Tribuna, 1983 (Anul 27, nr. 1-52)

1983-01-06 / nr. 1

1823-1983 Petőfi — drumurile omului și ale poetului Ca orice mare poet al epocii romantice, Petőfi este și un mare călător. Cine are curiozitatea să-i citească poeziile cu harta în mînă va constata un lucru demn de reținut chiar dincolo de accidentul biografic. Petőfi e un spirit neliniștit și aventuros, mînat parcă în viață de un instinct al drumeției permanente. Nimic nu-1 mulțumește, nimic nu-i fixează locului, ochiul său are mereu nevoie de alte peisaje, de alți oameni, piciorul străbate drumuri greu de imaginat — le străbate la propriu și nu numai cu închipuirea, încît fiecare pas al călătorului răsună direct în poezie, transmițind imaginii o mișcare specifică. Din această călătorie neîntreruptă și dintr-un dor de spații fără margini, a rezultat o poezie descriptiv evocatoare, o lirică a țărînii percepută nemijlocit; imaginația poetului — simți asta imediat — lucrat sub puternica impresie a a faptului de viață trăit cu prisosință; ea nu fabulează evaziv, ca la alți romantici ai vremii, nici nu tulbură relația dintre ea și lume. Instinctul poetului lucrează ireproșabil: setea de spațiu se traduce la Petőfi prin fidelitatea față de lucrurile văzute și trăite, față de peisaj și oameni, încît se poate spune că lirica rezumă însăși viața poetului, e un fel de jurnal superior al existenței sale omenești. Apropiindu-și viața, Petőfi reabilitează de fapt cotidianul, foarte disprețuit de anumite spirite aristocratice ale epocii. Și astfel, înlăturînd o serie de convenții, pătrunde în lirica maghiară a jumătății de secol XIX un suflu nou, plebeian. Pătrund oamenii pustelor, peisajele fără margini, crișmele gălăgioase, tumultul vieții de toate zilele văzută de un ochi neliniștit și pătimaș. Odată cu aceste elemente ale vieții și ale decorului geografic, pătrunde și limba vie a mulțimilor, stilul direct, agrăizile și imprecațiile populare. Poetul încă nu se prezintă deplin pe sine, ci se retrage de regulă în dosul peisajului geografic sau al eroilor săi petrecăreți. Circiuma, frumoasa crîșmăriță, lăutarul bătrîn — acel celebru „von mursikus“, exponent al gloriei și al decăderii străbune — vorbesc și în numele autorului, care se vrea încă anonim, se dorește un element neînsemnat al peisajului geografic pe care-l străbate fără întrerupere, cucerit de oamenii locului și de frumoasa zînă a pustei. Prima imagine a acestui călător neobosit care a fost Petőfi este deci, pe plan poetic, aceea a unui bard anonim care, neglijîndu-și identitatea, se pierde voit in mulțime, spre a-i cunoaște astfel mai bine simțirile, puterea imaginativă și expresia. Lucrînd în prelungirea geniului colectiv, Petőfi săvîrșește însă o adevărată revoluție de adîncime, impunînd în creația cultă simplitatea și naturalețea vorbirii populare, neprevăzutul vieții de toate zilele, o mireasmă proaspătă pe pămînt real, nu imaginat. Odată zidul dintre poet și public dărîmat, seria mutațiilor de adîncime continuă, fiindcă instinctul drumeției, al permanentei schimbări de perspectivă umană și poetică, îl împinge înainte spre alte peisaje geografice sau sufletești. Neliniștea lui Petőfi — ca și a lui Eminescu, de altfel, — nu se oprește la formele cîntecului popular, pe care-l înnoiește și-l înnobilează, ci tinde tot mai sus, spre cîntecul și poemul vizionar, sinteză de simțire adînc populară și cutezătoare prospecțiune lirică. Notei direct populare i se adaugă nota subiectiv vizionară, cu accentele ei mesianice și demofile. Imaginea pastei concrete — locul îndrăgit al poetului — sugerează acum dorul de libertate fără opreliști politice sau sociale. Ruinele pe care, ca orice romantic, le cîntase extatic, devin cu vremea locuri de venerație patriotică, lăcașuri