Tribuna, ianuarie-iunie 1973 (Anul 17, nr. 1-26)
1973-01-04 / nr. 1
revista revistelor De cîtva timp interesul pentru revistele studențești s-a cam atenuat. Cazul acesta mi se pare oarecum asemănător cu cel al suplimentelor“ unor ziare județene sau cu „revistele — culegeri literare“, editate sporadic, mai mult în preajma unor zile festive de aproape toate forurile culturale ale județelor. A existat o epocă (un an, doi) de mare glorie a acestor reviste suplimente. S-ar părea că într-un timp foarte scurt inițiatorii au obosit. E vorba de intelectuali pătimași altminteri și oameni de bine, oboseala lor manifestîndu-se în cele din urmă prin copierea foarte sîrguincioasă dar viabilă a revistelor ,,mari“. Rezultatul a fost hibrid neinteresant și veleitară: încercare meritorie de pune la lucru forțele culturale a locale dar care și-a epuizat prea repede elanul și s-a stins fără regrete, nedramatic. Nu despre același tip de oboseală se poate vorbi în cazul revistelor făcute de studenți și excepția mai mult decît onorabilă, astăzi, ne-o oferă Echinox-ul. Resimțindu-se după fiecare schimbare a colectivului redacțional, prin inevitabila îndepărtare de Cluj și deci de revistă, a absolvenților, Echinox-ul și-a urmărit însă (aș spune, cu o anume gelozie) vechii colaboratori, chiar dacă aportul lor concret a devenit cu timpul mai superficial, foaia clujeană și-a păstrat, mai ales, acel aer inconfundabil care i-a și conferit o frumoasă notorietate, ținuta intelectuală, aspectul general îngrijit și sobru, totuși tineresc, pătimaș. Meritul revine binecunoscutei echipe echinoxiste dar și, mi se pare, cel puțin în egală măsură, poetului și criticului Ion Pop, adevăratul responsabil de succesul revistei clujene. După patru ani de la apariție, un fapt mi se pare astăzi indiscutabil: la Echinox, mai mult decît oriunde altundeva, s-au format și lansat tineri, toți de certă valoare, poeți, critici și prozatori. Adevărul e însă că momentele de oboseală și ezitarea din fiecare toamnă au fost depășite aproape exclusiv prin efortul aceluiași Ion Pop ... Care este ultima „formă“ a Echinox-ului? în numărul din noiembrie, pe care-l am la îndemînă, colaborează alături de ei „vechi“ (Petru Poantă, Adrian Popescu, Mariana O. Bojan, Aurel Șorobetea, Olimpia Radu, Ion Cristoiu, Werner Söllner, I. Maxim Danciu etc.), cîțiva studenți sau absolvenți de apariție mai recentă: Constantin Hârlav, Ion Marcoș, Ștefan Damian. Un număr bine conceput și echilibrat. Două pagini de poezie, una semnată de Ștefan Damian, a doua de Virgil Mihai (acesta din urmă generos prezentat de Ion Pop) oferă, cantitativ, texte în măsură să edifice asupra posibilităților acestor debutanți, fapt semnificativ întrun moment cînd, în general, în reviste poezia ocupă mai mult un rol de ornament. O formă vioaie și atractivă are revista Alma mater. De semnalat aici (nr. 4 din acest an) spațiul exagerat acordat scriitorilor din afara Universității ieșene: un interviu cu Gabriela Melinescu, poezii de Corina Cristea, cronică la un volum de Gabriela Melinescu, în fine (eroare flagrantă de construcție), două articole despre Al. Ivasiuc în două pagini diferite ale aceluiași număr. Abuzul de fotografii sugerează nu știu ce aer frivol: un debutant bărbos e pozat printre manuscrise, desigur că la masa sa de lucru. Interesant de observat cum scriu studenții ieșeni. Un prozator: „Ea fu pătrunsă de neliniște, de un presentiment Oamenii treceau al întîmplării.. . întorcîndu-se, îndreptîndu-se parcă spre ei, dar se îndepărtau din cauza bărbatului, căci mîna lui pe genunchiul ei însemna ajutor“; un