putea să-l întrebăm, ne-ar spune / că toate-acestea le-a avut o dată / cu iarba și izvorul, într-o țară / care s-a preschimbat în amintire. / Mai mare oboseală ca aceea / de-a nu mai fi decît păre­­re-n ochiul / unui serai căzut — nu-i cu putință“. Pentru Doinaș, poezia în­seamnă mai mult decit o „ispită a limbii“, un joc se­cund, un ecou depărtat al lu­crurilor; ea trebuie să rețină pulsul cel mai adinc al lumii, tainele ei cele mai secrete: „Da, scoica moartă, peștera adîncă / răsună ca o inimă. Dar ce-i / maimuțăritul glas născut din stîncă, / sau zvo­nul din cochilii, pentru cei / ce vor să prindă pulsul fără nume, / mereu egal și-ascuns în sfera lui / ca-n sacra ră­suflare-a unor Mume? / Ecoul e prezența nimănui. / La fel — pentru cuvinte. Voci de noapte, / cei mari, cei duși nu ne-au lăsat decit / tărîțele rostirii, biete șoapte / ce ni se-mpotmolesc solzoase-n gît. / Ah, unde-i duhul lor de spadă trează? / Din colbul sunetelor moarte, — cum­­ mai poate să se scoale marea Frază? / Oracolul e mut și scuipă scrum“ (Oracol mut). Il vedem năzuind spre „fruc­tul care-n timp nu se mai schimbă“, spre expresia esen­țială deci, obținută printr-o asceză spirituală. Dar, ca să vorbim în alți termeni pe care tot aici ni-i oferă, el mai știe că „monstruosul rege­­ al La­birintului“, „himera albă și cornută care­­ respiră cald în golurile noastre“ nu poate fi capturată și prin urmare tentativa poetului rămîne un permanent și nobil eșec. Preo­cupat să definească demersul straniu al artistului de cu­vinte, Doinaș încearcă aici multiple unghiuri și formule metaforice, fiecare interesan­tă în felul ei și îndtregindu-se reciproc. Voi mai aminti în acest sens o bucată semnifi­cativă a ciclului, intitulată chiar Artă poetică, foarte edi­ficatoare pentru poziția și re­flexia estetică a autorului ei: „Cu învierea păsărilor albe / de pe covoru-acesta oltenesc / începe și sfîrșește o legen­dă.­­/ Eu însumi sînt prizonie­rul ei. / Nu mă-ntrebați mai mult. Strălucitoare,­­ ca orice astru, poate fi prezența / vo­calelor, iar ceea ce rotește / în jurul lor e rod al dispe­rării / de­ a stabili contacte. Păsări albe,­­ negînd urzeala proprie, nu însă /­și zborul... / Pe acest tărîm domnește / umbra tiranului decapitat. / Prizonier, eu nu respir decît­­ în amplul du-te-vino al su­veicii“. Volumul Alter ego repre­zintă, în principal, expresia unu­i conflict la porțile poe­ziei, un conflict al poetului cu sine însuși intr-un moment de criză interioară. Dar el îmbră­țișează, și alte atitudini și mo­tive, unele cu tentă, mitologi­că sau simbolică, îndrăgite dintotdeauna de Doinaș. Câș­tigă iarăși, ca extindere, mo­dalitatea lirismului indirect, bazat pe alegorie și simbol, și poate că aici se mai vizibil „criza de manifestă vers“ care în altă parte a devenit ea însăși substanță de poezie, cu excelente rezultate. Car­tea e însă diversă și bogată și aduce clte ceva din tot ceea ce s-a fixat prin timp ca trăsătură caracteristică a lui Doinaș. Nu putem uita totuși că tonul îi dau acum versuri ca acestea care dez­văluie o situație dramatică insolubilă: „ah, locuința mea halucinată / în care am s-aș­tept întotdeauna / un oaspete divin, pe care nu-1 mai / spot naște-acuma, dacă n-am făcut-o !/ o dată cu pereții și cu vidul / la fel de orb, la fel de transparent...“ VICTOR FELEA Alexandru George Marele Alpha Cel puțin de două ori se­ducătoare este cartea de exe­geză argheziană pe care semnează Alexandru George: o o dată, chiar înainte de lec­tură, prin bănuitul principiu metodologic care poate să ofe­re o revanșă pentru infringe­­rea suferită de monografia lui Pompiliu Constantinescu — meritat din punct de ve­dere al adevărului logic al poeziei argheziene, nemeritat ca proce­deu umilit în ascendența cercetărilor greoaie și exaustive, de un pro­fesionalism pedestru, căutînd amănuntul și argumentația, respectiv, posibilele contradicții ale poeziei: a doua oară, tocmai pe parcursul lecturii, prin iluminările, nu puține memorabile, pe care le practică în interpretarea operei lui Arghezi, atît prin intuiția cîte unui filon prețios cit și prin analize sau apropieri de cel mai mare interes. Rămîne să mai adăugăm că formula sub care exegetul acesta de ul­timă oră ni-l prezintă pe marele nostru poet, fără a fi întrutotul de invenție personală, poate primi un din plin meritat certificat de originalitate în concertul mai larg al interpretărilor cu același obiect. Ultimele două capitole ale acestei cărți, care se distinge și printr-o fructuoasă disproporție cu materia comentată, trebuie neapărat reți­nute