Tribuna, 1976 (Anul 20, nr. 1-53)
1976-01-01 / nr. 1
TRIBUNA 2 CRONICA LITERARA Gabriela Melinescu, împotriva celui drag Noul volum al Gabrielei Melinescu, împotriva celui drag (ed. Eminescu, 1975) stă sub semnul unui înalt și dramatic semn al existenței și constituie poate ciclul cel mai unitar dintre care a tipărit pînă azi autoarea. Fiecare poem se naște aici ca un mereu alt episod al aceleiași stări intense care se consumă intre amintire și nostalgie, în evocarea și invocarea „celui drag“, in descoperirea modului tragic. Limbajul se menține între enunțul simplu și metaforismul cel mai șocant, între limpezime și ambiguitate, situîndu-se cu precădere intr-un spațiu al imaginarului unde inserția a numeroase elemente eterogene produce adesea o impresie de stranietate. Dar ceea ce ne interesează, in principal, e faptul că Gabriela Melinescu rămîne și aici ea însăși, cu accentele și structura specifică talentului său, ba chiar putem afirma că de astă dată e în și mai mare măsură ea însăși, prin profunzimea și complexitatea emoțiilor pe care ni le relevă. Poezia sa nu se mărginește doar a se crea pe sine în cadrul limbajului, ca o lume aparte, autonomă. Dimpotrivă, cu tot apelul la metaforismul riscant (și care intr-adevăr riscă uneori să devină fără acoperire), poeta nu părăsește sursele organice ale lirismului, nu rupe legătura cu „lumea“, cu ceea ce e adică viu, trăit, substanță și ecou ale experienței proprii. Aș spune, cu acest prilej, că poezia noastră de azi, profitînd de cuceririle îndrăznețe pe care le-a efectuat limbajul poetic în secolul douăzeci, nu s-a depărtat (cu minime excepții) de marele filon al sensibilității omenești care îi conferă viabilitate și forță, nu a ocolit nici atitudinea, nici reflecția, cu alte cuvinte nici una din căile care o leagă de om și de problemele lui esențiale și astfel a reușit să se configureze ca o prezență convingătoare și originală în contextul literar de la noi și nu numai de la noi. Așa se face că avem o poezie modernă plină de vitalitate și prospețime ce răspunde unor nevoi adînci ale sufletului nostru, făcîndu-l să se simtă solidar cu viața, cu înfățișările ei multiple. Gabriela Melinescu se manifestă aici — spune ea — „împotriva celui drag", subliniind prin asta o anume contrarietate intimă, o răzvrătire împotriva situației absurde care o ține departe de cel drag; în fapt, versurile de iubire sînt o continuă confesiune a „îndureratului Eros“, pe un fond afectiv cînd mai tensionat cînd mai stăpînit. Poeta se prezintă într-o lumină mitică, marcată de o dublă predestinare: „Precum falnica Persefona eu sunt, / dezvelesc acest trup sacru / precum ea cîrlionțata, cu coarne de regină pe frunte, / eu viață am, dar și moarte. / La mine îi chem numai pe cei pe care vreau să-i nimicesc / din dorința copilărească de a face binele“. Și în altă parte: „Eu sunt răul care vine spre tine / și binele pe care îl pierzi. Foame îmi este“. Răzbate aici conștiința unei damnațiuni ce stăruie în propria-i ființă, dar care nu e altceva decît perpetua „foame“ a dragostei. Piita își rostește într-un limbaj expresiv pasiunea și recunoașterii. "•■"Mie fragede ale versurilor aceeași sensibilitate pregnant trebită:, M-am gindit la mîinile tale fără număr / risipite in dansuri, / la ochii tăi făcuți coroană în jurul capului, / la chipurile tale în toate părțile deodată; / încheieturile tale încordate se iubesc / ca gleznele zvelte ale cailor — / cu picioare ca ale tale se poate umbla pe ape. / Ascunde-te în părul meu, cînd mă pieptăn / să cazi din el / mai frumos decit ai fost!