critic: „Două nuvele care relevă un alt mod de a scrie al lui Al. Ivasiuc, căci personajele sale centrale, singularizate, sunt introspectate doar în una sau două din multiplele lor interioare posibile“. Universitas (nr. 17), revista studenților bucureșteni, ilustrează, în fine, formula cea mai comodă: revistă cu de toate pentru toți, fără mari ambiții. Articole de cultură, de istorie literară, un interviu cu Ion Țiriac, o anchetă intitulată „Distincția filosofie-ideologie“, un serial despre „lumea drogului“, folclor aromân, un reportaj despre Danemarca, o pagină cu poezie scrisă de elevi etc. O singură jumătate de pagină despre probleme studențești, în schimb, specific articole despre Mateiu I. Caragiale, Ion Ghica, Lovinescu etc., cu excepția primului articol amintit, semnat de Barbu Cioculescu, celelalte sunt, toate, modeste exerciții. Iată, spre exemplificare, putul celui intitulat Beiul în cedin Samos: „Nemesis nu se mai afla, cu siguranță, în preajma Samosului veacului trecut, atunci cînd Ion Ghica era o deviză de obsesie cel puțin în ceea ce privește reflexele caracteristice ale gîndului său literar ...“ RADU MAREȘ cronica literară cronica literară cronica literară Zaharia Stancu Sabia timpului Noul volum de versuri semnat de Zaharia Stancu poartă un titlu frumos și emoționant: Sabia timpului (ed. Eminescu, 1972) și cuprinde o bogată producție recentă. După Cîntec șoptit avem de a face cu o altă impetuoasă izbucnire lirică a acestui poet care de la Poeme simple (1927) pînă azi s-a dovedit un cîntăreț original de o uimitoare unitate vibrației și a accentelor autohtoane, un cîntăreț ce descinde, putem spune acum, din stirpea nobilă a celor ce-au zămislit Miorița și doinele și baladele haiducești. Ca și poetul popular, Zaharia Stancu a păstrat o legătură vie și mereu întăritoare cu elementele naturii, de la cele imediate pînă la cele depărtate, și ele constituie nu un simplu cadru exterior, decorativ, ci unul interior, integrat necontenit substanței lirice. Contactul cu natura, în copilărie și în tinerețe, a fost atît de strîns nncit puterea ei tainică s-a filtrat pentru totdeauna în poemele sale, reprezentînd un principiu al tinereții, al vigorii și al regenerării perpetue. Printre poeții noștri de seamă din epoca modernă, autorul Poemelor simple e poate singurul care se rostește intr-adevăr cu simplitate, evitînd atît simplismul cit și tonul vetust. Dar această rostire e modulată cu o mare știință a nuanțelor și accentele ei urmează într-una ritmurile elementare ale simțirii ce reproduc ritmurile permanente ale vieții omului și ale ciclurilor din natură. Cită distanță de la primele poeme la cele din volumul de azi. Acolo era țîșnirea densă a sensibilității tinerești, cu strălucirile fragede ale unei primăveri imperioase; aici domină spațiul rarefiat al toamnei, nu lipsit de o dulce lumină aurie, unde însă toate gesturile sînt pîndite de nevăzuta, amenințătoarea sabie a timpului. Ceea ce e interesant și atrăgător în acest volum, e ciudatul amestec de vioiciune și prospețime într-o atmosferă crepusculară, e atitudinea senină, mioritică, a poetului în fața sfîrșitului inevitabil. Nicăieri nici o crispare, nici un bocet, nici o anxietate dureroasă, doar o discretă, bărbătească elecigie, prilej de altfel de reafirmare a dragostei de viață, de rememorare a unor momente și priveliști ce-au intrat cîndva în țesătura secretă a existenței poetului. Poemul liminar Cântecul lebedei sintetizează motive caracteristice din poezia lui Zaharia Stancu și dă conture unei noi vîrste lirice. Urmăriți-i pendularea largă a