în beneficul spiritului nostru critic și nu vom uita să exprimăm regretul nostru pentru puținătatea spațiului care ne stă la dispoziție și din cauza căreia nu vom putea proceda la nici un citat. Rămîne plăcerea cititorului de a le căuta în textul original. In ce ne pri­vește, vom semnala numai esența soluției finale a lui Alexandru George: opera argheziană este fundată pe un principiu unanim, de natură estetică și poate mai adinc decît însăși substanța esteticii, de domeniul filosofiei limbajului. Ca un pandant, sau poate ca o problematică conținută, este natura dramatică a acestei opere, dra­matică în sensul cel mai general cu putință, în care dramaticul are atingere și poate chiar acoperire cu liricul și romanescul, dramă sau comedie umană (în sensul dantesc al termenului). Să fie oare un adevăr, ori nu am citit noi cu suficientă atenție? Avem impresia că această substanță secundară a fost mai puțin cercetată în lucrarea de care ne ocupăm, sau cel puțin în disproporție cu cea dinții. Deocamdată ne preocupă însă o altă întrebare: soluția finală, pe care am încercat să o rezumăm, fiind o culme a unui suiș, nu sun­tem­ pe deplin convinși că adevărata substanță a cercetării originale a lui Alexandru George se află înainte de acest pisc, deci pe latura lui ascendentă, sau după el, în coborire. Căci s-ar putea ca, pentru adevărata semnificație a interpretării de față și pentru destinul ori­ginalității ei, mai importante să fie dezvoltările care ar exemplifica prin concretul viu al textului arghezian această calitate a sa decît modul cum s-a ajuns la definirea calității respective. Cu atît mai mult cu cit procesul logic al interpretării a uzat în bună măsură de elemente secundare, cum ar fi istoria operei argheziene, drama Dan Zamfirescu: Atitudini Se putea oare bănui că for­mația de istoric literar de vas­tă cultură și îndemînare pro­fesională, mergînd pînă la virtuozitate, a lui Dan Zam­­firescu ascunde disponibilități de pasiune de cea mai ridicată temperatură ? Credem că da, întrucît și cercetările de pînă a­­cum, mai mult decît per­fecțiunea tehnică, au pus în lumină un patos al căutărilor și comentariului, o sete, un elan spre nou, spre descoperire, spre in­venție, materializate fie în ipoteze îndrăznețe în care admirabil ră­mîne, ,pe lîngă ținta atinsă, mai ales gestul curajos, fie într-o bine­­cuvintată insatisfacție față de ceea ce s-a spus și ceea ce se știe. Volumul pe care îl comentăm cumulează astăzi articole așa zis (și poate­­ nu rău zis, în orice caz nu în sens peiorativ) ocazionale. Tota­litatea lor, departe de abundența care frizează sațietatea, pune în lumină două aspecte deosebit de importante: mai întîi tocmai acel temperament pasional, oarecum surprinzător pentru un cercetător de profesie, mai ales pentru un cercetător din timpurile moderne, și care îl așează pe autor in descendența unei familii de­­ spirite care au dat nu numai culoare, dar mai ales patos și elevație faptuluiu cultu­ral românesc: Heliade, Hașdeu, Iorga, Călinescu. Este drept că, deo­camdată, autorul nostru deține doar incandescența sentimentului, Eugen Todoran: Eminescu O nouă interpretare a poe­ziei eminesciene semnează Eu­gen Todoran (Eminescu, Timi­șoara, 1970), fost membru al Cercului literar, semnatar în revista grupării a studiului Hyperion, demonic, unde se argumenta fondul filozofic al creației marelui poet, pă­truns de o dialectică demonia­că, sugerată între altele de dru­mul Luceafărului înspre Ziditorul lumii, simbol al contopirii sinelui cu nemărginirea. După un capitol despre poet și epocă, autorul stăruie asupra conceptelor gîndirii poetice, descifrând mecanismul prin care la Emi­nescu filozofia se revelează în imagine, cu funcție simbolică sau ale­gorizantă. Fiind vorba de un curs universitar, partea explicativă ocupă locul cel mai întins, sprijinindu-se pe o informație bogată, adusă la zi. Dar suverană și cu totul remarcabilă rămîne reconsti­tuirea sistemului de imagini care intră în ființa universului emines­cian, el implicînd de fiecare dată um act cognitiv săvîrșit pe clavia­tura gîndirii lirice. Concret, sistemul eminescian de imagini, care în limbajul lui Ernst Cassirer, s-ar putea numi „o filozofie a for­melor simbolice“, ar consta în diorama poetică și dialectica istoriei, panorama deșertăciunilor, mitologia românească, istoria, eroul și tra­gicul, demonul și titanul, natura — cadru și sentiment, iubirea — sentiment ideal, ironia și satira și comedia cea de obște. Studiul se încheie cu analiza Luceafărului, văzut simultan ca simbol și alego­rie.

Next