“ Și poemul se încheie cu un motiv interesant in cadrul acestui context senzual și cerebralizat în același timp: „Cînd vorbesc îmi intră aerul în gură / și te înghit ca femeia păianjenului; / în creierul meu ești acum — / așteaptă-mă, pentru că te iubesc, / de foame să te iubesc încă o dată“ (Scrisoare I). Și motivul revine imperios: „Femeie fiind pe coastele mele / ca pe o piatră vreau mereu să te port. / Tu ești puternic și binevoitor, / furios, cu barba plină de nestemate. / Dar eu îți spun îndurerată, / trebuie să te naști din nou.“ (...) „Nu te mira de ce îți spun: / eu sunt aceea care poate îndura ce nu se poate îndura. / Să spere ce nu se poate spera: / milostivă ca o zeiță sunt cînd îți spun: / liniștește-te, viteazule, tu, plăcutule, mulțumitule, / trebuie să te naști din nou“ (Femeie și bărbat). Stări contradictorii dau un relief aparte poemelor de dragoste și vom cita în acest sens o bucată care, încă o dată, e revelatoare prin prospețimea ei (Cel drag ca oaspete): „Aprilie, adesea rămîn înfipți în tine / pe crengi, ca mugurii, morții. / Oare, dacă aș fi în stare să-l strig / m-ar auzi cel drag / și ar deschide încuietoarea de argint a porții? // Și dacă m-ar lua pe pieptul lui zdrobit / aș îndura cumplita atingere cu veșnicia? / Rîsul lui fericit, asprul lui sărutat / și rugăciunea intimă de a pășiră secretă / vederea intimă a unui înviat? // Aprilie, tinără încă printre cei vii alerg, / convulsiile creierului meu, iată-le, / precum vuirea in care explodează marea! // Spuneam, să spăl mesele in vin curat, / să pregătesc in taină pentru el mîncarea... / Și dacă va veni și dacă vom începe să gustăm / din vinul aromat, din pîinea și din sarea, / aș îndura, aș îndura, / rîsul fericit, asprul lui sărutat / și rugăciunea intimă de a păstra secretă / vederea unui înviat?“ Lirism limpede și de viguroasă vibrație ce se regăsește pe sine în sonuri de o nobilă puritate hölderliniană, în misterul suav al atitudinilor esențiale: „Copil, ca Hölderlin, / ușor ca o pană, de cearta oamenilor, de dojana lor / mă scăpa o pasăre. / Zimții aripei sale îmi atingeau fața. / Cînd mă ducea în aer, vin, văzîndu-mă pe spatele ei, strigau vrăjiți, hei! / Morții, în adîncime căzuți, înviau scoțîndu-și capetele din mormînt. / Corăbierul vesel înălța gura să guste vehicolul celest, / mă învăța pe mine mirosul grindinei, / cum să deschid cataramele Pleiadelor și lanțul Orionului / cum centaurul Chiron îl învăța pe Ahile cîntatul din lyră. // Vai mie, cine mă mai scapă azi, / în cuib ca în templu să mă întorc fericit? / Vino iar între coastele mele bucurie celestă!“ (Pasărea măiastră). Și iată ce autoportret tulburător ne oferă poeta în Străbaterea pădurii: se întrunește aici tot ceea ce ea a cîștigat în ultima vreme ca experiență sufletească și artistică. Lumina tragic-fraternă a lui Hölderlin se simte și în aceste versuri de secretă încordare și clară strălucire, fără să le înstrăineze însă prin nimic de însemnele caracteristice autoarei: „în mijlocul dimineții semne se arată, / încearcă printre ele să treci. / Cuvinte proaspete ies din mine / în aerul tare lucid precum cuțitele reci. / Pe răsuflare îmi joacă văpăi, / trupul îl simt alcătuit din străine încăperi. / Bolborosesc limba tuturor și limba nimănui, / merg pretutindeni și nicăieri. / Sclavă cu picioare de zahăr, / regină cu creștet de lut. / Chiar în mijlocul dimineții într-un clopot m-am zbătut. // Eu însămi limba lui nebună, / silabisind în mare frenezie, / primenind tot aerul dintre copii și copii. / Iată, căutare de negăsire aflai, / plăcere de durere găsit. / Din sunetele lui neîntinate botez de aer porni. / Peste mine, / căutare de negăsire, / plăcere de durere veni“. Uneori lirismul Gabrielei Melinescu se materializează cu o învăluitoare expresivitate, ca în poemele nilkeene: „Pe calea dulce și nebună a mirosurilor / toate ar putea să se întoarcă să fie iar. / Prea fragedă și fără apărare sunt / ca fructul în iarba înaltă, crud și amar. // Să vină prietenul ca un cîine / să mă înhațe cu nările-n viitori, / să mă tîrască înapoi spre casă / ca pe