Tribuna, iulie-decembrie 1973 (Anul 17, nr. 27-52)

1973-12-20 / nr. 51

INTERVIU S. F.______________________________________ TRIBUNA 8 lor­ Hobana: O literatura care mă pregătește pentru­ „șocul viitorului — Cum a apărut pasiunea dumneavoastră pentru li­teratura științifico-fantastică și cum s-a dezvoltat ea ulterior? — Ar trebui să mă refer la înclinația mea timpurie către tot ceea ce înseamnă fascinația misterului cu implicații științifice. O înclinație determinată în bună măsură de miracolul lecturii: Jules Verne, Wells, apoi și alții Dar o pasiune dominantă, cum este cea pe ca­re o mărturisesc acum, se conturează de obicei mai tîrziu. In ceea ce mă privește, mi-am luat examenul de stat la facultatea de filologie cu o lucrare despre literatura științifico-fantastică, probabil prima de a­­cest fel în istoria facultății. Cît despre prima mea po­veste aparținînd genului, ea datează de pe la mijlo­cul deceniului al șaselea, cînd împlinisem douăzeci și cinci de ani. Nu pun la socoteală încercările din copi­lărie de a repovesti cîteva filme care mă impresiona­seră în mod deosebit. Mi-aduc aminte, de pildă, de „Atlantis“, acea poveste naivă, cu personaje din zilele noastre — 1936 — care descoperă pe fundul mării o civilizație fabuloasă și hibridă, îmbinînd costume și moravuri antice cu aparate de zbor și roboți. Dar punctul de cotitură l-a constituit, probabil, efor­tul meu pentru înființarea unei secții de literatură științifico-fantastică la Editura tineretului, unde răs­pundeam, pe atunci, de literatura pentru copii. Timp de cîțiva ani, cu izbînzi și eșecuri firești, m-am stră­duit, împreună cu colegii mei, să convertesc la această pasiune scriitori formați și tineri de talent, încercînd totodată să fac cunoscute cititorilor cîteva dintre cele mai reprezentative realizări de pe alte meleaguri. In­­ acea perioadă am publicat și volumul de povestiri „Oa­meni și stele“. — Debutul dumneavoastră în science fiction s-a pro­dus, deci, cu proză. Ulterior, însă, ați dovedit o pre­ferință din ce în ce mai accentuată pentru comenta­riul critic. Cum explicați această evoluție? — In cîmpul literaturii științifico-fantastice româ­nești există creatori de o incontestabilă originalitate. Cred cu tărie că ei pot sta alături de confrații lor de peste hotare, cărora o mai largă circulație lingvistică le-a dat șansa unei difuzări mult superioare. Se simțea însă nevoia comentariului despre care vorbiți. Și pen­tru că nici un critic de meserie nu părea dispus să dedice timpul necesar cunoașterii și aprofundării pro­blemelor genului, m-am hotărît să fac eu acest lucru, firmînd poate și o mai veche înclinație către exegeză. Asta nu înseamnă, desigur, că am renunțat la fic­țiune. Port în mine de cîțiva ani idei pe care le soco­tesc interesante și aștept momentul de liniște, care să-mi îngăduie așternerea lor pe hîrtie. Pînă atunci însă, îmi continui activitatea de prezentare și comenta­re a operelor românești și străine. — în acest sens, care sunt proiectele imediate pe care le aveți? — Pregătesc pentru colecția „Biblioteca pentru toți" a Editurii Minerva un volum intitulat Maeștrii antici­pației clasice care va cuprinde texte reprezentative și studii despre Edgar Allan Poe, Jules Verne, H. G. Wells, J. H. Rosny Arné, Kurd Laswitz, Emilio Salga­­ri, Arthur Conan-Doyle, Maurice Renard, Karel Capek, H. P. Lovecraft, Aleksandr Beleaev, Jean Ray. In in­tenția mea, acest volum ar fi primul dintr-o serie în care ar urma să mai apară texte și studii închinate maeștrilor anticipației moderne, precursorilor și mari­lor scriitori care au abordat incidental genul. După cum vedeți, un proiect destul de ambițios, a cărui rea­lizare ar pune la îndemîna publicului un fel de istorie vie a