Tribuna, ianuarie-iunie 1971 (Anul 15, nr. 1-25)

1971-04-08 / nr. 14

Nicolae Prelipceanu 13 iluzii stDITLURI BÖ­» Vdacia 7 \ Efemer, ironie, luciditate Poematica iluzoriului Nicolae Prelipceanu este un poet (încă) tînăr, cu apucături destul de ciudate: este politicos, fără a fi servil, discret fără a fi infatuat, mîndru și demn fără a fi ostentativ și arogant, nu-și lasă barbă, se tunde cu suficientă regularitate, frecventează destul de rar Fondul literar și n-am auzit să facă scandal prin localuri. Nu suferă de astenie nervoasă. Ciudat, chiar foarte ciudat... El știe (sau măcar sugerează) că personalitatea literară se afirmă altfel. Credem că nu greșește. Definiția sa morală este a unui liric refulat, pînă la limita blazării și a ironiei ascunse. El are nevoie de „iluzii“, dar lucidi­tatea i se alungă și poetul știe că luciditatea are dreptate și „ilu­zia“ nu poate (și uneori nici nu trebuie) decit să moară. Nicolae Prelipceanu face parte dacă nu dintr-o generație, în orice caz din­­tr-un tip caracteristic epocii noastre, care a „ars“ într-un timp moral scurt și pe „pielea“ sa multe etape... El are din această cauză, grefată și pe înclinații temperamentale mai curînd sceptice, o vie conștiință a aparențelor, efemerului, caducității. Simbolul său central, obsedant, este pasărea Phoenix („mare invenție“), care arde și renaște din propria cenușă. In poezia lui Nicolae Prelipceanu ceva moare, sau trebuie să moară și ceva renaște, sau trebuie să renască. De unde o permanentă oscilare, o stare ambiguă, indis­cutabil modernă, de efuziune repede strangulată, de represiune lirică. Numele cele mai scumpe sînt scrise cu cretă, zahărul are gust (real) de sare, masca și travestiul predomină, trăim într-un Act Interim și provizorat continuu, tînărul înaintează spre bătrî­­nețe și decrepitudine. Totul curge, trece, dispare. Atitudine mai curînd sceptică, matură, dacă nu chiar „bătrină“. Viața (ca obiect de reflexie poetică) n-a fost prea afectuoasă cu acest poet, la care apare — într-o poezie — pînă și simbolul „cocoșatului“. N-am în­țeles dacă Nicolae Prelipceanu este un „optimist“ sau „pesimist“ și probabil că nici nu și-a pus o astfel de întrebare, pe care în orice caz a depășit-o. Să spunem totuși că Nicolae Prelipceanu scrie o poezie a tristeții efemerului, a lucidității superioare, a iro­niei vieții, a refuzului aparențelor mincinoase. Poezia Pantă, cre­dem, îl exprimă, sub acest aspect, în întregime. Ce se spune acolo este destul de trist... Dar, se pare, că așa stau lucrurile ... Stilul său poetic monoton, sau calculat monoton, indiferent, sau calculat indiferent, vădit blazat și mai ales monocord, ține de ace­eași structură poetică. Nicolae Prelipceanu fuge de gesticulație, de patetic, de vorbe mari, și întoarcerea în deriziune a „Criticii ra­țiunii pure“ în „Clinica rațiunii pure“ este mai mult decît o bu­tadă. Acest poet foarte singur, ușor trist, ușor ironic și resemnat fără tragism, în toate iluziile și decepțiile sale, scrie de fapt o sin­gură poezie, care trebuie citită de la început și pînă la sfîrșit, ca pe o singură pagină. Se pune întrebarea: o va întoarce oare în viitor? ADRIAN MARINO Nici nu se putea ca în atmosfera unei atari poezii primul ele­ment care să țîșnească în atenția cititorului să nu fie de natură op­tică. Iluzia, mai înainte de orice, este proiecție vizuală, o proiecție a unor scînteietoare conținuturi pe care conștiința poetului nu le mai încape. Pe acest fundal luminos se conturează apoi imaginile, hibride, eterogene la-nceput ca-ntr-un univers empedoclean în care încă n-a­­nceput să opereze factori supraordonatori, pentru ca apoi să-nceapă înșiruirea după un tainic tîlc