Tribuna, iulie-decembrie 1973 (Anul 17, nr. 27-52)
1973-07-05 / nr. 27
FItUZUALITATEA LITERARA TRIBUNA IGAZ SZÓ împlinește douăzeci de ani de apariție. Revistă lunară a Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România, ea a înmănunchiat în paginile sale creația scriitorilor maghiari din țară, militînd pentru dezvoltarea literelor din România, pentru traducerea în viață a politicii partidului de edificare socialistă, de ridicare a nivelului cultural al maselor. Așa cum remarcă redactorul șef al publicației, Hajdú Győző, în numărul aniversar (6) al revistei, ea a fost elaborată de-a lungul celor două decenii de existență, „împreună cu toți scriitorii maghiari din țară, împreună cu colegii scriitori români, împreună cu scriitorii germani și cu toți scriitorii naționalităților ce conviețuiesc aici. Cu toți adepții umanismului socialist, cu toți cei ce reprezintă valoare reală în literatura din patria noastră. Și redactăm împreună cu cititorii, pentru care există, de fapt, revista și de ale căror păreri, cerințe publicația trebuie să țină cont. Fără prietenia și statornicia cititorului munca noastră și-ar pierde rațiunea ... Nu încape îndoială ... că revista scriitorilor maghiari din România, Igaz Szó va îndeplini și în viitor, la un nivel mai elevat, sarcinile ce-i revin în dezvoltarea literaturii socialiste maghiare din țară, indatoririle pe care îndrumarea ideologică a partidului ni le-a pus în față“. Citind aceste cuvinte nu fiacem decit să subliniem contribuția revistei la continua înflorire a literaturii maghiare din România, la dezbateri creatoare pentru clarificarea unor probleme importante de estetică și teorie literară, de valorificare a moștenirii literare. Recenzînd numărul 6 al revistei, număr închinat celor douăzeci de ani de activitate, ne raliem saluturilor adresate, cu această ocazie, revistei, arîndu-i o activitate viitoare tot mai prodigioasă pentru împlinirea literaturii din România, pentru conlucrarea frățească a tuturor creatorilor de frumos din această țară indiferent în ce limbă se exprimă, pentru triumful mărețelor idealuri de etică și echitate socialistă pentru care militează întregul nostru popor sub conducerea creatoare a partidului. Sub titlul Igaz Szó la douăzeci de ani revista publică salutul acad. Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România, în care se subliniază aportul revistei la edificarea unei noi literaturi pătrunse de înaltele idealuri ale umanismului socialist, a unei literaturi ce continuă cele mai nobile tradiții ale naționalității conlocuitoare maghiare. De asemenea, se subliniază rolul revistei la popularizarea literaturii române și la creșterea și cultivarea unor noi talente. Mai sunt înserate saluturile adresate de Radu Boureanu, redactor șef al revistei Viața Românească și Aurel Rău, redactor șef al revistei Steaua. Numărul recent al revistei Igaz Szó cuprinde semnăturile, am putea afirma, ale tuturor scriitorilor maghiari mai de vază din România. Am aminti scrisoarea adresată redacției de Kós Károly, care în acest an împlinește 90 de ani, însemnările lui Molter Károly și o serie de scrisori semnate de Tompa László, Gaál Gábor, ca și scrierile inedite ale unor scriitori intrați în istoria literaturii precum Szentimrei Jenő, Tamási Áron, Szabédi László, Kakaly Endre, ș.a. Remarcăm traducerile lui Franyó Zoltán din Zaharia Stancu, Radu Boureanu, Marin Sorescu, Eugen Jebeleanu, Virgil Teodorescu, Ștefan Aug. Doinaș, cele ale lui Jánosházi György din Tudor Arghezi, Ion