sentimentului, impresionanta-i peregrinare între polii tristeții și ai împăcării. Dar fiindcă acest poem l-am amintit și într-o cronică anterioară (la cele două volume de Scrieri), nu-l vom cita. Vom reproduce însă Cîntec scurt, atît de suav în echilibrul și concretețea lui: „Oasele mele sînt din varul lunii, / Carnea din pămîntul oacheș, străbun; / Ochii albaștri, cicori deschise / Spre mărețiile cerului bun. / Curînd voi da totul înapoi, / Dar sufletul, gingașă adiere, / Va rămîne lingă umerii-ți goi, / Șal cald, mătăsos, de tăcere“. Iată încă un poem din două catrene, frumos modelat, ca atîea asemenea producții de pe vremuri: „Vîntul s-a culcat in dumbrăvi, / Plopii se schimbă în stîlpi de sare. / Seara vine și-aprinde în slăvi / Flori albe, de foc, arzătoare. // Somnul îmi dă ocol, ca un lup, / Cu vorbele mă bat, cu hîrtia. / Inima în hartane mi-o rup, / Cu argint luna umple cîmpia“ (Vîntul în dumbrăvi). „Pretutindeni am căutat viața, — / Viața și dragostea, nu moartea“, sînt versuri grăbitoare pentru plenitudinea vitală a unui poet ca Zaharia Stancu, poet înrudit cu un Ady, cu un Esenin, mereu în vîlvătaia vieții, dar poate cu mai puține accente acute, el aparținînd unui alt climat etnic și liric. Iată cum își vestește prezența în lume, dragostea de lume, într-un limpede limbaj naturist (Grîu copt): „In curînd griul va avea / Spicul mare și auriu. / Culoarea părului tău o mai știu, / Vechea mea dragoste, dragostea mea. // In curînd cireșii vor fi copți, / Și-și vor legăna cireșile-n soare. / Buzele mi-au fost aspre și-amare / De-a lungul nesfârșitelor nopți. // Se-apropie-ncet mijlocul verii / Cu piersici galbene, cu roșii harbuzi, / în duzii pletoși, printre duzi / Cerul deapănă firele serii. // Poate am fost. Poate mai sunt. / Poate și mîine o să mai fiu. / Părul tău era auriu, auriu / Ca grîul copt ce se leagănă-n vînt“. Ca aproape totdeauna la Stancu, tehnica poemului e aceeași: trecerea alternativă de la datul obiectiv la cel subiectiv, într-un admirabil joc al apropierilor sugestive și semnificative, joc al întrepătrunderilor, al similitudinilor adinei între destinul personal și cel al lucrurilor din natură. Mișcarea aceasta din poem produce de fiecare dată efecte de surpriză și prospețime: „Toamnă și iarnă, iarnă și toamnă, / Pentru fiecare din noi / A trăit cîndva o singură doamnă, / O singură și mult iubită doamnă. // Iarnă și soare, zăpada piere. / Pentru fiecare din noi / Sosește un moment de tăcere, / Un singur minut de tăcere. // Fluturii au aur pe aripi — / Aur pe suflet avem și noi, / Nu te atinge de aurul fluturilor, / De aurul oamenilor, de aurul oamenilor... // Mă uit la zăpadă și nu știu, / Eu mă topesc, ori ea se topește? Soarele va ajunge o vatră de jar, / Doar o vatră de jar va ajunge“ (Minutul de tăcere). Iată și un cîntec al marii plecări, scris cu emoție reținută, din același unghi naturist și cosmic, specific poeziei noastre în genere. Aceasta nu înseamnă că accentele proprii lipsesc. Dimpotrivă, Zaharia Stancu nu se abandonează niciodată unor exerciții „obiective“ care să nu-l reprezinte: „în curînd am să plec dintre voi, / Nu știu încotro o să plec, dar o să plec, / îmi voi deschide larg aripile / Și voi zbura prin văzduhul uscat și sec. // în curînd am să plec dintre voi — / Așa e legea și nu pot s-o schimb. / Dar îmi voi lua cu mine sufletul, / Sufletul, al trupului nimic. // îl voi ține strîns tare de mină, / Nu știu încotro îl voi duce, dar am să-l duc. / Pe drum voi sufla asupra lui, / Lacrimile din ochi să i le usuc. // Hai, inimă, nu-ți fie teamă, / Ce tare te-am pus