Tribuna, 1976 (Anul 20, nr. 1-53)

1976-01-01 / nr. 1

TRIBUNA 2 CRONICA LITERARA Gabriela Melinescu, împotriva celui drag Noul volum al Gabrielei Melinescu, împotriva celui drag (ed. Eminescu, 1975) stă sub semnul unui înalt și dramatic semn al existenței și constituie poate ciclul cel mai unitar dintre care a tipărit pînă azi autoarea. Fie­care poem se naște aici ca un mereu alt episod al ace­leiași stări intense care se consumă intre amintire și nostalgie, în evocarea și invocarea „celui drag“, in des­coperirea modului tragic. Limbajul se menține între enunțul simplu și metaforismul cel mai șocant, între lim­pezime și ambiguitate, situîndu-se cu precădere intr-un spațiu al imaginarului unde inserția a numeroase ele­mente eterogene produce adesea o impresie de stranie­­tate. Dar ceea ce ne interesează, in principal, e faptul că Gabriela Melinescu rămîne și aici ea însăși, cu ac­centele și structura specifică talentului său, ba chiar pu­tem afirma că de astă dată e în și mai mare măsură ea însăși, prin profunzimea și complexitatea emoțiilor pe care ni le relevă. Poezia sa nu se mărginește doar a se crea pe sine în cadrul limbajului, ca o lume aparte, au­tonomă. Dimpotrivă, cu tot apelul la metaforismul ris­cant (și care intr-adevăr riscă uneori să devină fără aco­perire), poeta nu părăsește sursele organice ale lirismu­lui, nu rupe legătura cu „lumea“, cu ceea ce e adică viu, trăit, substanță și ecou ale experienței proprii. Aș spune, cu acest prilej, că poezia noastră de azi, profitînd de cuceririle îndrăznețe pe care le-a efectuat limbajul poe­tic în secolul douăzeci, nu s-a depărtat (cu minime ex­cepții) de marele filon al sensibilității omenești care îi conferă viabilitate și forță, nu a ocolit nici atitudinea, nici reflecția, cu alte cuvinte nici una din căile care o leagă de om și de problemele lui esențiale și astfel a reu­șit să se configureze ca o prezență convingătoare și ori­ginală în contextul literar de la noi și nu numai de la noi. Așa se face că avem o poezie modernă plină de vi­talitate și prospețime ce răspunde unor nevoi adînci ale sufletului nostru, făcîndu-l să se simtă solidar cu viața, cu înfățișările ei multiple. Gabriela Melinescu se manifestă aici — spune ea — „împotriva celui drag", subliniind prin asta o anume contrarietate intimă, o răzvrătire împotriva situației ab­surde care o ține departe de cel drag; în fapt, versurile de iubire sînt o continuă confesiune a „îndureratului Eros“, pe un fond afectiv cînd mai tensionat cînd mai stăpînit. Poeta se prezintă într-o lumină mitică, marcată de o dublă predestinare: „Precum falnica Persefona eu sunt, / dezvelesc acest trup sacru / precum ea cîrlionțata, cu coarne de regină pe frunte, / eu viață am, dar și moarte. / La mine îi chem numai pe cei pe care vreau să-i nimicesc / din dorința copilărească de a face binele“. Și în altă parte: „Eu sunt răul care vine spre tine / și binele pe care îl pierzi. Foame îmi este“. Răzbate aici conștiința unei damnațiuni ce stăruie în propria-i ființă, dar care nu e altceva decît perpetua „foame“ a dragos­tei. Pi­i­ta își rostește într-un limbaj expresiv pasiunea și recunoașteri­i. "•■­"Mie fragede ale versurilor aceeași sensibilitate pregnant treb­ită:, M-am gindit la mîinile tale fără număr / risipite in dansuri, / la ochii tăi făcuți coroană în jurul capului, / la chipurile tale în toate părțile deodată; / încheieturile tale încordate se iubesc / ca gleznele zvelte ale cailor — / cu picioare ca ale tale se poate umbla pe ape. / Ascunde-te în părul meu, cînd mă pieptăn / să cazi din el / mai frumos decit ai fost!