Tribuna, 1979 (Anul 23, nr. 1-52)

1979-04-26 / nr. 17

Filologie și hermeneutică la Mircea Eliade Comentat adesea, in timpul din urmă, in mod jurnalis­tic, „eseistic“ etc. in stil diletant, se uită cu desăvîrșire că atit metoda hermeneutică, în sine, cit și hermeneutica practicată de Mircea Eliade exclud orice jurnalism, dile­tantism, impresionism etc. Adevărata hermeneutică presu­pune, dimpotrivă, rigoare, precizie, „filologie“ și „erudiție" in cel mai strict sens al cuvintului, contact permanent cu textele și documentele, citite în cele mai bune cule­geri de izvoare, control permanent și riguros al datelor, examen critic, sistem de referințe științific etc. Impresia, simpla intuiție, caracterizarea prin imagini, generalitățile vagi nu-și găsesc locul în comentariul hermeneutic. El este prin definiție auster, precis și documentat. Fără „documente“ nu există hermeneutică și invers. Obiectivul de bază este cunoscut: „In primul rînd in­teresează înțelegerea documentului“, conținutul său spi­ritual, punerea în lumină a „documentelor spirituale“ îngropate intr-o masă de lucrări de etnografie, folclor, sociologie etc. Dar aceste „documente spirituale“ au o bază obiectivă, fie textuală, formulată intr-un enunț scris, fie imagistic-simbolică (monumente, opere de artă), de natură semiotică (semne care spun ceva interpretului). Or, folosirea acestor documente nu este posibilă fără ini­țiere și competență, fără pregătire specializată și organi­zată. Pe scurt, fără erudiție. Iată de ce vom intilni și la Mircea Eliade, încă în articole programatice de tine­rețe, un adevărat elogiu al „metodei“ și „erudiției“. „In­tuiția“ este, bineînțeles, necesară. Dar — atențiune! — „cu condiția sine qua non — a verificărilor cit mai do­cumentate și mai serioase“. „Atit timp cit terenul nu este defrișat, nu se poate risca o interpretare definitivă". Se pune mereu întrebarea: cîți iau in mod efectiv aceste pre­­cauțiuni? Cîți „hermeneuți“ fac intr-adevăr această baie de erudiție? Cu­i înțeleg că înțelegerea pleacă din cea mai severă disciplină a interpretării? Asceză, experiență spirituală profundă, „pasiune otrăvită“, purificare, edificare finală, acesta este sensul erudiției la Mircea Eliade. Defi­niția este exemplară: „Sensul „erudiției“ mele: nu prind adevăratul sens decit după ce am parcurs întreaga „materie" (documentare e­­n­ormă, inertă, sumbră); aș compara imersiunea in „do­cumente“ cu o contopire cu materia — pînă la limita rezistenței mele fizice: cind simt că mă sufoc, mă asfi­­­ v­ez ,revin la suprafață. Scoborire în centrul materiei moarte, comparabilă cu o descensus ad inferos. In mod indirect, experiența morții. Înecat in documente, ceea ce este „personal“, „original“, „viu" în mine dispare, moare. Cind mă regăsesc, cind revin la viață — văd lucrurile altfel, le înțeleg“. Înțelegem imediat că erudiția nu este, in nici un caz, un scop în sine, ci doar un mijloc, un instrument de cu­noaștere. Deci, „o punte“ spre niveluri tot mai înalte de semnificație și înțelegere, spre simbol, fantastic etc. Iată de ce erudiția și descifrarea unui text constituie aproape un „ritual“. El reprezintă un act ceremonial, o tehnică spirituală, o adevărată operă de „inițiere". Aceasta are adesea nevoie de un guru, de un „maestru“, care explică pas cu pas textele, le comentează, stabilește contactul direct cu izvoarele unei doctrine. „Explicația de text“, de­parte de a fi o descoperire modernă, însoțește din adin­­curile istoriei transmiterea