din a cărui descifrare propriu zisă începe înțelesul poeziei. Iată în acest sens cum începe chiar prima poezie din volum: „Flăcări de spirt albastre numai­­ în jurul ei dan­sau atunci“. Pînă aici e descrierea fundalului sau a atmosferei lu­minoase, feerice — din pricina „mișcării albastre“ a flăcării — pe care apoi apare mișcarea, mai întîi a unui singur element dintr-o imagine, apoi a întregii imagini: „e brațul lung ce descria un aer / altă tristețe-n care te-arunci / și mîneca îmi flutură atit de goală / că vîntul însuși parcă se oprea / făptura ei mai mult decît materială / stingindu-se din stea în stea“. Sensul mișcării imaginilor nu e însă crearea unor secvențe, cinematice, să spunem — brațul nu descrie în aer contururi, forme, ci tristețe — ci impresii care determină treceri bruște în mintea cititorului de pe un plan de conștiință pe altul, sau într-un limbaj mai pretențios exprimîndu-ne din dome­niul acelui „esprit de geometrie“ în domeniul complementarului „es­prit de finesse“. De altfel în toate studiile de estetică fenomenologi­că, ceea ce se atestează a fi mai prețios în acest domeniu al ima­ginarului este mobilitatea acestor treceri de la stări sau evidențe geometrice, de la figuri, sau diverse contururi în mișcare, la impresii omoloage corespunzătoare altor planuri de conștiință. Deci specific mecanismului după care se desfășoară „iluzoriile imagini“ ale lui Nicolae Prelipceanu ar fi tocmai această bruscă trecere de la ima­ginea geometrică la impresia pe care o poate genera aceasta în funcție de sensul sau modul mișcării ei. Tot în acest sens iată un alt element, frecvent întîlnit în poezia lui Nicolae Prelipceanu, peș­tele, a cărui mișcare generează tristețea în sufletul celui care îl con­templă. ..Peștii în aer dau un sunet trist / un clinchet de legende funerare“. Referitor la elementele fundamentale, nuclee, în jurul că­rora se realizează toate mișcările imaginare din poezia pe care o analizăm, observăm că numărul lor, deși este destul de redus, are o uriașă putere generativă de impresii de cea mai variată factură. Totuși domeniile la care se referă fiecare din aceste nuclee seman­tice: sînge, pește, flacără, apă, pian, pasăre — Phoenixul — zăpada, sînt posibil determinabile, fiecare generînd impresii specifice care nu pot fi amestecate. Pasărea Phoenix va genera lumină și mișcare întot­deauna: „Astă noapte am văzut zburînd / pasărea Phoenix. / Și un­deva într-un deșert / girafele ardeau pe rînd“. Deci o relație intimă se stabilește între o manifestare a păsării simbol și efectul de lumi­nă pe care îl produce („girafele ardeau" — în această lumină). Pia­nul generează relații afective, sentimente sau resentimente: „pianul imploră­­ încă o clipă din oră în oră“. Peștii, conform simbolicei in­dică numai suferință, apa e un mediu solid, alcătuind un gen de fundal sau o ambianță opusă celei pe care o creează flacăra. Con­secințele generate sunt însă, deși deosebite ca specificitate — totuși complementare pentru că toate în fond concurează la crearea unei iluzorii atmosfere de „trecere“. Trecerea în poezia lui Nicolae Pre­­lipceanu nu este însă devenire — sau dacă ar putea fi înțeleasă sau acceptată ca atare atunci numai în anumite limite ale iluzoriului — ci petrecere, adică un fel de trecere a trecerii, o anulare a iluzoriu­lui prin reflectarea în sine însuși, sau o magică feerie a imaginarului. Poetica lu­i N. Prelipceanu e o poetică deci a barocului imagina­tiv, a cărui fericită expresie nu poate fi decît iluzia, iluzia creată de 13 elemente nucleu care-și combină la infinit posibilitățile gene­rative. MARCEL PETRIȘOR un semn / lăsați orice speranță voi care intrați (...) Ninge cu