de închinare cetățenească. Redimensionat la temperatura agitată a epocii, cîntecul muzical și pur omenesc, din prima perioadă, se transformă în cîntec politic prevestitor de furtună, fiindcă drumurile poetului duc de astă dată spre revoluția care se vestea, sîngeroasă și necruțătoare. Registrul creației sale se încarcă acum de simboluri profetice: lira si sabia se învecinează, unite intr-o relație simbolică; lanțul devine sinonim cu robia; cîinii și lupii întruchipează, unii, supușenia lașă, domestică, alții neprevăzută vieții libere; coliba și palatul se înfruntă cu două stihii. Pragul colibei e trecut de poetul-apostol, care-și pleacă aici genunchii în semn de adîncă venerație și recunoștință. Radicalizarea concepției politice atrage după sine și transformarea ideii de creație ca atare; cîntecul devine chemare la luptă, strigăt de alarmă: „De-ar răsuna, de-ar răsuna odată / Ascuțita trompetă a luptelor“ (Visez insingerate zile). Și trompeta a răsunat, valurile revoluției burghezo-democratice din 1848 s-au ivit. Petőfi o simte ca pe propria sa revoluție, alimentîndu-i flacăra cu versuri incendiare, care l-au impus definititv drept un mare cîntăreț al libertății și al avîntului revoluționar. Ca viziune politică, poetul plebeu adoptă poziții republicane iar pe planul strict al creației își asumă răspunderea de protector inspirat al întregii națiuni. Luînd totul pe cont propriu, Petőfi conduce elanul mulțimilor lansînd lozinci poetice, de răsunet general, pînă în clipa morții. Drumurile omenești ale poetului se încheie aici, iar cea de-a doua fază a creației sale, numită de teoreticieni a romanticei revoluționare, încununează o activitate lirică de excepție. Rezumînd cele observate anterior, s-ar putea spune că, în cazul lui Petőfi, unei vieți trăite intens și fără echivocuri îi corespunde o creație pe măsură: integră, dinamică, pilduitoare. E un caz fericit de completă asemănare între om și operă, între biografia omenească și cea spirituală, care se anunță una pe alta și se determină reciproc. Neliniștile vieții se transmit și în operă, care la rîndul ei modelează destinul istoric al poetului. Datorită acestei întrepătrunderi, multe din anticipările poetice vestitoare de furtună s-au adeverit întru totul: bordeiul a înfruntat palatul trufaș, dărîmîndu-i teatrul de luptă sîngeroasă, imaginat în elegia Mă chinuie amar un gînd (Egy gondolat bánt engemet), s-a petrecut aievea. Chiar moartea poetului, anunțată cu trei ani înainte de aceeași elegie, s-a săvîrșit în împrejurări prevăzute anterior: „Acolo aș vrea să pier / Pe cîmp de luptă,-n vuietul de fier, / Singele-mi tinăr să se scurgă acolo. / Și glasul meu să fie acoperit / De vălmășagul nemaipomenit, / De glasul trîmbițelor sugrumate, / De tunetul de tunuri descărcate, / Pe trupul meu cu linii-ncremenite / Să treacă roibii cu-ale lor copite / Și să-l sfărime una cu pămîntul“ (în românește de Eugen Jebeleanu). La Petőfi, poetul-erou, anticipările nu au nimic straniu, fiindcă drumurile vieții și ale creației se suprapun, împrumutîndu-și energiile. Viziunea măreață și eroică a elegiei ține nu numai de puterea de fantazare, într-adevăr impresionantă, a poetului, ci este legată intim de masca lui omenească. Poezia vine în completarea vieții, o salvează de la banalitate și o înnobilează, dîndu-i caratele eternității, fiindcă lirica vizionară, spune Petőfi în Homer și Ossian, are privilegiul de-a supraviețui însăși materiei, e un act de purificare a universului și un mod de-a atinge trăirea omenească exemplară: „Cîntați, dar, răsune cîntarea, / Răsunetle voastre lire, zeieștile lire, / Homer și Ossian! / Vor treceale anilor / Veacuri, milenii, vor șterge / Fără de milă totul, dar voi, oh, / In fața lor sînteți sfinți, / Pe