Tribuna, iulie-decembrie 1973 (Anul 17, nr. 27-52)

1973-11-08 / nr. 45

Proletari din toate țările, uniți-vă I­­ ______________ ____________________________________________________________________________________________ Urgu-Asures ______________ 881 DIRECTOR FONDATOR: IOAN SLAVICI (1884) VICTOR FELEA: O antologie de mărturii tea­trale ION MARCOȘ: Contradicția lui Darie AL. CAPRARIU: Valeriu Râpeanu: Pe drumu­rile tradiției LIVIU PETRESCU: O artă poetică ANUL XVII, 8 NOIEMBRIE 1973 • NICOLAE BALOTA: Resurecția tragediei • GEORGE BANU: Textul care servește • ION COCORA: Meșterul Manole • Interviuri cu: MARIETTA SADOVA și arhitect CONSTANTIN SAVESCU • N. BARBU: in turneu cu actori ieșeni 16 PAGINI - 1 saptamanal de cultura GENARU, MARCEL IVANESCU MUREȘEANU, • EUGEN TODORAN: Mitul Meșterului Mano­le in teatrul lui BLAGA • Proză de ION DRUȚA Versuri de STEFAN AUG. DOINAȘ, OVIDIU CEZAR VII în bilanț — primii trei ani Desfășurată într-o atmosferă care ne este de-acum atît de bine cunoscută, de responsabilitate și exigență, vizita de lucru a tovarășului Nicolae Ceaușescu în une­le unități productive ale județului nostru va marca profund activitatea lui economico-socială. Semnificația acestei vizite sporește raportînd-o la momentul parti­cular în care a avut loc, acela al bilanțului primilor trei ani ai cincinalului, moment în care tabloul rea­lizărilor și cel al perspectivelor oferă posibilitatea unei analize cuprinzătoare, moment în care măsurile privind accelerarea dezvoltării multilaterale a societă­ții — caracteristică a acestui cincinal .—. mai sunt încă posibile și aplicarea lor devine, în consecință, datoria noastră cea mai înaltă. Asupra acestor aspecte,­­ secre­tarul general al partidului s-a exprimat, ca și în alte împrejurări, în termenii cei mai clari, cu seriozitatea comunistului legat prin toate rădăcinile de patria și poporul său. Exemplul gîndirii sale profunde și cu­prinzătoare, atingînd cu discernămînt toate problemele pe care munca și viața le ridică, este el însuși unul din factorii care au imprimat României contemporane o ascendență fără precedent. Am avut încă o dată po­sibilitatea de a ne convinge că „masa sa de lucru es­te țara“. Vorbind în fața activului de partid al orga­nizației județene Cluj, tovarășul Nicolae Ceaușescu a apreciat aportul pe care oamenii muncii de pe aceste meleaguri l-au adus și îl aduc la construirea socialis­mului, în justețea cuvintelor sale ne-am recunoscut întru totul, cu meritele și deficiențele noastre... „Fă­ră îndoială că oamenii muncii din județul Cluj — ca de altfel din întreaga țară — au suficiente motive de satisfacție, de mîndrie, pentru rezultatele obținute în înfăptuirea programului trasat de Congresul al X-lea. Noi comuniștii trebuie să vedem nu numai ceea ce este bun în munca noastră, ci și lipsurile și greșelile, spre a trage învățăminte corespunzătoare și a asigura pro­gresul neîntrerupt al societății“. Arătînd că potențialul de producție al Clujului, vechi centru industrial, nu a fost peste tot folosit pe măsura posibilităților, secre­tarul general al partidului a desprins cîteva importan­te măsuri menite să ducă la remedierea acestor aspecte. întemeindu-se pe tradițiile muncitorești clujene, de hărnicie și înaltă răspundere, tovarășul Nicolae Ceau­șescu a demonstrat posibilitatea creșterii productivită­ții muncii prin remedierea dezacordului dintre cercetare și producție, prin exploatarea eficientă a spațiilor de producție, printr-o bună gospodărire a investițiilor, prin dezvoltarea unor noi capacități (spre pildă uzinele din Cîmpia Turzii cărora li se va adăuga o oțelărie cu o capacitate inițială de 300.000 de tone și care în per­spectivă va atinge circa 500.000­). De o deosebită aten­ție s-a bucurat și agricultura județului care, la fel ca industria și celelalte ramuri economice vor trebui mult mai eficient sprijinite de către institutele de cer­cetare și de către cele de învățămînt superior locale: „... deși avem în Cluj o politehnică, un institut de învățămînt agricol și cîteva institute de cercetări știin­țifice, continuă să persiste neajunsuri, atît în industrie cît și în agricultură..Concomitent cu mai strînsa legare a cercetării de producție este necesară și ridi­carea calificării oamenilor muncii. Ca „forță principală a tot ceea ce înfăptuim“, omul trebuie pregătit să poa­tă face față cerințelor moderne ale producției. Lui tre­buie să i se asigure condiții cît mai bune de viață, de culturalizare, de ridicare a conștiinței socialiste. Și, nu în ultimul rînd, de participare directă la condu­cerea societății. „Este necesar să se acorde mai multă atenție întăririi disciplinei în toate sectoarele de activi­tate, creșterii răspunderii în muncă...