să bați și-ai bătut, // Acum sosit ora tăcerii, / Dar înainte de a a tăcea, te sărut. // Tu rîule, să curgi mai departe, / Tu pădure să freamăți mereu. / Cu globul care aleargă prin spațiu / Va alerga și trupul meu“ (Plecare). Și iată încă un Cîntec, atît de caracteristic pentru pătimașa iubire de viață la acest poet, aflat acum la vîrsta senectuții: „Nu mai vreau să întîlnesc niciodată / Femeile pe care le-am cunoscut tinere, / Nu mai vreau să fiu văzut niciodată / Nici măcar de propriii mei copii. // M-am urîțit, m-am uscat, m-am zbîrcit, / Cioturos am ajuns ca o rădăcină, // Strîmb am ajuns ca o salcie strîmbă, / Ca un tufan am devenit noduros. // Au! Și totuși mai văd, mai aud, / Au! Și totuși mai umblu prin lume, / Au! și totuși mi-e foame, mi-e sete, / Au! De o mie și o mie de ori / Au! — după dragoste, au după viață, / Au! — după viață, după cu mai multă viață“. Același sentiment, exprimat într-un încîntător joc de opțiuni contrare: „între noapte și zi aleg ziua, / Vreau din zori pînă noaptea tîrziu / Lumea s-o văd, lumea întreagă, / Cu minunile ei nemaivăzute, / Cu oamenii ei nemaivăzuți. // între noapte și zi aleg noaptea, / Vreau de cu seară și pînă în zori. / Cerul să-l văd, cerul întreg / Cu stelele lui nemaivăzute, / Cu luceferii lui nemaivăzuți. // Intre noapte și zi aleg zorile / Cînd își deschid ochii florile, // între noapte și zi aleg seara / Cînd soarele își aruncă povara / Luminii și se-afundă in noapte,/ Neagră ca smoala, tăcută noapte“ (Intre noapte și zi). Sub aceeași zodie a sfîrșitului, o retrospectivă mai puțin luminoasă (Fără sea, fără căpăstru): „Viața mea s-a dus pe ape, cu apa, / Zilele mele s-au dus pe vînt, cu vîntul, / După ce soarele o să se stingă / Doar stelele vor lumina pămîntul. // Viața mea în furtuni s-a topit, / Mi-a mai rămas un singur strop. / Nu în glob, ci într-o glastră cu flori / Acest strop aș vrea să-l îngrop.// Armura e grea, am să v-o las, / Sabia însă am s-o țin în păstru / Caii îmi plac cînd umblă prin lunci / Fără șea și fără căpăstru. // Vei veni și tu după mine/ Tu ce tot ridici mîna să dai, / Vei veni girîind după mine în iad / Ori, poate, în rai. // Nu mă certați atît că sînt trist, / Nu-mi spuneți că strugurii sînt veseli în lin. / Din stropșirea lor nu rămîne țărînă, / Ci butii uriașe de vin /“. Amenințat de „sabia timpului“, poetul se refugiază în cîntece ca într-o zonă privilegiată. Aici cîntecul înseamnă în același timp și descintec, vrajă, mod de transcendere a efemerului. Versurile lui Zaharia Stancu se desfășoară liber ca acei cai pe care îi evocă de mai multe ori cu afecțiune și entuziasm și care „umblă ... fără șea și fără căpăstru“. Există un nesecat filon romantic în poezia sa și el constă într-o veșnică aspirație către frumusețile vieții, ale universului, în dorul de peregrina printre priveliști uimitoare. Chiar moartea e văzută uneori tot ca o continuare a acestei călătorii terestre, ca o posibilitate de a atinge visatele depărtări pline de aștri. Produs al vîrstei tîrzii, aceste poezii ale lui Zaharia Stancu poartă în ele obsesia amurgului, a zării ce se întunecă. Dar așa cum spuneam și înainte, poetul e încă stăpînul Pegasului său și nici o tristețe, nici o amărăciune nu îl dezarmează. „E încă fierbinte inima mea“, declară el și acest lucru îl simțim din toate versurile alerte ale noii sale cărți. Sabia timpului. O prodigioasă forță ce nu se dezminte susține lirismul său cald și fremătător: „focul vieții ne arde în inimi, / Fiecare inimă e o vatră. / Poate că suntem făuriți din fier, / Poate că suntem modelați din piatră“. VICTOR FELEAR