literaturii științifico-fantastice, „dinainte de în­ceputuri“ și pînă în zilele noastre. De asemenea, me­ditez activ la un dicționar al anticipațiilor și la o istorie a anticipației franceze. — Deci toate proiectele dumneavoastră sunt legate de SF .. — Și nu numai proiectele. Am uitat să menționez versiunea dramatică a Omului invizibil, care a intrat în repetiții la teatrul „Ion Creangă“. E, de fapt, un exercițiu pasionat — și un omagiu adus lui Wells! — anticipînd o viitoare tentativă de a scrie o piesă SF originală, a cărei idee așteaptă și ea răgazul, necesar creației. SF-UL ESTE UN GEN? — Destul de mulți teoreticieni s-au interesat în a­­nii din urmă de condiția teoretică a literaturii despre care discutăm. Părerile sunt împărțite. în ceea ce vă privește, ce opinie aveți? Care este statutul literar al SF-ului? — După opinia mea, SF-ul este un gen distinct, a că­rui naștere ar trebui situată în prima jumătate a se­colului trecut, cînd dezvoltarea impetuoasă a științei și tehnicii a creat impulsul necesar și publicul recep­tiv la reflectarea implicațiilor acestui proces. Evident, elemente SF pot fi decelate și în opere anterioare, dar numai după 1800 aceste elemente se organizează în structuri coerente. Este important de menționat și faptul că abia atunci apare cu limpezime și factorul intențional, exprimat poate în modul cel mai exact de Poe, într-o notă la cunoscuta lui povestire Hans Pfaall. E un text pe care nu obosesc să-l citez inte­gral, cu orice prilej adecvat, dată fiind însemnătatea lui programatică. Iată deci ce scrie Poe, la 1835, refe­­rindu-se la alte lucrări asemănătoare: „In aceste dife­rite opuscule, țelul este totdeauna satiric, tema — o descriere a obiceiurilor lunare, comparate cu ale noas­tre. Dar nicăieri nu se vede efortul de a face plauzi­bile amănuntele călătoriei înseși. Toți autorii par ab­solut ignoranți în materie de astronomie; în Hans Pfaall, intenția este originală în măsura în care re­prezintă un efort către verosimilitate, în aplicarea principiilor științifice (atît cît îngăduia natura fantas­tică a subiectului) la zborul efectiv de la Pămînt la Lună“. Efortul către verosimilitate — iată o constantă esențială a genului, care va căpăta diferite înfățișări de-a lungul timpului, rămînînd însă, într-un fel, defi­nitorie. — V-aș ruga să mai adăugați cîteva considerații di­sociative. — Uneori, SF-ul este confundat cu utopia, datorită tocmai prezenței în aceasta din urmă a elementelor anticipative despre care vorbeam. Dar utopia este un gen de sine stătător caracterizat, printre altele, prin natura sa contemplativă. Un om ajunge, indiferent cum, într-un ținut imaginar pe care îl parcurge în calitate de observator, comparînd ceea ce vede cu situația exis­tentă în propria sa țară. Acțiunea lipsește, sau consti­tuie un simplu artificiu. Totul este înghețat, încremenit, lipsit de o viață reală. Pe cînd fantasticul științific nu se distinge, în această privință, de restul literaturii. Eroii lui sînt oameni în carne și oase, nu fantome cu rol funcțional. — Mă întreb uneori, și cred că și alții își pun aceeași întrebare: de ce susținătorii fervenți ai genului aflat în discuție operează o circumscriere atît de riguroasă a SF-ului? De ce nu își dizolvă pasiunea pentru science fiction în preferința pentru literatură în general? — Aș putea să răspund că literatura în general are, oricum, destui susținători gata să demonstreze oricînd virtuțile unor, pe drept cuvînt, iluștri reprezentanți ai săi. In schimb, SF-ul își cucerește cu greu un loc sub soare, ceea ce explică atitudinea militantă a adepților săi. Nu cred, și am spus și asta și cu alte prilejuri, că SF-ul constituie singura literatură vie a epocii noastre, așa cum susțin unii dintre