și interpretarea tuturor doc­trinelor tradiționale scrise. Relațiile hermeneuticii cu filologia sunt deci istorice și fundamentale. In măsura în care interpretează texte, documente scrise și, in acest scop ea se ocupă de trans­crierea, restituirea și descifrarea lor, hermeneutica devi­ne sau se confundă cu o disciplină filologică al cărei obiect este „tradiția lingvistică fixată prin scris". Aceas­tă tradiție scrisă urmează a fi „citită“ și „interpretată“. .Mai mnu­i filologic, la un nivel instrumental și prepa­rator, apoi hermeneutic, la un nivel explicativ, de inter­pretare propriu zisă. Este evident că explicarea pur filo­logică se continuă printr-una hermeneutică, de inter­pretare și înțelegere a sensurilor descifrate. Primatul tex­telor și al documentelor nu constituie in nici un caz un reducționism filologic de ordinul explicării gramaticale sau o simplă descifrare a unui palimpsest. Hermeneutica, știm și acest lucru, nu se limitează doar la o singură ex­plicație. Ea nu este însă posibilă fără „stabilirea“ prea­labilă a textului, fără o metodă de „critică a textelor“ și a izvoarelor. Nu vom insista asupra cîtorva precauții elementare, care fac parte din orice deontologie a cercetării: folo­sirea unor documente autentice, frecvente, convergente, inteligibile etc. Pe scurt, stăpînirea unei bune discipline filologice, termen ce definește in acest caz cunoașterea limbii, istoriei, culturii și societății a cărei religie este studiată. Orice exegeză se întemeiază pe o filologie. Des­cifrarea și interpretarea nu sînt posibile fără documente „sigure și destul de bine cunoscute“. Descifrarea și inter­pretarea sunt ele însele „produsul unor documente care se cer decodate“, „decriptate“. Cu observația — esențială — că pentru acest tip de hermeneutică, documentele — singure — nu sunt de ajuns. Exegetul intuiește, are sen­timentul că „aceste documente ii spun ceva mai mult decit simplul fapt că ele reflectă situații istorice“. Acest „ceva in plus“ este tocmai semnificația, înțelesul lor pro­fund, expresie a unui simbolism obscur dar bine arti­culat. Din care cauză, „cind este vorba de valori spiri­tuale, contribuția psihologiei, oricât de indispensabilă, nu epuizează bogăția obiectului". Mircea Eliade se arată chiar iritat, în jurnalul său, atunci cind colegii săi re­cunosc doar primatul și conținutul faptic al documentu­lui istoric și nu continuă hermeneutica și in planul sem­nificației documentului. Fără îndoială că noțiunea docu­mentului veridic este foarte precisă și puternică la Mir­cea Eliade. Pentru a nu mai sublinia necesitatea cerce­tărilor interdisciplinare, explicarea unui fenomen printr­­un factor unic fiind tot mai dificilă: „O înțelegere satis­făcătoare a vrăjitoriei cere concursul unor discipline ca folclorul, sociologia, psihologia și istoria religiilor“. Din această enumerare de științe auxiliare sau conver­gente nu poate lipsi, fără îndoială, semantica și nici le­­xicografia. Stabilirea unei semnificații constituie în pri­mul rînd o problemă de terminologie. Hermeneutica ist propune în consecință restaurarea sensurilor inițiale, no­bile (ulterior degradate) ale unui cuvint, printr-un apel metodologic la etimologie, „descoperirea unor semnifica­ții metafizice“ în etimologiile sacre, deci trecerea „din­colo de etimologii“. „Uneori intr-o simplă expresie ver­bală descoperi un întreg „sistem“ de gindire, pe care nu-l mai întîlnești nicăieri în actuala etapă mentală a Euro­pei“. A scoate semnificațiile