Brad, Nina Cassian, Traian Iancu, Vasile Nicolescu, Ana Blandiana, Nichita Stănescu, Romulus Guga, precum și cele ale lui Kányádi Sándor din Aurel Rău. Poeziile traduse pot constitui o mică antologie de literatură contemporană. Revista cuprinde un valoros material beletristic, poezii, nuvele, piese de teatru, memorialistică, scenariu de film, articole etc. etc. datorate, cum am mai remarcat, celor mai valoroase condeie ale literaturii maghiare din România, aparținînd diverselor generații. Cităm pentru umanismul lor cald, pentru atitudinea antirăzboinică, cîteva rînduri, adresate soției sale de către Asztalos István, în 20. VIII. 1944, cînd se afla concentrat la Sovata: „... cel mai bun prieten, fratele meu mai mare a murit. Mama mi-a telefonat că a murit eroic, înțelegi Manika? a murit Jancsi Se poate una ca asta? Oare există dumnezeu, iad și draci dacă așa ceva e posibil! El cu care am crescut, cu care am învățat, am muncit, am suferit împreună să fi murit pentru o cauză stupidă, josnică. L-au obligat să-și dea viața pentru un lucru din care el nu are nici un folos... Il ucid ca pe un pui netrebnic și apoi îl proclamă erou ...“ Sînt rîndurile scriitorului care întors de pe drumurile războiului a scris printre primii, o carte de condamnare a războiului fascist. In încheiere vom mai cita poezia lui Horváth István: „Maica mea / Ardealul / m-a născut cu inimă statornică. / Mi-a dat / nestematele poporului de aici: / durerea, mîndria / spinarea brazilor ce ni s-apleacă / neastîmpărul fluviilor / strălucirea / minunatelor cîntece / atunci cînd m-a zămislit /pe drumurile întortochiate ale istoriei. / Așa mi s-a încredințat / printre frații de altă limbă. / In apa Mureșului, Oltului, a Tîrnavelor botezul l-am primit în ungurește / românul în românește / sasul în germană / pe copii noștri în aceași apă de botez / maica mea / Ardealul. / La fel s-a altoit în inimile noastre / maica noastră / Ardealul“. Subliniem valoarea artistică a celor 49 de portrete semnate de pictorul Nagy Imre, care în curînd va împlini 80 de ani, încă odată un salut cordial revistei Igaz Szó. TRIBUNA discuții LECTURILE LUI FANTOMAS Rudă săracă. Dar și poftită la coada mesei! Circulînd pe mapamond sub diferite identități — fiind un gen destul de „deocheat“ — romanul de aventură se demască, totuși, de la primul impact. Indiferent de deghizamentul adoptat — roman detectiv, roman de spionaj, roman de senzație, roman de acțiune, „crime story“ (pre limba țării sale de baștină, unde-i consumat în cantități industriale) — lumea-1 recunoaște imediat, și-i zice tot „roman polițist“. Insă nu-i bine. Și nici drept. Botezat astfel, romanul de aventură riscă să fie surghiunit, cu prea multă ușurință, în zonele literaturii de frontieră, ale paraliteraturii, dacă nu (și mai rău) chiar în canalele deversoare ale subliteraturii. Prozele „polițiste“ nu prea sunt considerate demne de-a sta la ospățul marii literaturi. Prejudecată? Și! Dar împotriva căreia se luptă greu. Mai ales datorită nenumăratelor rebuturi comise de veleitari. Nu numai la noi, ci și-n alte țări ale lumii. Cu toate acestea, ne încăpățînăm să credem că romanul (să-i zicem) „polițist“ merită să aparțină literaturii. Bineînțeles, dacă reușește să îndeplinească elementare cerințe ale scrisului artistic. Și întrucît, uneori, se mai întîmplă și-așa, de ce să nu consemnăm unele aspecte ale acestei nedreptățite proze? Iată pricina pentru care propunem cititorilor aceste rînduri. Unica șansă. Posedînd eminente și concrete virtuți