“ lucru valabil și pentru locuitorii județului Cluj, români, maghiari și de alte naționalități, strîns uniți în jurul aceluiași ideal — înflorirea socialistă a patriei. TRIBUNA „Sentimentul clasicității" Istoric vorbind, ideea determinării faptelor de cultură prin acțiunea unui timp, ce se constituie ca factor de recunoaștere a fizionomiei spirituale a unui popor, s-a impus de mult. Examenul întreprins din perspectiva isto­ricului culturii reține momentele cele mai însemnate pentru devenirea artelor în condițiile afirmării conștiin­ței naționale și, ca rezultat al acesteia, formularea con­ceptelor care situează mai exact specificul național, na­tura acestei componente individualizatoare în planul ma­nifestărilor artistice. Problema raporturilor literaturii cu datele definitorii ale timpului, relația dintre scriitor și istorie, înregistrea­ză intervenții foarte vechi. Unele dintre ele, celebre și permanent reafirmate prin argumentele peremptorii ale culturii, aparțin primelor meditații asupra naturii feno­menului artistic. Cităm adesea un binecunoscut pasaj din Poetica lui Aristotel, unde istoria, ca termen de re­ferință și de disociere, anunță o veritabilă teorie a speci­ficului comunicării artistice. Observațiile stagiritului au rezistat la diverse experiențe din sfera artelor și nu avem decît să ratificăm, din unghiul creației moderne, consi­derarea artei drept o posibilitate de reprezentare parti­culară, distinctă, a lumii, sub semnul unei cuprinzătoare generalizări, — act de cunoaștere și de interpretare a „semnelor“ realului. Că scriitorii, dramaturgi sau proza­tori, se înscriu într-o istorie, avînd conștiința duratei și a unui spațiu inimitabil, e un fapt tradus în concepte durabile ale teoriei artelor și, în special, ale teoriei li­terare. Creatorul există și se rostește în dimensiunile unei epoci, extrăgînd din multiplele determinări ale is­toriei, din mișcarea profundă a timpului, sensurile și destinele operelor, patosul lor estetic dinamizator. Ne interesează, în acest moment, atitudinea clasicilor și, în­­tr-o accepție mai largă, a creatorilor consacrați, intrați în teritoriul exemplar al culturii. Vorbind despre cla­sici, categorie de primă mărime a fiecărei culturi, vom releva faptul deplinei adecvări a scriitorilor la timp, atitudine care numește perspectiva scriitorului, recepta­tă și investită cu însemnele creației, transfigurată deci în opere. Nu ne gîndim, cum se va vedea, doar la lite­ratura dramatică de inspirație istorică, deși ea ocupă un loc însemnat în repertoriile instituțiilor de spectacol, ci la un fenomen cu­ un orizont mult mai larg și, firește, cu implicații mai ample. E vorba de literatura clasici­lor, exemplară și pentru modalitatea în care timpul, conștiința prezentului și trimiterile permanente la proce­sele fundamentale ale epocilor anterioare, se metamorfo­zează în impuls și în act de creație superioară. In accepția noastră, clasicii realizează dimensiunea cea mai rezistentă a unei literaturi, valorile fundamen­tale ale acesteia. Ii receptăm pe scriitorii clasici nu grație unor criterii de natură subiectivă. Ii selectăm pe creatorii intrați definitiv în conștiința națională, acționînd mode­lator și pilduitor asupra etapelor ulterioare ale unei li­teraturi. Sau, cum se exprimă Pompiliu Constantinescu: „Sentimentul clasicității unor scriitori naște și se sta­tornicește, în primul rînd, în conștiința națională“ (Cla­sicii noștri și străinătatea, „Scrieri“, 6, p. 355). Altfel spus, timpul însuși, însemnînd istorie și conștiință acti­vă a dezvoltării culturii, stabilește ierarhia valorică a unor scriitori atît de organic legați de datele unei epoci. Interpretînd istoria, decantîndu-i semnificațiile, scriitorul clasic e, la rîndul său, confirmat de istorie, aceasta îl receptează cu un scop bine precizat: posibilitatea de a descoperi în lucrarea scriitorului motivele unei medita­ții fertile despre prezent, îi recitim pe clasici nu doar cu ambiții modeste de arhivari, ci pentru a ne defini prin ei sau în raport de aceștia. îi recitim pentru că proiectăm asupra textelor lor propria noastră experien­ță ideologică și estetică, adăugind la substanța operei lor reflecția noastră asupra timpului. Mărturiile sînt numeroase și ne propunem să amintim cîteva. Lectura critică sau cea regizorală, în cazul tea­trului, redescoperă revalorificând, dînd o altă calitate u­­nei creații în care acest semn referențial, istoria, apare în calitatea sa de component inalienabil, într-o scrisoa­re despre spectacole, Rousseau afirma necesitatea unui teatru capabil să consolideze caracterul național, refuzînd simpla reproducere a spectacolului antic în litera a­­cestuia. Ideea ar fi, după Rousseau, de a revedea tea­trul antic din perspectiva unor condiții spirituale mo­dificate radical. Nu e oare în egală măsură semnifica­tiv gestul polemic al romanticilor, atît de fascinați de teatrul shakespearian, termen de referință permanent. (Continuare în pag. 7) ION VLAD Noua clădire a teatrului din Tîrgu-Mureș

Next