“ Și poemul se încheie cu un motiv interesant in cadrul acestui context senzual și cerebralizat în același timp: „Cînd vorbesc îmi intră aerul în gură / și te înghit ca femeia păianjenului; / în creierul meu ești acum — / aște­aptă-mă, pentru că te iubesc, / de foame să te iu­besc încă o dată“ (Scrisoare I). Și motivul revine imperios: „Femeie fiind pe coastele mele / ca pe o piatră vreau mereu să te port. / Tu ești puternic și binevoitor, / furios, cu barba plină de neste­mate. / Dar eu îți spun îndurerată, / trebuie să te naști din nou.“ (...) „Nu te mira de ce îți spun: / eu sunt aceea care poate îndura ce nu se poate îndura. / Să spe­re ce nu se poate spera: / milostivă ca o zeiță sunt cînd îți spun: / liniștește-te, viteazule, tu, plăcutule, mulțu­­mitule, / trebuie să te naști din nou“ (Femeie și bărbat). Stări contradictorii dau un relief aparte poemelor de dragoste și vom cita în acest sens o bucată care, încă o dată, e revelatoare prin prospețimea ei (Cel drag ca oas­pete): „Aprilie, adesea rămîn înfipți în tine / pe crengi, ca mugurii, morții. / Oare, dacă­ aș fi în stare să-l strig / m-ar auzi cel drag / și ar deschide încuietoarea de ar­gint a porții? // Și dacă m-ar lua pe pieptul lui zdrobit / aș îndura cumplita atingere cu veșnicia? / Rîsul lui fericit, asprul lui sărutat / și rugăciunea intimă de a pășiră secretă / vederea intimă a unui înviat? // Aprilie, tinără încă printre cei vii alerg, / convulsiile creierului meu, iată-le, / precum vuirea in care explodează marea! // Spuneam, să spăl mesele in vin curat, / să pregătesc in taină pentru el mîncarea... / Și dacă va veni și dacă vom începe să gustăm / din vinul aromat, din pîinea și din sarea, / aș îndura, aș îndura, / rîsul fericit, asprul lui sărutat / și rugăciunea intimă de a păstra secretă / vederea unui înviat?“ Lirism limpede și de viguroasă vi­brație ce se regăsește pe sine în sonuri de o nobilă puri­tate hölderliniană, în misterul suav al atitudinilor esen­țiale: „Copil, ca Hölderlin, / ușor ca o pană, de cearta oamenilor, de dojana lor / mă scăpa o pasăre. / Zimții aripei sale îmi atingeau fața. / Cînd mă ducea în aer, vin­, văzîndu-mă pe spatele ei, strigau vrăjiți, hei! / Morții, în adîncime căzuți, înviau scoțîndu-și capetele din morm­înt. / Corăbierul vesel înălța gura să guste vehicolul celest, / mă învăța pe mine mirosul grindinei, / cum să deschid cataramele Pleiadelor și lanțul Orionului / cum centaurul Chiron îl învăța pe Ahile cîntatul din lyră. // Vai mie, cine mă mai scapă azi, / în cuib ca în templu să mă întorc fericit? / Vino iar între coastele mele bucu­rie celestă!“ (Pasărea măiastră). Și iată ce autoportret tulburător ne oferă poeta în Străbaterea pădurii: se în­trunește aici tot ceea ce ea a cîștigat în ultima vreme ca experiență sufletească și artistică. Lumina tragic-fra­­ternă a lui Hölderlin se simte și în aceste versuri de secretă încordare și clară strălucire, fără să le înstrăine­ze însă prin nimic de însemnele caracteristice autoarei: „în mijlocul dimineții semne se arată, / încearcă printre ele să treci. / Cuvinte proaspete ies din mine / în aerul tare lucid precum cuțitele reci. / Pe răsuflare îmi joacă văpăi, / trupul îl simt alcătuit din străine încăperi. / Bolborosesc limba tuturor și limba nimănui, / merg pre­tutindeni și nicăieri. / Sclavă cu picioare de zahăr, / regină cu creștet de lut. / Chiar în mijlocul dimineții într-un clopot m-am zbătut. // Eu însămi limba lui ne­bună, / silabisind în mare frenezie, / primenind tot ae­rul dintre copii și copii. / Iată, căutare de negăsire aflai, / plăcere de durere găsit. / Din sunetele lui neîntinate botez de aer porni. / Peste mine, / căutare de negăsire, / plăcere de durere veni“. Uneori lirismul Gabrielei Melinescu se materializează cu o învăluitoare expresivitate, ca în poemele nilkeene: „Pe calea dulce și nebună a mirosurilor / toate ar putea să se întoarcă să fie iar. / Prea fragedă și fără apărare sunt / ca fructul în iarba înaltă, crud și amar. // Să vină prietenul ca un cîine / să mă înhațe cu nările-n viitori, / să mă tîrască înapoi spre casă / ca pe un lujer ținut de iubțiori. //Să