educative, ușor digerabile și asimilabile, romanul polițist tinde să demonstreze, la ora actuală, și alte calități. Se remarcă, printre altele, o binevenită și necesară diversificare, generînd multiple și spectaculare subîncrengături. In afara veteranului roman enigmistic, înnobilat de clasicul speciei Agatha Christie, și practicat cu brio de contemporanul nostru Constantin Chiriță (autorul intruvabilei „Trilogii în alb“), mai coexistă: romanul negru, incisivă investigație psiho-socială, ilustrat de Dashiell Hammett și Raymond Chandler, iar la noi de N. Mărgeanu, apoi romanul detectiv-umoristic, în care excelează Carter Brown, Michel Lebrun, Nicolae-Paul Mihail (pe plan local), romanul de anchetă, romanul de acțiune dinamico-dinamitardă, reprezentat de careul de ași James Hadley Chase, Peter Cheyney, Chester Himes, Dick Francis, plus autohtonul nostru Ion Ochinciuc (să nu uităm admirabilul „îngerul negru“), romanul de analiză psihologică în care Patricia Highsmith atinge valori remarcabile, romanul de spionaj, subîncrengătură pe care Theodor Constantin și Haralamb Zincă, construind-o și scriind-o artistic, o perfecționează la nivel competitiv, romanul de suspense, și încă alte formule mixte, apte să demoleze incongruentele imagini ale subproduselor antebelice, infatuat categorisite drept romane polițiste. Proza de aventură s-a plasat pe o nouă orbită. Romanul polițist preocupă scriitori afirmați și recunoscuți ca atare, care nu se consideră înjosiți să-și pună iscălitura pe lucrări antrenante, pline de trucuri inteligente și scheme ingenioase, de fapt, asta-i singura soluție pentru impunerea și supraviețuirea romanului polițist. Să fie săvîrșit și desăvîrșit de scriitori. Născuți, iar nu făcuți ... Pecetea colecției lagunei“ — romanul „Moartea eminamente polițist al lui Anton Iordache, scriere pătrunzătoare și abil compusă, care ar fi meritat o audiență mult mai largă, ne atrage atenția asupra importanței de-a fi integrat unei colecții... de specialitate. Publicul cititor, fie neiertat clișeul, neavertizat că are de-a face cu un roman detectiv (și încă foarte bun!) a trecut indiferent de lângă standul unde se afla expus. Dacă s-ar fi imprimat pe copertă sigla unei colecții, „Moartea lagunei“ n-ar mai fi zăbovit în librării nici măcar un singur ceas. Acum chiar stăm și ne-ntrebăm, dacă n-ar fi cazul, pentru eventualitatea tipăririi unor alte proze de aceeași factură, ca editura „Cartea Românească“ să-și creeze și o colecție de scrieri deconectante, detectiv-aventuroase etc. Prestigiul dobîndit de „Cartea Românească“ îi poate permite, fără nici un risc, și o asemenea literatură „detergentă“. Așișderea au procedat și editurile, la fel de prestigioase, — Gallimard, Juilliard, Pion, Hachette. Un studiu despre romanul polițist! Trăirăm s-o vedem și pe asta: „Romanul negru“ — densă și serioasă monografie a unuia din cele mai contemporane și pasionante subgenuri ale literaturii de aventură. Iar autorul, Bogomil Rainov, nu se dovedește a fi chiar un ilustru necunoscut. In afară de faptul că-i prim-vicepreședinte al Uniunii scriitorilor bulgari, autor a nenumărate și apreciate volume de proză „beletristică“, noi îl mai iubim și pentru excelentele sale romane polițiste și de spionaj („Frumos e timpul mohorît“, „Marea plictiseală“, „Un naiv la vîrsta mijlocie“, „Inspectorul și noaptea“ etc.). Dacă a găsit timpul necesar pentru a elabora 289 de pagini îndesate, dedicate investigării celor mai diverse aspecte ale romanului polițist „negru“, înseamnă că