un lujer ținut de iubțiori. //Să vină ai mei să mă recunoască / c-am fost vuiet în ei / și m-au văzut crescînd de-aproape, / să își ridice de pe mine toți, // cum de pe pajiștea însorită, / curatele lor pleoape“ (Refacerea călătoriei). Și alte poeme lasă impresia unei sensibilități care a devenit mai „aerată“, mai conștientă de forța și totodată de sugestivitatea unui limbaj mai puțin complicat. Iată un exemplu: „De pe acoperișul acestei clădiri mă gîndesc mereu / cum zăpada s-a așezat pe munte, / la tine, vulture, mă gîndesc, copil al frigului, / cum cauți tu adăpost în vijelioasa ta aripă. // Cine ești tu, cu atîția ochi și atîtea pliscuri, / de unde vii și unde zbori? / Mă vezi tu pe mine cum am ieșit și privesc strada / ca pe o verde prăpastie / unde oameni fericiți merg în toate direcțiile / parcă ar căuta o ieșire? / N-am să fiu liniștit ca ei niciodată! // Și plîng / și rîd, ei cu dispreț mă arată. / Se umflă plămînii mei / precum plămînii pescuitorilor de perle / pe cînd coboară în adînc“ (Vultur). Am putea cita și alte bucăți ca Incepînd de azi, Amintire, Dragul nostru, In mijlocul apei etc., care ar contribui și ele să sublinieze tendința spre limpezire și esențializare din poezia recentă a Gabrielei Melinescu. Am înregistrat cu interes această întoarcere spre izvoare, ca să-i spunem astfel, această regăsire a tonului simplu care îi permite poetei să-și pună mai bine în valoare acel aliaj prețios de elan pasional și tragism al simțirii sale: „începînd de azi desfăcut e trupul meu de drumurile tale; / în odăi stau ca animalul in vizuina lui curată. / Răsuflarea îmi iese afară / ca funia pe care se cațără marinarii / să vadă furtuna cînd se apropie. // Incepînd de azi, hei, mugurii primăverii / ca pietrele cad pe umerii mei, prietene!“ împotriva celui drag e un volum al decantărilor de maturitate. VICTOR FELEA I. A. Candrea. Lingvist și filolog Lingvist profund și pasionat, deschizător de drumuri în lingvistica romanică, înzestrat cu o rară putere de muncă, I. A. Candrea și-a revendicat cu prisosință apartenența la generația iluștrilor lingviști Al. Philippide, Ov. Densușianu, Sextil Pușcariu. Alături de studiile mai recente pe această temă semnate de D. Macrea, Al. Rosetti, M. Seche și E. Țăranu, cartea Floricăi Dimitrescu I. A. Candrea. Lingvist și filolog (Ed. Științifică, 1974) se impune ca o contribuție notabilă la elucidarea unei activități cultural-științifice demnă de toată atenția. Pornind de la decalajul constatat între calitatea științifică a creației lui Candrea și rezonanța ei relativ restrînsă în conștiința publicului, autoarea abordează o cercetare sistematică a operei acestuia, din interior, la modul simpatetic. Autoarea profilează personalitatea lingvistului în interferența viață-operă, opera fiind privită nu o dată prin prisma datelor biografice reprezentative. Bogatul repertoriu bibliografic ca și extrasele selectate în Pagini alese din opera lingvistului dovedesc seriozitate și competență. In aceeași notă se înscrie studiul in ansamblu. Analizînd, spre exemplu, preocupările de limbă ale lui Candrea, Florica Dimitrescu evidențiază pregnant argumentele aduse de lingvist în demonstrarea latinității limbii române, valabile și azi. Pornind de la convingerea că o limbă poate fi cunoscută temeinic numai făcînd raportările de rigoare la istorie, la trecutul ei, Candrea invocă constant ideea latinității limbii române. Formația sa e de comparatist. Autoarea relevă convingător această dimensiune a personalității sale. Probele invocate sînt alese cu discernămînt; dealtfel opera autorului are suficiente puncte efectiv viabile, care întrețin pledoaria exegezei. Bogată în sugestii rămîne încă, de pildă, lucrarea Les elements latins de la langue roumaine. Le consonantisme. Candrea argumentează pertinent teza formării limbii române