originare și esențiale ale templului grec, de pildă, din naos, néos (= barcă) de­monstrează tocmai valabilitatea acestei metode. Retrăirea și deci înțelegerea unei experiențe spirituale, primordiale va fi cu atât mai strâns legată de realizarea expresiei verbale a unei revelații: „A studia sensul cuvintelor înseamnă a rămâne un contact permanent cu Logosul, cu realitatea spirituală absolută, supraumană și supraisto­­rică. Așa cum pronunțarea exactă a textelor vedice de­termină o eficacitate maximă a ritualului, înțelegerea exactă a unei sentințe vedice antrenează o purificare spirituală și contribuie la eliberarea spiritului“. De fapt, nu conținutul semantic al termenilor este esențial, ci totalitatea atitudinilor și comportamentelor spirituale pe care acestea le implică. Textul devine nu­mai un supra-text, iar cuvîntul doar un simplu „suport“, un pivot de semnificații. Problema sinonimiei perfecte deci a sensului originar, exprimat in diferite forme ling­vistice (antice, exotice etc) și a comunicării sale în lim­bajul actual al hermeneutului își capătă în felul acesta dezlegarea. Sensul „exact“, „precis“, marele ideal termi­nologic al hermeneuticii, devine ipso facto cel precizat și lămurit prin interpretare hermeneutică. Bineînțeles, expertiza terminologică presupune o serie de referințe precise despre autor și limba sa, textele și contextele sale, o întreagă condiționare de ordin istoric. Dar toate aceste probleme vor deveni și mai limpezi pe parcurs, pe măsură ce dimensiunea istorică a hermeneuticii lui Mircea Eliade devine tot mai evidentă. ADRIAN MARINO Malul celălalt (Bunului meu prieten Dr. N. Gy.) A fost o duminică minunată. Stăteam pe gheața lacului din Sic, ne plimbam de la copcă la copcă, uitîndu-ne la pămătufurile ce urmau să se miște nervos, apoi să se scufunde, cind știuca și-a înhățat prada, devenind ea în­săși pradă. Pămătufurile insă nu s-au mișcat. Stăteam, ne plimbam, trăgeam cite o cușcă din sticluța de un sfert, mai schimbam o vorbă, dar nu slăbeam din ochi pămătufurile de trestie bine fixate de plutele din copoi. Și așteptam să pornească știuca. Doar ai fost aproa­pe sigur că vom prinde cite un exemplar de zile mari. Ne-am ars, frate. N-am agățat nici un pui de știucă. Dimineața eram încă mulți de-a lungul acelui mal, dar după două-trei ore de veghe sterilă, o bună parte s-a plictisit, și-a strins sculele și s-a mutat pe malul celă­lalt. Noi ce facem? — m-ai întrebat, dar eu am dat din umeri. Doar tu ești pescarul experimentat, tu știi cum și ce. Ai fost de părere să rămînem: odată tot trebuie să pornească știuca, și dacă mușcă, mușcă ea și pe malul nostru. In zadar am așteptat. Nu, azi n-a tras știuca de loc — mi-ai spus spre seară cind ne-am adunat sculele. Te-ai înșelat. In stația de autobuz, unde ne-am adunat să pornim spre Gherla, am constatat că aproape toți cei ce s-au instalat pe malul celălalt, chiar unii dintre aceia care au plecat de pe malul nostru să-și încerce norocul — au prins câte ceva. Unul a scos vreo patru știuci. Printre ele una de trei kilograme. Și au rîs de noi, cei ce ne-am încăpă­țînat să rămînem pe malul unde am început pescuitul. Se părea că au dreptate. Ajunși la Cluj, aproape că mi-ai cerut scuze. Parcă ar fi fost greșeala ta că n-am prins o matahală de zece kilograme, că n-am prins nimic. Dar — ești sigur că mutîndu-ne pe celălalt mal ar fi fost altfel? Poate nici acolo nu ne-ar fi surîs norocul. Și ne făceam reproșuri, de-am fi rămas la locul