prea zeloșii săi apărători, dar nu se poate contesta că, alături de genu­rile „tradiționale“, el contribuie la o mai bună cunoaș­tere și înțelegere a lumii contemporane, pregătindu-i, totodată, pe cititori pentru „șocul viitorului“. Și aceasta nu e doar o metaforă. Dacă generația noastră a fost capabilă să asimileze într-o perioadă istorică relativ scurtă asemenea realizări ca folosirea energiei atomice și zborul cosmic, acest lucru se datorește și operei de „acomodare“ pe care au efectuat-o cărțile științifico­­fantastice. Aș vrea să precizez că pasiunea pentru SF nu ii împiedică pe iubitorii luminați ai genului să guste cu egală fervoare marile creații ale literaturii în general. De altfel, o seamă dintre lucrările SF sunt receptate ca lucrări literare pur și simplu. Drept rezultat, se ope­rează astfel de disocieri exasperante: „Wells? Brad­bury? .. . Evident! Dar ce legături au ei cu literatura științifico-fantastică?“ Această atitudine i-a molipsit și pe exponenții altor arte. Truffaut respingea aproape cu indignare aprecierea că ecranizarea sa după 451 ° Fa­hrenheit ar fi un film SF. — Deci, s-ar putea spune că nostalgia secretă a ge­nului SF este aceea de a se dizolva în masa nobilă a marii literaturi...? — El face parte de pe acum din această literatură. Mă refer, evident, la producțiile izbutite, pentru că maculatura, de la orice gen s-ar reclama, se situează în afara literaturii. Mai există însă critici care compară lucrările științifico-fantastice în bloc cu marile opere ale literaturii, uitînd că nu există genuri omogene va­loric și că, la o analiză statistică, neizbutirile SF-ului nu sînt mai numeroase decît cele ale altor genuri. — Ce părere aveți despre clișeele genului? — Cunoașteți reducerea la absurd a capodoperei sha­­kespeareene: „Un băiat iubea o fată...“ Păstrînd pro­porțiile, e evident că orice lucrare SF poate fi redusă la o temă, la o schemă, sau la un clișeu, ca să folosesc expresia dumneavoastră. Totul este ca aceste pietre unghiulare să suporte o construcție vie, armonioasă și nu o geometrie uscată, sau chiar dîdă. Intr-o vreme, literatura noastră științifico-fantastică era bîntuită de tehnicism. Se simțea nevoia explicării și explicitării fiecărui aparat, fiecărui fenomen, fiecărui proces natural sau artificial, transformîndu-se, astfel, narațiunea într-un șir de prelegeri didactice printre care personajele se mișcau fără vlagă. Desigur că astfel de clișee sînt reprobabile și au fost respinse de în­săși practica literară. Nu văd însă de ce ne-am feri în peisajul literar românesc de azi, numele lui Ion Hobana reprezintă în primul rând ideea promovării li­teraturii științifico-fantastice. Fără nici o teamă de exa­gerare, Ion Hobana poate fi denumit mentorul genu­lui science fiction de la noi. Cărțile sale, vastele cu­noștințe pe care le-a dovedit în ceea ce privește genul, pasiunea și subtilitatea exegezelor sale îl desemnează ca pe un adevărat primus inter pares. Am crezut in această literatură (convorbire cu Petre Ghelmez și Victor Zednic) Rep.: Victor Zednic, ești, după cîte știu, cel care ai crezut în literatura științifico-fantastică înainte de a crede alții. Cînd ai lucrat prima carte de acest gen și de ce ai crezut în această literatură, care astăzi și-a cîștigat atît de mulți adepți? V. Zednic: Prima carte, cu care de altfel a și debu­tat „colecția fără nume“ — cum a numit-o cu amară ironie un scriitor clujean în Tribuna — a fost o tra­ducere din limba rusă, Generatorul de minuni de I. Dolgușin, care a apărut în 1961. Pe atunci nu prea credeam în­­ literatura de anticipație și nu mă bu­curam deloc de sarcina pe care am primit-o de a mă ocupa de acest gen de lucrări. Dar timpul, răbdarea și perseverența unuia din cei