vină ai mei să mă recunoască / c-am fost vuiet în ei / și m-au văzut crescînd de-aproape, / să își ridice de pe mine toți, // cum de pe pajiștea însorită, / curatele lor pleoape“ (Refacerea călătoriei). Și alte poe­me lasă impresia unei sensibilități care a devenit mai „aerată“, mai conștientă de forța și totodată de sugestivi­tatea unui limbaj mai puțin complicat. Iată un exemplu: „De pe acoperișul acestei clădiri mă gîndesc mereu / cum zăpada s-a așezat pe munte, / la tine, vulture, mă gîndesc, copil al frigului, / cum cauți tu adăpost în vije­lioasa ta aripă. // Cine ești tu, cu atîția ochi și atîtea pliscuri, / de unde vii și unde zbori? / Mă vezi tu pe mine cum am ieșit și privesc strada / ca pe o verde pră­pastie / unde oameni fericiți merg în toate direcțiile / parcă ar căuta o ieșire? / N-am să fiu liniștit ca ei niciodată! // Și plîng / și rîd, ei cu dispreț mă arată. / Se umflă plămînii mei / precum plămînii pescuitorilor de perle / pe cînd coboară în adînc“ (Vultur). Am putea cita și alte bucăți ca Incepînd de azi, Amintire, Dragul nostru, In mijlocul apei etc., care ar contribui și ele să sublinieze tendința spre limpezire și esențiali­­zare din poezia recentă a Gabrielei Melinescu. Am înre­gistrat cu interes această întoarcere spre izvoare, ca să-i spunem astfel, această regăsire a tonului simplu care îi permite poetei să-și pună mai bine în valoare acel aliaj prețios de elan pasional și tragism al simțirii sale: „în­­cepînd de azi­­ desfăcut e trupul meu de drumurile tale; / în odăi stau ca animalul in vizuina lui curată. / Răsu­flarea îmi iese afară / ca funia pe care se cațără ma­rinarii / să vadă furtuna cînd se apropie. // Incepînd de azi, hei, mugurii primăverii / ca pietrele cad pe umerii mei, prietene!“ împotriva celui drag e un volum al decantărilor de maturitate. VICTOR FELEA I. A. Candrea. Lingvist și filolog Lingvist profund și pa­sionat, deschizător de dru­muri în lingvistica romani­că, înzestrat cu o rară pu­tere de muncă, I. A. Can­drea și-a revendicat cu pri­sosință apartenența la ge­nerația iluștrilor lingviști Al. Philippide, Ov. Densu­­șianu, Sextil Pușcariu. Ală­turi de studiile mai recente pe această temă semnate de D. Macrea, Al. Rosetti, M. Seche și E. Țăranu, car­tea Floricăi Dimitrescu I. A. Candrea. Lingvist și fi­lolog (Ed. Științifică, 1974) se impune ca o contribuție notabilă la elucidarea unei activități cultural-științifice demnă de toată atenția. Pornind de la decalajul constatat între calitatea ști­ințifică a creației lui Can­drea și rezonanța ei relativ restrînsă în conștiința pu­blicului, autoarea abordea­ză o cercetare sistematică a operei acestuia, din inte­rior, la modul simpatetic. Autoarea profilează perso­nalitatea lingvistului în in­terferența viață-operă, ope­ra fiind privită nu o dată prin prisma datelor biogra­fice reprezentative. Bogatul repertoriu bibliografic ca și extrasele selectate în Pa­gini alese din opera ling­vistului dovedesc seriozita­te și competență. In aceeași notă se înscrie studiul in ansamblu. Analizînd, spre exemplu, preocupările de limbă ale lui Candrea, Flo­­rica Dimitrescu evidențiază pregnant argumentele a­­duse de lingvist în demon­strarea latinității limbii ro­mâne, valabile și azi. Por­nind de la convingerea că o limbă poate fi cunoscută temeinic numai făcînd ra­portările de rigoare la is­torie, la trecutul ei, Can­drea invocă constant ideea latinității limbii române. Formația sa e de compa­ratist. Autoarea relevă con­vingător această dimensiu­ne a personalității sale. Probele invocate sînt alese cu discernămînt; dealtfel opera autorului are sufici­ente puncte efectiv viabile, care întrețin pledoaria exe­gezei. Bogată în sugestii ră­mîne încă, de pildă, lucra­rea Les elements latins de la langue roumaine. Le con­­sonantisme. Candrea argu­mentează pertinent teza formării limbii române înainte de