Tribuna, mai 1884 (Anul 1, nr. 21-37)

1884-05-30 / nr. 36

Anul I fr. 36 Sibiiu, Mercuri în 30 Maiu (11 Iunie) 1884 pT~i~ fr — ...........­Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/­ an 2 fl. 50 cr., la an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */* an 3 fl. 50 cr., 1/a an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: Apare în fiecare zi de lucru lU an 10 fr., Va an 20 fr., 1 an 40 fr. ’ Insertiunile j Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un minier «ost» 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Sibiiu, 29 Maiu st. v. Cetitorii noştri îşi vor fi aducând aminte, cât de mult au fost bănuiţi oamenii ce s’au unit spre a întemeia „Institutul tipografic“ şi Ţarul „Tribuna.“ Unii dintre dânşii erau cunoscuţi ca niste zeloşi apărători ai causei naţionale, alţii fuseseră puţin mai nainte aplaudaţi pentru consecvenţa lor şi iar alţii, oameni mai tineri, abia acum intrau în viaţa pu­blică ; cu toate aceste lumea se înstrăinase de dânşii şi toţi îi grăiau de rău. Erau, înainte de toate, bănuiţi, că vor să spargă solidaritatea naţională şi să surpe aşecţămintele întemeiate de Metropo­litul Andreiu; apoi la Blaj se răspândise vorba, că „Tribuna“ va fi d­ar ortodocs, la Sibiiu se elicea, că va fi menită a com­bate pe metropolitul­­ortodocs, în Bănat, că va combate pe dl. V. Babeş, iar în Ţara Ungurească se scia, că ea nu este decât o nouă ediţiune a „Viitorului.“ Comitetul central a crezut dar de a sa datorie, să denunţe publicului român pe întemeietorii „Tribunei“ ca pe nişce­nii ră­tăciţi ai naţiunii. „Telegraful Roman“ le-a făcut genealogia, arătându-i, că sunt o clică familiară. „Observatoriulu“ i-a timbrat drept nişce „pasivişti de contrabandă“, dar „Luminatorhilu“ publică la 14/26 Apri­lie un articol „Rivalităţile şi Separa­rea“, pe care-l începe cu cuvintele: „După Gali — Miron vine Ma­noic — Slavici a isbi în solidaritatea noastră naţională“. Atât de rău erau văcjuţi membrii con­sorţiului, ce se formase pentru întemeierea „Tribunei“, încât la alegerile de delegaţi pentru conferenţa naţională ei au fost com­bătuţi cu înverşunare şi chiar aici în Sibiiu au trebuit în cele din urmă să se retragă. Toate aceste nu i-au descuragiat, ci mai vîrtos i-au îndemnat să meargă ho­­tărîţi înainte, căci sciind ei înşi­şi scopul ce urmăriau, îşi puteau duce în ei. Nimic nu poate să ne folosească mai mult decât calomniile premature, şi cu cât mai des vom fi grăiţi de rău acum, cu atât mai bună va fi impresiunea, pe care o va pro­duce „Tribuna.“ Astfel s’a şi întâmplat, în timp foarte scurt existenţa „Tri­bunei“ a fost asigurată, şi mai ales astăd­i, după­ ce s’a ales un nou comitet, tot omul nepreocupat simte, că este mai bine, ca comitetul să fie susţinut de un organ in­dependent, care poate să-l şi controleze, decât­ să se susţie el însu­şi într’un organ oficial al său. Am făcut dar un lucru bun şi nu mai suntem grăiţi de rău, ci mai vîrtos suntem sprijiniţi şi lăudaţi. Le amintim toate aceste, pentru­ ca să le punem în vederea celor ce­ au spart solidaritatea naţională. Vorbind despre dânşii în numărul de la 25 Maiu, am dis următoarele: „Nu vom tăgădui, că sunt între aceştia oameni distinşi, fie prin cultură, fie prin inteligenţă, fie prin faptele lor;... nu punem dlar la îndoială onestitatea, nu supe­rioritatea, nu vredniciile nimănui, — afirmăm însă hotărît, că aceia, care nu s’au unit ori nu se unesc ori nu se vor uni în viitor cu Românii, sunt lipsiţi de ambi­ţiunea de a fi stimaţi de Români...