înainte de venirea slavilor, considerînd, pe drept cuvînt, că modificările vocalelor și consoanelor în cuvintele de origine latină s-au petrecut în perioada anterioară venirii acestora. Remarcabile sînt, la fel, meritele sale în domeniul lexicograficii. I. A. Candrea a contribuit substanțial la vasta acțiune de elaborare a Dicționarului etimologic. Spirit ingenios și profund, dotat cu un excepțional simț al limbii, declarîndu-se împotriva „acrobației“ în cercetarea lingvistică, receptiv în același timp la nou, I. A. Candrea a fost în multe privințe un precursor. A contribuit hotărîtor la evidențierea influenței limbii române asupra limbilor vecine (slavă, maghiară); este printre primii adepți ai geografiei lingvistice la noi. întrevede importanța cercetării interdisciplinare. Face cercetări de sociolingvistică Bine informată, la obiect, de un nivel analitic remarcabil, cartea Floricăi Dimitrescu readuce în actualitate opera unuia dintre lingviștii noștri de marcă. MIORIȚA BACIU (Urmare din pag. 1) noașterii. Cercetarea devine cunoaștere și un exercițiu facil. Critica devine o lectură în măsură să-și raționalizeze argumentele și să descopere multiple notații ale textului literar. Jan Mukarovsky vorbea despre realitatea operei literare ca despre un fapt care substituie o realitate. Opera literară ca substitut al realității și ca sistem care comunică într-un anume fel despre realitate prin semne specifice își revendică o poetică necesară, o semiotică, bazate, ambele, pe înțelegerea dialectică, materialist istorică a proceselor și fenomenelor, pe o perspectivă diacronică riguroasă și totodată extrem de nuanțată. Comunicarea literară, atât de diversă ca soluții să comparăm, de pildă, formula epică din Ce mult te-am iubit, cu cea din Bietul Ioanide, din Intrusul, din Princepele, din Vînătoarea regală, din Lumea în două zile, etc.), cere a fi studiată astfel ca tip semiotic. Ca sistem de convenții ,ca semne în relație cu timpul, cu receptorul, cu factori situați în afara procesului de creație, importanți însă pentru elaborarea poeticii textului literar. Ne-am gîndit la soluții precum cele din romanul istoric al lui Mihail Sadoveanu, unde vom întâlni sisteme de simboluri (Creanga de aur), planuri semnificatoare duble (Zodia Cancerului...) desfășurări narative de tip epopeic (Frații Jderi) sau perfecte ordonări ale unei gramatici narative precum în Hanu Ancuței, operă ce ar putea fi descrisă în funcție de natura elementelor însumate în gramatica acestui text (coerent) de epos românesc exemplar. Nici una dintre soluțiile criticii noastre, deschisă prin natura concepției generale care o prezidează celor mai noi și mai viabile cuceriri ale gîndirii contemporane, nu poate ignora sensul suprem al intervenției sale: descoperirea și interpretarea semnificațiilor operei. E vorba de acea „dăruire de sens“ despre care vorbea Mikel Dufrenne, un mod de a explora lumea, de a vorbi despre ea în text. Sigur este că cercetarea serioasă nu poate eluda aspectele specifice ale literaturii, destinul și manifestările limbajului și ale limbii, nu pentru că acestea ar reprezenta un obiect în sine pentru semiotician sau pentru studiul de poetică, ci pentru că prin aceste instrumente ale literaturii se transmit mesaje, se construiesc universuri coerente, lumi ce se exprimă și comunică adevăruri ale epocii noastre, propria noastră istorie. Pe de altă parte, tratarea literaturii sub specia unei semiotici a textului ne îngăduie să observăm că sistemul de semne al literaturii integrează această formă specifică de artă într-un sistem mai general de ordin social și istoric, politic și cultural, de unde posibilitatea de a extinde teritoriul investigat și de a îmbogăți considerabil informațiile despre literatură. Cercetătorului literar opera i se înfățișează nu numai prin constituenții