Tribuna, 1979 (Anul 23, nr. 1-52)
1979-04-26 / nr. 17
Filologie și hermeneutică la Mircea Eliade Comentat adesea, in timpul din urmă, in mod jurnalistic, „eseistic“ etc. in stil diletant, se uită cu desăvîrșire că atit metoda hermeneutică, în sine, cit și hermeneutica practicată de Mircea Eliade exclud orice jurnalism, diletantism, impresionism etc. Adevărata hermeneutică presupune, dimpotrivă, rigoare, precizie, „filologie“ și „erudiție" in cel mai strict sens al cuvintului, contact permanent cu textele și documentele, citite în cele mai bune culegeri de izvoare, control permanent și riguros al datelor, examen critic, sistem de referințe științific etc. Impresia, simpla intuiție, caracterizarea prin imagini, generalitățile vagi nu-și găsesc locul în comentariul hermeneutic. El este prin definiție auster, precis și documentat. Fără „documente“ nu există hermeneutică și invers. Obiectivul de bază este cunoscut: „In primul rînd interesează înțelegerea documentului“, conținutul său spiritual, punerea în lumină a „documentelor spirituale“ îngropate intr-o masă de lucrări de etnografie, folclor, sociologie etc. Dar aceste „documente spirituale“ au o bază obiectivă, fie textuală, formulată intr-un enunț scris, fie imagistic-simbolică (monumente, opere de artă), de natură semiotică (semne care spun ceva interpretului). Or, folosirea acestor documente nu este posibilă fără inițiere și competență, fără pregătire specializată și organizată. Pe scurt, fără erudiție. Iată de ce vom intilni și la Mircea Eliade, încă în articole programatice de tinerețe, un adevărat elogiu al „metodei“ și „erudiției“. „Intuiția“ este, bineînțeles, necesară. Dar — atențiune! — „cu condiția sine qua non — a verificărilor cit mai documentate și mai serioase“. „Atit timp cit terenul nu este defrișat, nu se poate risca o interpretare definitivă". Se pune mereu întrebarea: cîți iau in mod efectiv aceste precauțiuni? Cîți „hermeneuți“ fac intr-adevăr această baie de erudiție? Cui înțeleg că înțelegerea pleacă din cea mai severă disciplină a interpretării? Asceză, experiență spirituală profundă, „pasiune otrăvită“, purificare, edificare finală, acesta este sensul erudiției la Mircea Eliade. Definiția este exemplară: „Sensul „erudiției“ mele: nu prind adevăratul sens decit după ce am parcurs întreaga „materie" (documentare enormă, inertă, sumbră); aș compara imersiunea in „documente“ cu o contopire cu materia — pînă la limita rezistenței mele fizice: cind simt că mă sufoc, mă asfi vez ,revin la suprafață. Scoborire în centrul materiei moarte, comparabilă cu o descensus ad inferos. In mod indirect, experiența morții. Înecat in documente, ceea ce este „personal“, „original“, „viu" în mine dispare, moare. Cind mă regăsesc, cind revin la viață — văd lucrurile altfel, le înțeleg“. Înțelegem imediat că erudiția nu este, in nici un caz, un scop în sine, ci doar un mijloc, un instrument de cunoaștere. Deci, „o punte“ spre niveluri tot mai înalte de semnificație și înțelegere, spre simbol, fantastic etc. Iată de ce erudiția și descifrarea unui text constituie aproape un „ritual“. El reprezintă un act ceremonial, o tehnică spirituală, o adevărată operă de „inițiere". Aceasta are adesea nevoie de un guru, de un „maestru“, care explică pas cu pas textele, le comentează, stabilește contactul direct cu izvoarele unei doctrine. „Explicația de text“, departe de a fi o descoperire modernă, însoțește din adincurile istoriei transmiterea și interpretarea tuturor doctrinelor tradiționale scrise. Relațiile hermeneuticii cu filologia sunt deci istorice și fundamentale. In măsura în care interpretează texte, documente scrise și, in acest scop ea se ocupă de transcrierea, restituirea și descifrarea lor, hermeneutica devine sau se confundă cu o disciplină filologică al cărei obiect este „tradiția lingvistică fixată prin scris". Această tradiție scrisă urmează a fi „citită“ și „interpretată“. .Mai mnui filologic, la un nivel instrumental și preparator, apoi hermeneutic, la un nivel explicativ, de interpretare propriu zisă. Este evident că explicarea pur filologică se continuă printr-una hermeneutică, de interpretare și înțelegere a sensurilor descifrate. Primatul textelor și al documentelor nu constituie in nici un caz un reducționism filologic de ordinul explicării gramaticale sau o simplă