“ „Faţă cu asemenea oameni naţiunea nu are altă apărare decât excomunicarea. „Nu noi pronunţăm această excomu­nicare; ea s’a făcut de sine: noi ne măr­ginim numai a constata, că sânt respinşi din mijlocul Românilor toţi aceia, care s’au despărţit de dânşii...“ „De sigur însă numai puţini vor fi având de o potrivă cu noi simţământul pe­ricolului cuprins în această excomunicare.“ Cuprind aceste cuvinte un atac per­sonal contra cui­va? — ori sunt ele o plângere la adresa publicului român ?! Ceea ce spunem, noi stim din propria noastră experienţă: am fost şi noi înşine respinşi, atunci, când se presupunea, că avem inclinarea de a ne apropia de „Ga 11- Miron,“ ca să vorbim în terminii „Lu­­minatoriului,“ suntem dar competenţi a constata, că Românii nu vor să meargă şi nici că vor merge de bunăvoie în di­recţiunea, în care voiesce să-i ducă liga excomunicaţilor, şi că rămân isolaţi aceia, care merg în această direcţiune. Să ne fie acim­ permis a face un pas mai departe. Dacă ei simt în consciinţa lor, că este bună causa, pentru care se expun la reprobările opiniunii publice române, şi că pot să facă vre-o treabă bună, atunci să meargă plini de abnegaţiune înainte pe calea ce-au apucat, căci cu atât mai vîrtos vor fi lăudaţi după­ ce vor fi reuşit să ne facă binele, pe care ni-l promit. Nouă însă deocamdată nimeni nu ne poate tăgădui dreptul de a avă convingerile noastre proprii în ceea ce-i privesce. Le resumăm pe aceste în două puncte: unul este că ei nu pot să facă nimic, altul, că nu merg de bună voie, ci sunt mânaţi contra noastră. Apoi dacă duşmanii noştri la toate ocasiunile şi în toate­­lilele îi iau drept armă contra noastră, să nu avem noi oare un drept nelimitat de a slăbi această armă şi de a încerca toate mijloacele, ca să-i oprim în mersil lor ?! Ne folosim de acest drept, şi a noastră să fie ruşinea, dacă vom fi cei dintâiu, care vom săruta mâna adversarului, dacă el va fi isbutit a ne face vre-o treabă bună. Acum însă, câtă vreme el nici n’a făcut-o, nici n’a isbutit a produce în noi convingerea, că voiesce şi poate să ni-o facă, treaba noastră e să-l slăbim şi să-l descuragjăm. Avem în faţa noastră mai mulţi înalţi dignitari, ba chiar şi câţi­va archierei. Şi pretutindenea pretinsul partid gu­vernamental român e representat de proto­­sinceli,­ canonici, protopopi, directori de institute confesionale şi funcţionari publici ori de aceia, care stau în relaţiuni intime cu aceştia. Ne este oare nouă permis să credem, şi să admitem, că toţi aceşti oameni lu­crează din convingere? ori trebue să stri­­găm plini de indignaţiune: Guvernul Ungariei abusează de puterea sa, violează consciinţele şi a angagiat pe cei însărcinaţi cu paza moralităţii publice să împedece libera exprimare a opiniunilor?! în comitatul Aradului s’au candidat părintele Gurban, directorul institutului pedagogico-teologic, şi dl Ioan Beleş, fiiul vicarului episcopesc din Oradea-mare, în comitatul Bihorului s’a pus candidatura d-lui Iosif Vulcan, în Sătmar candidează părintele canonic Lauran, în Năsăud dl Ciocan, directorul gimnasiului de acolo, tot oameni cu bună reputaţiune, păn’acum încă necompromitaţi; e oare cu putinţă să nu înţelegem intenţiunea, cu care se face aceasta? Aceştia sânt oameni sacrificaţi, sânt un fel de ostateci, pe care şi-i cere d-l Tisza, ei sânt figurile menite a duce pe alegătorii români la