ei interni (decantabili pînă la un punct), ci și printr-un număr de elemente extraliterare. In primul rînd, opera literară se află într-o relație dinamică și flexibilă cu istoria, cu determinările provocate de istorie; textul literar există ca ordine și ca proprietăți ale unui discurs (retorică) și există ca o formă cu sintaxa și morfologia sa. Nu e vorba de desfășurarea unei savante instrumentații; nu e vorba de o demonstrație de erudiție fastidioasă; se impune, în schimb, studiul, cercetarea ambițioasă, care crede în posibilitatea gîndirii de a descifra și spori valorile operei, semnificațiile și mesajele acesteia. Diferitele nivele ale operei, pomenite la începutul acestui text, au sugerat analiza operei ca o gramatică a textului literar, ca un sistem coerent și articulat de elemente specifice, constituite într-o sintaxă a operei (ordine interioară și combinație de părți), într-o semantică (dirijarea discursului literar spre sensuri determinate); cu alte cuvinte, e vorba de convențiile unei lecturi conștiente de faptul că textul literar este o realitate ce se cere confruntată cu o altă realitate social-istorică, generatoarea operelor propriu-zise. Dar pentru aceasta e nevoie de studiu, de disciplină și de un real dialog al cunoașterii interdisciplinare. Departe de condițiile reale ale poeticii și teoriei literare românești gustul pentru reguli și pentru construcții rigide, arbitrare. Demonstrațiile pseudo-științifice pot, firește, compromite cercetarea serioasă și așezarea ei într-o perspectivă filosofică marxistă (ea pretinde confruntare, verificare și asimilare a instrumentelor informaționale moderne); din nefericire ne întîlnim cu false construcții, paralizate (ca și cele provenite din mentalitatea arhivarilor pătrunși în istoria literaturii din eroare) în fața operei. In fond, istoria literară rămasă la limitele textologiei, cronologiei și biografismului nu e mai puțin incapabilă decît exhibarea unei metodologii împrumutate, fără contact cu opera literară și cu factorii ce-i determină existența. Ne-am amintit, astfel, de comentariul parodic al lui I. L. Caragiale din Cîteva păreri despre repertoriul infernal al vechii retorici, al retoricii de altădată, și am regăsit în unele tendințe (mai adesea venite din necunoașterea literaturii și din incapacitatea de a vorbi despre ea) ceva din spectacolul ridicol al manualelor de retorică, simple inventării de „figuri“, spectacol de mult intrat în cutia cu lucruri vechi ale încercărilor despre literatură. Critica literară în colaborarea ei cu teoria literară provoacă azi judecăți motivate (raționalizarea este un act intelectual necesar!) pentru că vede în opera literară o structură unitară, funcțională, un demers ideologic și estetic superior asupra căreia are să se pronunțe în cunoștință de cauză. Proust sublinia un aspect și azi perfect valabil: .......orice reflecție cît de cît serioasă despre critică — nota prozatorul în celebrul Contre Sainte- Beuve — angajează în mod necesar o reflecție despre literatura însăși“. Acesta e sensul operațiilor dintr-o reală și serioasă disciplină a cunoașterii literaturii: lectura operei și meditația cît mai bogată în rezultate despre text. Scopul e opera și cunoașterea ei, extinderea orizonturilor deschise de operă ca mesaj și semn al lumilor în care ne aflăm. Imensa bibliotecă a literaturii — și creația contemporană în primul rînd — ne invită s-o răscolim și s-o recitim, neuitînd că lectura noastră — ochiul minții — este încărcată de cunoaștere și de aventura cunoașterii contemporane. „In critica literară — nota unul dintre cele mai lucide spirite din gîndirea literară românească, Paul Zarifopol — este loc, deopotrivă, pentru capricii ușuratice, ca și pentru cercetarea grea, ce caută a cuprinde cu maximum de strictețe complexitatea structurilor literare“.