descifrare a unui palimpsest. Hermeneutica, știm și acest lucru, nu se limitează doar la o singură explicație. Ea nu este însă posibilă fără „stabilirea“ prealabilă a textului, fără o metodă de „critică a textelor“ și a izvoarelor. Nu vom insista asupra cîtorva precauții elementare, care fac parte din orice deontologie a cercetării: folosirea unor documente autentice, frecvente, convergente, inteligibile etc. Pe scurt, stăpînirea unei bune discipline filologice, termen ce definește in acest caz cunoașterea limbii, istoriei, culturii și societății a cărei religie este studiată. Orice exegeză se întemeiază pe o filologie. Descifrarea și interpretarea nu sînt posibile fără documente „sigure și destul de bine cunoscute“. Descifrarea și interpretarea sunt ele însele „produsul unor documente care se cer decodate“, „decriptate“. Cu observația — esențială — că pentru acest tip de hermeneutică, documentele — singure — nu sunt de ajuns. Exegetul intuiește, are sentimentul că „aceste documente ii spun ceva mai mult decit simplul fapt că ele reflectă situații istorice“. Acest „ceva in plus“ este tocmai semnificația, înțelesul lor profund, expresie a unui simbolism obscur dar bine articulat. Din care cauză, „cind este vorba de valori spirituale, contribuția psihologiei, oricât de indispensabilă, nu epuizează bogăția obiectului". Mircea Eliade se arată chiar iritat, în jurnalul său, atunci cind colegii săi recunosc doar primatul și conținutul faptic al documentului istoric și nu continuă hermeneutica și in planul semnificației documentului. Fără îndoială că noțiunea documentului veridic este foarte precisă și puternică la Mircea Eliade. Pentru a nu mai sublinia necesitatea cercetărilor interdisciplinare, explicarea unui fenomen printrun factor unic fiind tot mai dificilă: „O înțelegere satisfăcătoare a vrăjitoriei cere concursul unor discipline ca folclorul, sociologia, psihologia și istoria religiilor“. Din această enumerare de științe auxiliare sau convergente nu poate lipsi, fără îndoială, semantica și nici lexicografia. Stabilirea unei semnificații constituie în primul rînd o problemă de terminologie. Hermeneutica ist propune în consecință restaurarea sensurilor inițiale, nobile (ulterior degradate) ale unui cuvint, printr-un apel metodologic la etimologie, „descoperirea unor semnificații metafizice“ în etimologiile sacre, deci trecerea „dincolo de etimologii“. „Uneori intr-o simplă expresie verbală descoperi un întreg „sistem“ de gindire, pe care nu-l mai întîlnești nicăieri în actuala etapă mentală a Europei“. A scoate semnificațiile originare și esențiale ale templului grec, de pildă, din naos, néos (= barcă) demonstrează tocmai valabilitatea acestei metode. Retrăirea și deci înțelegerea unei experiențe spirituale, primordiale va fi cu atât mai strâns legată de realizarea expresiei verbale a unei revelații: „A studia sensul cuvintelor înseamnă a rămâne un contact permanent cu Logosul, cu realitatea spirituală absolută, supraumană și supraistorică. Așa cum pronunțarea exactă a textelor vedice determină o eficacitate maximă a ritualului, înțelegerea exactă a unei sentințe vedice antrenează o purificare spirituală și contribuie la eliberarea spiritului“. De fapt, nu conținutul semantic al termenilor este esențial, ci totalitatea atitudinilor și comportamentelor spirituale pe care acestea le implică. Textul devine numai un supra-text, iar cuvîntul doar un simplu „suport“, un pivot de semnificații. Problema sinonimiei perfecte deci a sensului originar, exprimat in diferite forme lingvistice (antice, exotice etc) și a comunicării sale în limbajul actual al hermeneutului își capătă în felul acesta dezlegarea. Sensul „exact“, „precis“, marele ideal terminologic al hermeneuticii, devine ipso facto cel precizat și lămurit prin interpretare hermeneutică. Bineînțeles, expertiza terminologică presupune o serie de referințe precise despre autor și limba sa, textele și contextele sale, o întreagă condiționare de ordin istoric. Dar toate aceste probleme vor deveni și mai limpezi pe parcurs, pe măsură ce dimensiunea istorică a hermeneuticii lui Mircea Eliade devine tot mai evidentă. ADRIAN MARINO Malul celălalt (Bunului meu prieten Dr. N. Gy.) A fost o duminică minunată. Stăteam pe gheața lacului din Sic, ne plimbam de la copcă la copcă, uitîndu-ne