venirea slavilor, considerînd, pe drept cu­­vînt, că modificările voca­lelor și consoanelor în cu­vintele de origine latină s-au petrecut în perioada anterioară venirii acestora. Remarcabile sînt, la fel, meritele sale în domeniul lexicograficii. I. A. Candrea a contribuit substanțial la vasta acțiune de elaborare a Dicționarului etimologic. Spirit ingenios și profund, dotat cu un excepțional simț al limbii, declarîn­­du-se împotriva „acrobați­ei“ în cercetarea lingvistică, receptiv în același timp la nou, I. A. Candrea a fost în multe privințe un pre­cursor. A contribuit hotă­­rîtor la evidențierea influ­enței limbii române asupra limbilor vecine (slavă, ma­ghiară); este printre primii adepți ai geografiei lingvis­tice la noi. întrevede im­portanța cercetării interdis­­ciplinare. Face cercetări de sociolingvistică Bine informată, la obiect, de un nivel analitic remar­cabil, cartea Floricăi Dimi­trescu readuce în actualita­te opera unuia dintre lin­gviștii noștri de marcă. MIORIȚA BACIU (Urmare din pag. 1) noașterii. Cercetarea devine cunoaștere și un exer­cițiu facil. Critica devine o lectură în măsură să-și raționalizeze argumentele și să descopere multiple­­­ no­tații ale textului literar. Jan Mukarovsky vorbea despre realitatea operei literare ca despre un fapt care substi­tuie o realitate. Opera literară ca substitut al realității și ca sistem care comunică într-un anume fel despre rea­litate prin semne specifice își revendică o poetică nece­sară, o semiotică, bazate, ambele, pe înțelegerea dialectică, materialist istorică a proceselor și fenomenelor, pe o pers­pectivă diacronică riguroasă și totodată extrem de nuan­țată. Comunicarea literară, atât de diversă ca soluții­­ să comparăm, de pildă, formula epică din Ce mult te-am iubit, cu cea din Bietul Ioanide, din Intrusul, din Prin­­cepele, din Vînătoarea regală, din Lumea în două zile, etc.), cere a fi studiată astfel ca tip semiotic. Ca sistem de convenții ,ca semne în relație cu timpul, cu recepto­rul, cu factori situați în afara procesului de creație, im­portanți însă pentru elaborarea poeticii textului literar. Ne-am gîndit la soluții precum cele din romanul istoric al lui Mihail Sadoveanu, unde vom întâlni sisteme de simboluri (Creanga de aur), planuri semnificatoare duble (Zodia Cancerului...) desfășurări narative de tip epo­peic (Frații Jderi) sau perfecte ordonări ale unei grama­tici narative precum în Hanu Ancuței, operă ce ar putea fi descrisă în funcție de natura elementelor însumate în gramatica acestui text (coerent) de epos românesc exem­plar. Nici una dintre soluțiile criticii noastre, deschisă prin natura concepției generale care o prezidează celor mai noi și mai viabile cuceriri ale gîndirii contemporane, nu poate ignora sensul suprem al intervenției sale: des­coperirea și interpretarea semnificațiilor operei. E vorba de acea „dăruire de sens“ despre care vorbea Mikel Du­­frenne, un mod de a explora lumea, de a vorbi despre ea în text. Sigur este că cercetarea serioasă nu poate eluda as­pectele specifice ale literaturii, destinul și manifestările limbajului și ale limbii, nu pentru că acestea ar repre­zenta un obiect în sine pentru semiotician sau pentru studiul de poetică, ci pentru că prin aceste instrumente ale literaturii se transmit mesaje, se construiesc univer­suri coerente, lumi ce se exprimă și comunică adevăruri ale epocii noastre, propria noastră istorie. Pe de altă parte, tratarea literaturii sub specia unei semiotici a tex­tului ne îngăduie să observăm că sistemul de semne al literaturii integrează această formă specifică de artă într-un sistem mai general de ordin social și istoric, po­litic și cultural, de unde posibilitatea de a extinde terito­riul investigat și de a îmbogăți considerabil informațiile despre literatură. Cercetătorului literar opera i se înfă­țișează nu numai prin constituenții