verba volant / de la est la vest și invers / vorbim araba ciudată din sud / nisipul printre dinți/ influențează limba rostită / în­­tr-una nerostită / celor ce scriu din clinica rațiunii pure / Kli­nik der reinen Vernunft / pace­lor sufletelor lor spulberate / ini­mii lor de zăpadă / prin care s-a făcut pîrtie / troian de o parte și alta să circulăm / Să circulăm să trecem să circulăm / și sîn­­gele fiară străină și rea / circulă trece de la unul la altul / ne­hotărât / telegrama lui întîrzie sistematic / firele s-au rupt în viscol undeva / între secolul trei și secolul vrei / Iți scriu din cli­nica rațiunii pure“. O lirică de implicații filosofice se conturează mai evident în cîte­­va poeme de la sfîrșitul volumu­lui (meditația e prezentă de alt­fel pretutindeni), cum ar fi Cor­rida în cer, Eronautica, Plaja e­­ternă, Discursul toamna și Reg­nul ideal, unde reluarea unor e­­lemente predilecte adincește și întregește viziunea specifică a lui Prelipceanu, viziune a metamor­fozei perpetue a celor reale, sen­timent al impresionantei dialec­tice dintre existent și neant. A­­celași ton de monotonă elegie, catifelat și învăluitor, încheie vastul și atrăgătorul periplu al celor 13 iluzii. VICTOR FELEA Versurile ce încheiau cartea imediat anterioară acestor 13 i­­luzii ale lui Nicolae Prelipceanu sintetizau, într-un fel, atitudinea lirică reprezentativă a poetului — o elegie dezvoltată pînă atunci în diverse variante, unitare însă prin constanța unei gesticulații simbolice de natură a circumscrie și defini un univers particular. Final, poemul la care ne refe­rim, transcria, ca o concluzie, sentimentul unei eterne, nesigure pendulări a eului printre lu­cruri — mișcare a cărei unică rezolvare era văzută într-o alu­necare inertă, totuna cu ritmul universalei, ciclicei repetiții, curgere asistată de privirea apa­­­rent indiferentă a poetului-spec­­tator, angajat totuși, în ultimă instanță, în această inerție muzi­cală a lumii: „Altminteri va fi toamnă / altminteri va fi pace / castanii în soare / foi moarte s-or desface / mai neștiind de nimeni / mai neștiind de ei / va luneca pămîntul / albastră panta rhei /.../ Altminteri va fi toam­nă / altminteri vom trăi / uitate verticale / din zi pe-a doua zi / mai neștiind de nimeni / mai sunet de oboi / pămîntul — pîn­­la urmă / ne vom uita și noi“. Nu asta este, în esență, reali­tatea noului ciclu poetic. Aceeași stare elegiacă domină notațiile unui discurs liric de o neglijen­ță studiată, ordonat pe alocuri în formula aproximativă a bala­dei lirice. Trăiască dansatoarea, Penelopa labilis, dar mai ales Catedrala și pianul, Clinica ra­țiunii pure ori Eronautica — piese certificînd maturitatea poe­tului — construiesc, mai mult decît un edificiu închegat epic, linia unor mișcări aproape halu­­cinatorii ale obiectelor celor mai îndepărtate căutîndu-și punctele secrete de convergență. Lecția lui Lautréamont și a suprarea­liștilor este asimilată, de altfel, pe parcursul întregii cărți, în au­tomatismul (relativ) al asociați­­ilor-surpriză, revelatoare de re­lații ascunse, declanșînd scînteia cîte unei metafore neașteptate. Dar aceasta este doar exterioară a demersului schema poetic întreprins de Nicolae Prelipcea­nu. Căci realitatea dificil de ex­primat a acestui proces poate fi abia aproximată în nostalgia rea­lizării unei comuniuni niciodată împlinite, sentimentul care pri­mează rămînînd, la sfîrșit, acela al unei predestinate solitudini: „Veche iubire pian și catedrală / șase apariții ale unei catedrale / pe un pian / dincolo ușa des­chisă metafizic / lin cîntă cerul norii și cocorii / cortegiu mor­tuar plînge pianul / pe mormîn­­tul catedralei iubite / niciodată nu se