la pămătufurile ce urmau să se miște nervos, apoi să se scufunde, cind știuca și-a înhățat prada, devenind ea însăși pradă. Pămătufurile insă nu s-au mișcat. Stăteam, ne plimbam, trăgeam cite o cușcă din sticluța de un sfert, mai schimbam o vorbă, dar nu slăbeam din ochi pămătufurile de trestie bine fixate de plutele din copoi. Și așteptam să pornească știuca. Doar ai fost aproape sigur că vom prinde cite un exemplar de zile mari. Ne-am ars, frate. N-am agățat nici un pui de știucă. Dimineața eram încă mulți de-a lungul acelui mal, dar după două-trei ore de veghe sterilă, o bună parte s-a plictisit, și-a strins sculele și s-a mutat pe malul celălalt. Noi ce facem? — m-ai întrebat, dar eu am dat din umeri. Doar tu ești pescarul experimentat, tu știi cum și ce. Ai fost de părere să rămînem: odată tot trebuie să pornească știuca, și dacă mușcă, mușcă ea și pe malul nostru. In zadar am așteptat. Nu, azi n-a tras știuca de loc — mi-ai spus spre seară cind ne-am adunat sculele. Te-ai înșelat. In stația de autobuz, unde ne-am adunat să pornim spre Gherla, am constatat că aproape toți cei ce s-au instalat pe malul celălalt, chiar unii dintre aceia care au plecat de pe malul nostru să-și încerce norocul — au prins câte ceva. Unul a scos vreo patru știuci. Printre ele una de trei kilograme. Și au rîs de noi, cei ce ne-am încăpățînat să rămînem pe malul unde am început pescuitul. Se părea că au dreptate. Ajunși la Cluj, aproape că mi-ai cerut scuze. Parcă ar fi fost greșeala ta că n-am prins o matahală de zece kilograme, că n-am prins nimic. Dar — ești sigur că mutîndu-ne pe celălalt mal ar fi fost altfel? Poate nici acolo nu ne-ar fi surîs norocul. Și ne făceam reproșuri, de-am fi rămas la locul nostru, poate... La despărțire, ți-am mulțumit din suflet, pentru ziua minunată. Doar știi tu, pe orice pescar totdeauna malul celălalt îl atrage. Acela pare mai promițător, mai bun, mai populat de pești. Dar — gindește-te — ce s-ar fi ales, ce s-ar alege din noi, dacă toată ziua ne-am tot muta de pe un mal pe altul? Cred că ar rîde de noi toți pescarii adevărați dar, ceea ce sună mai grav, nici noi nu ne-am mai lua în serios pe noi înșine. Și nici pasiunea noastră n-ar mai avea valoare. Să fim însă drepți. S-ar putea totuși ca malul celălalt să fi fost cel adevărat. Locul unde am fi prins știuca noastră uriașă cu un kilogram de icre. Dar — știi ceva? Mai bine am făcut, c-am rămas. Lasă-i pe micii descurcăreți să adulmece după bătaia vînturilor și să alerge de colo-colo. Poate vor prinde și ei cite ceva, dar noi vrem să prindem pești mari. Și știuca cea mare nu se prinde tropăind pe gheață, alergînd pe mal. Duminica următoare, și în toate duminicile de iarnă, tot acolo ne vom duce. Chiar dacă vor rîde de noi colegii mai șmecheri. Această duminică minunată m-a făcut mîndru de tine — și mîndru de mine însumi. Mîndru pentru faptul că nu ne-am lăsat ademeniți de vraja malului celălalt. Și încă ceva: sînt sigur, noi vom fi aceia care vom scoate de sub gheață știuca cea mare. Acolo. Mai bine zis — aici. FODOR SÁNDOR TRIBUNA 11 Despre — Cum nu bagi tu de seamă ce cap de viperă are cuvîntul viperă pe care mi-1 tot strecori sub pernă mi-1 tot așezi lingă bucata de pîine mi-1 pui lingă mașina de ras? — Dacă-1 înghit într-o zi dacă-1 întind pe periuța de dinți dacă-1 iau drept lampă de carte dacă mi-1 pun la gît în loc de fular? — înseamnă că erau făcuți unul pentru altul! DORIN TUDORAN Valențe ale fantasticului Prozele „fantastice“ ale lui Eugen Uricaru sunt de o factură oarecum aparte. Pentru Tzvetan Todorov, literatura fantastică se recunoaște mai cu seamă prin faptul că, în centrul ei, se găsește un eveniment insolit, un detaliu ce încalcă, în aparență, legile naturalului, nimic de felul acesta în povestirile lui Eugen Uricaru. Există și aici unele lucruri stranii, dar nu în așa măsură nicit să iasă dintr-o sferă a posibilităților. Eugen Uricaru pare să pornească de la o altă accepțiune a fantasticului, cea în linia lui H.P. Lovecraft sau Peter Penzoldt, pe care Tzvetan Todorov o menționează, dar numai pentru a o respinge; principiul suprem pentru această, diferită, definiție a fantasticului, îl reprezintă emoția obligatorie de spaimă, de frică. Sigur, nu pretutindeni unde vom intilni emoția fricii — fie ca stare a personajelor, fie ca stare a cititorilor — vom fi îndreptățiți să vorbim de o literatură fantastică; nu arareori teama va fi un constituent deopotrivă și al literaturii realiste. Nu e greu de observat insă că, de la o poziție la cealaltă, teama diferă totuși prin genul ei; efecte de fantastic pot fi obținute doar acolo unde spaima se asociază cu anumite reprezentări arhetipale, acolo deci unde sunt activizate unele mituri colective. Pe astfel de coordonate ale fantasticului se înscriu și prozele lui Eugen Uricaru, eroii povestirilor sale, locuitori ai Vlahiei, sînt ființe stăpînite de un presentiment al cataclismului. O neliniște difuză emană, de pildă, din întreg comportamentul profesorului Croicu. ..Vicol Antim înțelese că îi e teamă“ (Despre purpură, p. 40). Iar spaima lui e „asemănătoare fricii care inundă vizuinele șoarecilor de cîmp și ale hîrciogilor, cu puțin timp înaintea adevăratei inundații“ (Ibid., p. 43). O amenințare surdă plutește asupra Vlahiei; pentru cel venit din afară însă, este limpede că procesul de distrugere a și început, în pofida unor aparențe înfloritoare, în pofida opulenței vegetale, precum și a calmului înșelător, au apărut deja cele dintii semne ale devastării. Proces admirabil sugerat de scriitor prin descoperirea unor imense clădiri abandonate, a unor interioare pustii, prin care mai șuieră doar vîntul: „Din cînd în cînd hîrtii alunecau cind ușa se deschidea, erau bucăți din ziare vechi, mototolite, scoteau un foșnet neliniștitor“ (Ibid., p. 14). Sau: „Am pătruns într-o latură a clădirii, pregătindu-mă să întîmpin orice, dar încăperile erau goale, vălătuci de talaj și smocuri de paie se mișcau fără zgomot pe deasupra podelelor înnegrite și lunecoase, părea că cineva plecase de curînd și urmele lui mai stăruiau încă“ (ibid., p. 66). Tema arhetipală a cataclismului se completează, de regulă, cu un motiv al exodului: omenirea amenințată pornește să se strămute în alte locuri. Eugen Uricaru dă o soluție negativă acestui motiv: din Vladia nu se poate pleca. Există, desigur, drumuri, drumuri care leagă Vladia de Oraș, dar drumurile acestea sunt mai mult semne ale trecutului. Orașul pare să fi uitat de Vladia. Locuitorii Vladiei mai aud, din cînd în cînd, zgomote de motor pe șosea însă nimeni nu a văzut cu adevărat cursa, așa încît totul pare să fie o iluzie. Răsturnînd motivul exodului, scriitorul îl contaminează de fapt cu un alt motiv arhetipal, acela al sacrificiului ritual. Spațiul literar pe care îl imaginează Eugen Uricaru dobîndește astfel toate atributele unui spațiu malefic: impresia de demonic se va concretiza în imaginea flăcărilor ce dansează în jurul eroului, în rîpa din povestirea titulară. Despre purpură: „Am întins mîna și o flacără se întinse de sub degetele mele către marginile apei și apoi se răspîndi, cuprinzînd în vine subțiri superficial (ibid., p. 64). De la un anumit punct însă, literatura lui Eugen Uricaru își modifică factura ei fantastică, într-una simbolică: situația de cataclism, de colectivitate în agonie, primește o explicație rațională, este pusă pe seama unor acțiuni umane. Răul începe să se instaleze din momentul în care unul sau altul dintre protagoniști impune celorlalți forma de joc; un astfel de personaj este inginerul Bașaliga (din Vladia, trei imagini), sau V. B. și Cornelia (din Prietenul meu Socol), sau Lamură Anton (din Totul e în ordine). „Jocul“ nu înseamnă, în esență, decît acceptarea unei convenții; mecanismul „jocului“ se vădește cel mai limpede în cazul lui V.B., care propune locuitorilor Vlahiei să serbeze ziua Anului Nou mai devreme decît o cere calendarul. Cultul jocului sfîrșește, în chip necesar, prin distrugerea treptată a unui simț uman fundamental, acela al adevărului. Asupra unei societăți care a pierdut criteriul adevărului — vrea să spună Eugen Uricaru — planează o sinistră și necruțătoare amenințare. Perspectiva finală a povestirilor lui Eugen Uricaru este totuși una optimistă; calea de salvare o indică inginerul de drumuri, din povestirea Inima care bate. Eroul are un „crez“, o credință („drumurile“), care îl apără de acțiunea răului. Vocația lui Eugen Uricaru pentru literatura de factură fantastică întrece cu mult, cred, vocația sa pentru literatura de factură realistă; oricum, Eugen Uricaru s-a impus deja ca unul din prozatorii de prima linie ai momentului. LIVIU PETRESCU