nostru, poa­te... La despărțire, ți-am mulțumit din suflet, pentru ziua minunată. Doar știi tu, pe orice pescar totdeauna malul celălalt îl atrage. Acela pare mai promițător, mai bun, mai populat de pești. Dar — gindește-te — ce s-ar fi ales, ce s-ar alege din noi, dacă toată ziua ne-am tot muta de pe un mal pe altul? Cred că ar rîde de noi toți pescarii adevărați dar, ceea ce sună mai grav, nici noi nu ne-am mai lua în serios pe noi înșine. Și nici pasiunea noastră n-ar mai avea valoare. Să fim însă drepți. S-ar putea totuși ca malul celălalt să fi fost cel adevărat. Locul unde am fi prins știuca noastră uriașă cu un kilogram de icre. Dar — știi ceva? Mai bine am făcut, c-am rămas. Lasă-i pe micii descur­căreți să adulmece după bătaia vînturilor și să alerge de colo-colo. Poate vor prinde și ei cite ceva, dar noi vrem să prindem pești mari. Și știuca cea mare nu se prinde tropăind pe gheață, alergînd pe mal. Duminica următoare, și în toate duminicile de iarnă, tot acolo ne vom duce. Chiar dacă vor rîde de noi cole­gii mai șmecheri. Această duminică minunată m-a făcut mîndru de tine — și mîndru de mine însumi. Mîndru pentru faptul că nu ne-am lăsat ademeniți de vraja malului celălalt. Și încă ceva: sînt sigur, noi vom fi aceia care vom scoate de sub gheață știuca cea mare. Acolo. Mai bine zis — aici. FODOR SÁNDOR TRIBUNA 11 Despre — Cum nu bagi tu de seamă ce cap de viperă are cuvîntul viperă pe care m­i-1 tot strecori sub pernă mi-1 tot așezi lingă bucata de pîine mi-1 pui lingă mașina de ras? — Dacă-1 înghit într-o zi dacă-1 întind pe periuța de dinți dacă-1 iau drept lampă de carte dacă mi-1 pun la gît în loc de fular? — înseamnă că erau­ făcuți unul pentru altul! DORIN TUDORAN Valențe ale fantasticului Prozele „fantastice“ ale lui Eugen Uricaru sunt de o fac­tură oarecum aparte. Pentru Tzvetan Todorov, literatura fantastică se recunoaște mai cu seamă prin faptul că, în centrul ei, se găsește un eveniment insolit, un detaliu ce încalcă, în aparență, legile naturalului, nimic de felul a­­cesta în povestirile lui Eugen Uricaru. Există și aici unele lucruri stranii, dar nu în așa măsură nicit să iasă dintr-o sferă a posibilităților. Eugen Uricaru pare să pornească de la o altă accepțiune a fantasticului, cea în linia lui H.P. Lovecraft sau Peter Penzoldt, pe care Tzvetan To­dorov o menționează, dar numai pentru a o respinge; principiul suprem pentru această, diferită, definiție a fantasticului, îl reprezintă emoția obligatorie de spaimă, de frică. Sigur, nu pretutindeni unde vom intilni emo­ția fricii — fie ca stare a personajelor, fie ca stare a ci­titorilor — vom fi îndreptățiți să vorbim de o literatură fantastică; nu arareori teama va fi un constituent deo­potrivă și al literaturii realiste. Nu e greu de observat insă că, de la o poziție la cealaltă, teama diferă totuși prin genul ei; efecte de fantastic pot fi obținute doar acolo unde spaima se asociază cu anumite reprezentări arhetipale, acolo deci unde sunt activizate unele mituri colective. Pe astfel de coordonate ale fantasticului se înscriu și prozele lui Eugen Uricaru, eroii povestirilor sale, locui­tori ai Vlahiei, sînt ființe stăpînite de un presentiment al cataclismului. O neliniște difuză emană, de pildă, din întreg comportamentul profesorului Croicu. ..Vicol An­tim înțelese că îi e teamă“ (Despre purpură, p. 40). Iar spaima lui e „asemănătoare fricii care inundă vizuinele șoarecilor de cîmp și ale hîrciogilor, cu puțin timp înain­tea adevăratei