vor mai putea înțelege / niciodată cerul nu-i va mai ve­ghea / o catedrala mea / o ca­tedrala ta / și marea crește ca un sunet clar ■/ pe fostul ei / pe fostul lui altar“. Dacă ar trebui să unificăm într-o imagine calitatea mișcării dominante în acest univers poe­tic, n-am putea-o găsi mai adec­vat decît în aceea a unui conti­nuu flux și reflux, a unei per­manente alternanțe de sens și de ritm. Aproape orice poezie am lua în considerare, exprimă deo­potrivă intenția integratoare, se­condată imediat de mișcarea con­trară, a înstrăinării. Liniile pati­natorilor întîlnindu-se pe luciul gheții, dînd iluzia unei întretă­ieri a destinelor, se pierd pînă la urmă în opacitate (Patinoar), veghea credincioasă a Penelopei se destramă în moarte (Penelopa labilis), existența însăși a eului poetic nu este decît un labil tra­vesti amenințat de nisipul pus­tiului (Travesti). Două sunt însă motivele lirice ce structurează viziunea și îi conferă coerența internă: motivul mării și al Pă­sării Phoenix. Obiect al unei particulare fascinații, marea este, pentru Nicolae Prelipceanu, sim­bolul integrității și eternității lumii, sediu al convergenței uni­versale, măsură a mișcării fără început și sfîrșit: „Ceasuri cu apă de mare avem prin case / ceasuri amare / prin colțuri mai ascunse / noaptea vine marea și le umple din nou / încît pare într-una / că nu vom muri ni­ciodată“ (Campanie); al doilea motiv liric central — al păsării „după fiecare renaștere întorcîn­­du-se-n moarte“­ — servește unor sugestii similare ale ritmului e­­xistențial. Utilizînd asemenea simboluri grave, poetul nu procedează to­tuși la o dezvoltare conceptuală sau la un decriptivism cu ambiții de epuizare plastică a obiectu­lui. Tehnic vorbind, poemele sale sunt suite de notații amplificate ale unui motiv generator, un fel de „teme­ cu variațiuni“, în care metafora, concretul „prozaic“ și observația intelectuală se orga­nizează laitmotivic, coagulate de tonalitatea elegiacă unitară. în realizarea acestor complexe, se observă imediat prezența unei u­șoare ironii ce surdinizează orice tentativă retorică, mod de a re­prima excesul de emotivitate. Imaginea este adusă astfel, con­știent, la limita convenționalului. Mai puțin accentuată decît în volumul anterior, nota spectacu­lară se păstrează totuși, într-o detașare ce nu este niciodată excesivă, pentru a anula anga­jarea afectivă sau a-i deplasa ac­centul în direcția exclusivă a in­telectualității. Timbrul particu­lar al acestei remarcabile cărți se definește tocmai la granița dintre angajarea în mit și con­știința naturii sale convenționale. Ar fi, de aceea o eroare a-i re­proșa poetului deficitul de trans­figurare simbolică, în măsura în care lirismul său se alimentează din chiar mișcarea oscilatorie între realul „brut“, notat la mo­dul impresionist-reportericesc și imaginea lui tr-o coexistență simbolică — în­indestructibilă. Nicolae Prelipceanu construiește astfel un ceremonial ce ne cap­tează nu numai prin ezoterismul său structural, ci și prin triste­țea, mereu reînnoită, a neîncre­derii în mister. „Lunga scrisoare din clinica rațiunii pure“, în care „ninge cu verba volant / de la est la vest și invers“, devine pentru poet acel „regn ideal“ al poeziei, asigurînd deplina liber­tate a cuvîntului de a se insti­tui și nega ea realitate. Dar, în ultimă instanță, poezia este pentru Nicolae Prelipceanu un ritm totalizator, la care eul participă, în interimatul detașării sale de restul lumii, victorios sau înfrînt, pe o traiectorie predesti­nată. Important e că 13 iluzii trasează cu sigur instinct acest drum sinuos, în spațiul de atîtea ori nesigur al existenței noastre. ION POP Traiectoria poemului

Next