toți s-o plimba suflarea galbenă a morții, / Numai pe creștetul vostru albit / Verzi vor rămine cununile“ (în românește de Eugen Jebeleanu). Lumea salvată prin cîntec și prin eroismul firilor vizionare, mi se pare a fi emblema poeziei lui Petőfi, o lirică mînată de avînturi exemplare, așa cum exemplară a fost însăși viața poetului._______ ___________________ ION OARCASU PETŐFI SÁNDOR Am intrat în tindă Am intrat în tindă-o clipă, Ca să-mi pun un foc în pipă, Și puneam în pipă focul. Dar ardea, bat-o norocul! N-am mers pentru asta însă, Căci aveam pipa aprinsă, Dar în tindă, suflecată, Am văzut o mîndră fată, Ce punea pe foc surcele — Flăcări mari ieșeau din ele. Ochii fetei din odaie Foc mai mare-aveau — văpaie. S-a uitat la mine fata Și m-a deochiat, șireata. Pipa mi s-a stins deodată, Inima s-a prinse toată, în românește de PETRE ȘAITIȘ Vesen de Sabin Ștefănu â TRIBUNA 3 Ascensiune Pe unde oare ne-am dus, pe ce drum nevăzut, pe ce trepte de aer, de-am ajuns foarte sus în împărăția cu brazi și cu păsări, la străvechi adăpost — și-au rămas să ne vină din urmă ca o cohortă prin fum amintirile și vara ce-au fost. Oare, pe unde ne-am dus? N-ai să mă vezi Te privesc de demult și mîngîierea mea trece-ntr-o carte, despre tine murmur adevăr în clipele cele mai grele. Pe ambele pagini te naști și crești în lumină orbindu-mă iar eu, înfrigurat, încep să te caut cu o iubire mare. Mereu măsor ce valuri stîrnești dar tu nu mă vezi căci stau ascuns într-o mantie țesută cu fir de cuvinte. Apariție Se desprinsese din peretele scorojit ori străbătuse prin perete venind dinafară ori șezuse răbdătoare în perete la locul igrasios unde închipuirea se naște singură și așteptase doar să coboare. Dar ce scria pe fruntea ei? Literele erau stîngace și amestecate toate și șterse pe jumătate. O flacără neagră îi lumina pielea roșie, dar mai cu seamă ochii sfredelitori îndreptați spre respirația noastră, spre unul din noi, spre cel mic, spre cel tare, spre care? Cine să-i fi mînjit fruntea cu alfabetul acela? Poate vîntul vestitor cu degetul lui arătător înmuiat intr-un val de rugină. Apoi alergarăm prin noapte însoțiți de trupurile gălăgioase și ne ieși înainte duios vîntul din Pont, călătorul. Mîi DOMIȚIAN CELEREANU ( ~ Xi ■ Pastel Aceste cupluri clocitoare și-un zeu al mării dezertor plutind între uscat și soare brumate flăcări care dor străfulgerînd cu nevăzute vitralii de pe-un alt tărîm unde mustesc gutui trecute și sferele nu mai rămîn doar amăgirea unor datini și umbre care nici n-au fost privighetori, versete, patimi, un text nedescifrat, anost cu streșini sacre spălăcite de un crepuscul trist, regal plisc alb sau negru cum tenghite dulceag supliciu și egal. Copac cu două personaje Ne-am dat întîlnire planeta era la primul pătrar pentru azi dis-de-dimineață știam că-i place lumina proaspăt spălată de ploaie frunzarele viermilor de mătase. Aseară tîrziu pînă după ultimul gong am lustruit cu peria scoarța îmbătrinită ca trecuta lui glorie să lucească mai vie in jur din sus mai ales sforăiau depărtat eșapamentele miilor de meteoriți invizibili voiam să disimulez oricum teama de o posibilă catastrofă o coliziune între spiralele de calcar atîta de simple și tainicele, sacrele cruguri de ceață. Intre ele copacul acesta fugit din singurătate la orizont un pod de fier mestecînd o cale ferată mireasma eretului pe creanga cea mai de sus însumi agitat la căldura rădăcinilor cu un cuțit albastru înfipt în brațul robot îndepărtez de la mine fagurele lumii însîngerat rămine flacăra din jurul scheletulii duminica toamnei pîlpîind cea mai lungă în fotoliul tip rococo învechit, incomod ceva îmi spune că trebuie în clipa asta să tac. Copacul e gata să-l primească pe cel nepereche. GABRIEL RAȚIU