mai entuziaști susți­nători al acestei literaturi din țara noastră, Ion Hobana, pe atunci șeful redacției, compusă din noi doi, și poa­te... o scrisoare m-au ajutat să văd lucrurile altfel. Rep.: Ce fel de scrisoare? V. Zednic: O să vă pară ciudat, dar după apariția cărții de care v-am pomenit am primit o scrisoare de la un elev care se afla în ultima clasă de liceu. Tatăl său voia să-l convingă să studieze medicina, dacă nu mă înșel — nu îmi amintesc exact —, iar mama ar fi vrut să-l vadă profesor de literatură. Cartea l-a ajutat să-și descopere vocația, fizica și matematica. P. Ghelmez. Deci, după cum se observă, științificul­­fantastic nu-i chiar atît de fantastic pe cît se pare, ci mult mai realist: în fond, în fața fiecărei cărți bune ne descoperim pe noi înșine. Ne descoperim pe noi în ipostaze pe care nici nu le bănuim. Cred că este și da­toria noastră, aceasta, de a-i ajuta pe cititori să se descopere pe ei înșiși. Rep.: Credeți că direcțiile pe care va evolua litera­tura de acest gen vor avea în continuare o pondere mai mult științifică? V. Zednic: Permiteți-mi să intervin o clipă. Mi se pare că termenul „literatură științifico-fantastică“ nu es­te cel mai propriu acestui gen de literatură, și cu atît mai puțin termenul „literatură de anticipație“. Ele au creat destule confuzii. Le folosim pentru că nu avem alți termeni mai buni. P. Ghelmez: Deci, nu interesează, în primul rînd, anticipările de ordin științific. In această privință sa­vanții au un cuvînt mult mai greu de spus. Pe noi ne interesează omul, gîndurile lui, sentimentele sale într-un context științific și tehnic avansat. Ne interesează ce vom fi noi cînd planeta va fi o planetă super-tehnici­­zată, o planetă super-civilizată. Crezi că în astfel de condiții va dispare sufletul omului? Sensibilitatea lui? Umanismul lui? Poezia lui? V. Zednic: Bineînțeles că nu. P. Ghelmez: Nu va fi, așadar, decît o evoluție a sen­timentelor, a gîndurilor, a structurii intime umane pe o altă treaptă. Mi se pare că tocmai acest lucru vor să-l demonstreze, în cele mai bune pagini de litera­tură științifico-fantastică, autorii noștri. V. Zednic: Sigur că și asta. Rep.: Mai e și altceva? V. Zednic: Dezvoltarea științei și tehnicii creează noi probleme omului, probleme inexistente altădată, creea­ză noi drame umane și, evident, noi surse de inspirație pentru scriitor. Rep.: Care credeți că este cauza marelui succes al literaturii științifico-fantastice, la ora actuală, în rîndul tineretului? Nu e cumva doar o chestiune de modă? V. Zednic: Iată o întrebare la care nu e ușor de răs­puns. Mai mulți factori au contribuit la acest succes. Literatura științifico-fantastică răspunde unor frămîn­­tări, unor întrebări de care restul literaturii nu se ocupă suficient sau nu se ocupă încă. Apoi nu tre­buie neglijat faptul că avem scriitori talentați care au îndrăgit acest gen. In nici un caz nu e vorba de modă. P. Ghelmez: Interesul pentru literatura de anticipație nu se poate reduce la o modă oarecare. Umanismul nu a fost niciodată o chestiune de modă, ci întotdeauna o chestiune de actualitate, o problemă care a privit ființa umană direct în contextul social-politic căreia i-a aparținut. Eu cred că în societatea noastră proble­ma umanului, a responsabilității în fața esenței nobile a gîndurilor și a sentimentelor celor mai elevate se pune mai acut, cu mai mare gravitate și înțelegere, de­cît în alte societăți. Nu trebuie numai să admitem umanul, dar să ne și batem pentru impunerea lui. In fond aceasta este o trăsătură a filozofiei noastre mar­xiste: aceea de a milita pentru impunerea adevărurilor umanității. Literatura științifico-fantastică este o moda­litate pentru impunerea unor asemenea adevăruri. REPORTER

Next