ei interni (decanta­­bili pînă la un punct), ci și printr-un număr de elemente extraliterare. In primul rînd, opera literară se află în­tr-o relație dinamică și flexibilă cu istoria, cu determi­nările provocate de istorie; textul literar există ca ordine și ca proprietăți ale unui discurs (retorică) și există ca o formă cu sintaxa și morfologia sa. Nu e vorba de desfă­șurarea unei savante instrumentații; nu e vorba de o de­monstrație de erudiție fastidioasă; se impune, în schimb, studiul, cercetarea ambițioasă, care crede în posibilitatea gîndirii de a descifra și spori valorile operei, semnifica­țiile și mesajele acesteia. Diferitele nivele ale operei, po­menite la începutul acestui text, au sugerat analiza operei ca o gramatică a textului literar, ca un sistem coerent și articulat de elemente specifice, constituite într-o sintaxă a operei (ordine interioară și combinație de părți), într-o semantică (dirijarea discursului literar spre sensuri de­terminate); cu alte cuvinte, e vorba de convențiile unei lecturi conștiente de faptul că textul literar este o reali­tate ce se cere confruntată cu o altă realitate social-isto­­rică, generatoarea operelor propriu-zise. Dar pentru aceas­ta e nevoie de studiu, de disciplină și de un real dialog al cunoașterii interdisciplinare. Departe de condițiile reale ale poeticii și teoriei lite­rare românești gustul pentru reguli și pentru construcții rigide, arbitrare. Demonstrațiile pseudo-științifice pot, fi­rește, compromite cercetarea serioasă și așezarea ei în­tr-o perspectivă filosofică marxistă (ea pretinde confrun­tare, verificare și asimilare a instrumentelor informațio­nale moderne); din nefericire ne întîlnim cu false con­strucții, paralizate (ca și cele provenite din mentalitatea arhivarilor pătrunși în istoria literaturii din eroare) în fața operei. In fond, istoria literară rămasă la limitele textologiei, cronologiei și biografismului nu e mai puțin incapabilă decît exhibarea unei metodologii împrumutate, fără contact cu opera literară și cu factorii ce-i deter­mină existența. Ne-am amintit, astfel, de comentariul parodic al lui I. L. Caragiale din Cîteva păreri despre repertoriul infernal al vechii retorici, al retoricii de al­tădată, și am regăsit în unele tendințe (mai adesea ve­nite din necunoașterea literaturii și din incapacitatea de a vorbi despre ea) ceva din spectacolul ridicol al ma­nualelor de retorică, simple inventării de „figuri“, spec­tacol de mult intrat în cutia cu lucruri vechi ale încer­cărilor despre literatură. Critica literară în colaborarea ei cu teoria literară pro­voacă azi judecăți motivate (raționalizarea este un act intelectual necesar!) pentru că vede în opera literară o structură unitară, funcțională, un demers ideologic și es­tetic superior asupra căreia are să se pronunțe în cu­noștință de cauză. Proust sublinia un aspect și azi perfect valabil: .......orice reflecție cît de cît serioasă despre critică — nota prozatorul în celebrul Contre Sainte- Beuve — angajează în mod necesar o reflecție despre literatura însăși“. Acesta e sensul operațiilor dintr-o rea­lă și serioasă disciplină a cunoașterii literaturii: lectura operei și meditația cît mai bogată în rezultate despre text. Scopul e opera și cunoașterea ei, extinderea orizon­turilor deschise de operă ca mesaj și semn al lumilor în care ne aflăm. Imensa bibliotecă a literaturii — și crea­ția contemporană în primul rînd — ne invită s-o răs­colim și s-o recitim, neuitînd că lectura noastră — ochiul minții — este încărcată de cunoaștere și de aventura cu­noașterii contemporane. „In critica literară — nota unul dintre cele mai lucide spirite din gîndirea literară româ­nească, Paul Zarifopol — este loc, deopotrivă, pentru capricii ușuratice, ca și pentru cercetarea grea, ce caută a cuprinde cu maximum de strictețe complexitatea struc­turilor literare“.

Next