problema „se merita“ aprofundată. Rainev nu-i un niștecine, să-și piardă vremea cu fleacuri. Mai ales după ce au mai apărut, înaintea monografiei sale, alte lăudabile tentative similare: „Histoire et technique du roman policier“ — Francois Fosca, „Le roman policier“ — Roger Caillois, „Esthétique du roman policier“ — Thomas Narcejac, „Petite histoire du roman policier“ — Fereydom Hoveyda, „Le roman policier“ — Boileau și Narcejac). Monografia lui Bogomil Rainov, model strălucit de cuprindere (cvasi) exhaustivă a patru decenii de literatură de aventuri, a apărut în editura sofiotă — instituție de prestigiu — „Știința și arta“, întrucît unele din lucrările analizate de Rainev au apărut și la noi, iar concluziile sale pot fi aplicate și literaturii noastre de ... branșă, am considera ca foarte avenită o versiune românească a „Romanului negru“. S-ar citi ca un roman (polițist)... Dispariția unui scriitor. Suntem tare îngrijorați, și noi și cititorii, de prea îndelungata absență a romancierului Nicolae Mărgeanu“. Autorul unuia din cele mai bune romane polițiste românești“ (Mircea Iorgulescu în România literară“) făgăduise, mai demult, două noi proze de gen, purtînd tiluri mai mult decît atractive: „Enigmaticul Bourbon“ și „Pasiunea după Matei“. Romanele n-au apărut. Scriitorul a dispărut. Anii trec, noi așteptăm, din cînd în cînd se ivește o nouă ediție a „Cercului magic“, nu se mai aude nimic despre „Romanul care ucide“, circulă zvonuri că s-ar filma „Cercul magic“, dar „Enigmaticul Bourbon continuă să plutească în plină enigmă. Ca să nu mai amintim de „Pasiunea după Matei“. Să existe vreo legătură între „Romanul care ucide“ (Editura „Dacia“) și eclipsarea lui Nicolae Mărgeanu, imediat după apariția ultimei sale cărți? Greu de crezut. Nu suntem în Texas! Iar critica a fost, ca niciodată, binevoitoare. Vorbește lumea că romancierul (persoana sa fizică), a fost văzut intr-o aleasă societate de confrați, prea puțin predispuși la crimă, în incinta „Casei scriitorilor". Deci mai trăiește. Deci mai sunt speranțe. S-ar putea să citim (oare?) „Enigmaticul Bourbon“ și „Pasiunea după Matei“. Prea bune titluri, pentru a nu li se adăuga și textul corespunzător... O așa numită atitudine și romanul polițist de anchetă. Un deputat este asasinat. Presupusul ucigaș nu-i decît un biet și insignifiat hoț. Un păgubaș, de felul lui. Dar care dispare fără adresă, în ciuda faptului că, pînă la săvîrșirea crimei, fusese totdeauna capturat fără nici o dificultate. Fișa sa signaletică neoferind, cîtuși de puțin, caracteristicile clasice ale unui profesionist, faimosul detectiv Milo March se angajează într-o palpitantă acțiune de investigație, pornind pe urmele lui Crown, borfașul de mică anvergură. După un trepidant periplu (Lisabona, Hong-Kong, Capetown, Paris, Columbus, New-York și San-Francisco, fără să mai punem la socoteală localitățile sub 500.000 de cetățeni), reușește să-l găsească pe „fiorosul asasin“. Care, de fapt, nu-i decît, o intimidată și neînsemnată unealtă, în spatele căreia se ascund personalități politice de prim rang. Angajate, și ele, prin intermediul unui „killer“ de specialitate, într-o cursă nebună pentru găsirea lui Crown, țapul ispășitor al infamei lor crime. Conținînd aluzii, suficient de transparente, la celebrele asasinate din ultimii ani, „Mormintele reînverzesc“, romanul lui M. E. Chaber (Gallimard, „Serie noire“, nr. 1367) ne zugrăvește un terifiant tablou al mașinațiilor „politice“ de peste ocean. Care ocean, îl știm noi... VLAD MUȘATESCU