inundații“ (Ibid., p. 43). O amenințare surdă plutește asupra Vlahiei; pentru cel venit din afară însă, este limpede că procesul de distrugere a și început, în pofida unor aparențe înfloritoare, în pofida opulen­ței vegetale, precum și a calmului înșelător, au apărut deja cele dintii semne ale devastării. Proces admirabil sugerat de scriitor prin descoperirea unor imense clă­diri abandonate, a unor interioare pustii, prin care mai șuieră doar vîntul: „Din cînd în cînd hîrtii alunecau cind ușa se deschidea, erau bucăți din ziare vechi, mototolite, scoteau un foșnet neliniștitor“ (Ibid., p. 14). Sau: „Am pă­truns într-o latură a clădirii, pregătindu-mă să întîmpin orice, dar încăperile erau goale, vălătuci de talaj și smo­curi de paie se mișcau fără zgomot pe deasupra podele­lor înnegrite și lunecoase, părea că cineva plecase de cu­­rînd și urmele lui mai stăruiau încă“ (ibid., p. 66). Tema arhetipală a cataclismului se completează, de re­gulă, cu un motiv al exodului: omenirea amenințată por­nește să se strămute în alte locuri. Eugen Uricaru dă o so­luție negativă acestui motiv: din Vladia nu se poate pleca. Există, desigur, drumuri, drumuri care leagă Vladia de Oraș, dar drumurile acestea sunt mai mult semne ale tre­cutului. Orașul pare să fi uitat de Vladia. Locuitorii Vla­diei mai aud, din cînd în cînd, zgomote de motor pe șosea însă nimeni nu a văzut cu adevărat cursa, așa încît totul pare să fie o iluzie. Răsturnînd motivul exodului, scriito­rul îl contaminează de fapt cu un alt motiv arhetipal, acela al sacrificiului ritual. Spațiul literar pe care îl imaginează Eugen Uricaru dobîndește astfel toate atributele unui spațiu malefic: impresia de demonic se va concretiza în imaginea flă­cărilor ce dansează în jurul eroului, în rîpa din povesti­rea titulară. Despre purpură: „Am întins mîna și o fla­cără se întinse de sub degetele mele către marginile apei și apoi se răspîndi, cuprinzînd în vine subțiri superficial (ibid., p. 64). De la un anumit punct însă, literatura lui Eugen Uri­caru își modifică factura ei fantastică, într-una simbo­lică: situația de cataclism, de colectivitate în agonie, pri­mește o explicație rațională, este pusă pe seama unor ac­țiuni umane. Răul începe să se instaleze din momentul în care unul sau altul dintre protagoniști impune celor­lalți forma de joc; un astfel de personaj este inginerul Bașaliga (din Vladia, trei imagini), sau V. B. și Cornelia (din Prietenul meu Socol), sau Lamură Anton (din Totul e în ordine). „Jocul“ nu înseamnă, în esență, decît ac­ceptarea unei convenții; mecanismul „jocului“ se vădeș­te cel mai limpede în cazul lui V.B., care propune locui­torilor Vlahiei să serbeze ziua Anului Nou mai devre­me decît o cere calendarul. Cultul jocului sfîrșește, în chip necesar, prin distrugerea treptată a unui simț uman fundamental, acela al adevărului. Asupra unei societăți care a pierdut criteriul adevărului — vrea să spună Eu­gen Uricaru — planează o sinistră și necruțătoare ame­nințare. Perspectiva finală a povestirilor lui Eugen Uricaru este totuși una optimistă; calea de salvare o indică ingi­nerul de drumuri, din povestirea Inima care bate. Eroul are un „crez“, o credință („drumurile“), care îl apără de acțiunea răului. Vocația lui Eugen Uricaru pentru literatura de factu­ră fantastică întrece cu mult, cred, vocația sa pentru literatura de factură realistă; oricum, Eugen Uricaru s-a impus deja ca unul din prozatorii de prima linie ai mo­mentului. LI­VIU PETRESCU

Next