urnă, şi a descuragja în urmă opiniunea publică română des­­amăgită. Rămâne acum, ca ei prin atitudinea lor în dietă și prin succesele ce vor fi având să ne arete, că neadevăr grăim, că-i calomniăm. Deocamdată însă noi persistăm în convingerea noastră și-i sfătuim pe alegă­torii români să asculte cu supunere firească sfaturile archiereilor, dar să facă tocmai contrarul del­a ceea ce le die ei. Iar dacă archiereii vor stărui şi vor eşi din scaunul lor spre a întră în luptele electorale, atunci sciut să le fie, că nu se pot ascunde în dosul „reverendei“ : cine întră în luptă, se expune la atacuri. Ne sângeră inima, când trebue să lovim în aceia, care după părerea noastră trebue să fie feriţi de ori şi ce critică, am primit însă odată sarcina de a da expresiune sentimentului public al Ro­mânilor şi nu rămâne decât să o facem aceasta în toate împregiurările, pentru ori şi cine, contra ori şi cui. Noi nu facem opiniunea publică, suntem slugile ei credincioase. Cel ce vrea să ne aibă prietin şi să dispună de noi, n’are decât să între în voile stăpânei noastre, ca să-şi câştige graţia ei. Dacă n’ar fi cercurile electorale, în care majoritatea alegătorilor nu sânt Ma­ghiari , cabinetul Tisza de mult ar fi trebuit să se retragă: aceasta se scie şi nici nu trebue să ne puie în mirare. Nu pot resista naţionalităţile faţă cu presiunea, pe care o face atât guvernul, cât şi opi­niunea publică maghiară asupra lor, şi cedează în cele din urmă violenţei. Ceea ce produce însă o adâncă indignaţiune în tot omul onest, e că tocmai cei mai ho­­tărîţi adversari ai naţionalităţilor sînt candidaţi de guvern anume în cercurile electorale naţionale. Astfel în cercul elec­toral al Cehului, în Selagiu, guvernul a candidat pe d-l Ambros­iu Neményi, iar la Arad, pe Max Falk, amândoi re­dactori ai Ţarului „Pester Lloyd“ şi amân­doi faimoşi luptători pentru suspicionarea şi combaterea cu rea credinţă a naţionali­tăţilor. Noi înşi­ne trebue să ne alegem pe aceia, care sânt puşi de guvern să ne înnegrească faţă cu opinia publică din străinătate. Aceasta să n-o uite alegătorii români din cercul Cehului şi cei de la Arad. E trist lucru, că Gurban, Beleş, Vul­can, Ciocan sânt puşi în acelaşi partid cu Gali, Constantini, Neményi şi Max Falk, mai trist ar fi însă, dacă s’ar pută dice, că noi Românii i-am trimis în dietă. „Telegraful Român“ face tripotagiu pentru candidatul guvernamental Schoch­­terus, sfătuind pe alegătorii români din cercul Cristianului, să combată prin voturile lor pe deputatul partidului naţional săsesc. Căci, dacă va eşi ales D-l Schochterus, amicul Românilor, o să ni se dee cale fe­rată înspre Turnu-Roşu şi o să curgă tot lapte pe valea Săcelului. Aşa trebue să vorbească „Telegraful Român,“ n’are în­cotro, asta îi este me­seria : noi îi sfătuim însă pe alegătorii români, să citească cu evlavie „Telegraful Român,“ dar să facă ce sciu ei, şi să nu uite, că nu poate să fie amic al Românilor nimeni, care susţine guvernul Tisza, şi că amici ai noştri sânt aceia, care susţin prin­cipiul naţional, pentru care ne luptăm şi noi. Conferenţa naţională. (Raport special al „Tribunei“.) Diamandi Manole: Discursul raportoru­lui comisiunei face onoare nu numai autorului, ci întregei naţiuni. Impresiunea ce a lăsat asupra auditorilor este cât se poate de adâncă. Cu toate acestea doresce şi densul să aducă o petri­­cică la edificiul clădit. Dorinţa densului este de a face să se scie, că Românii­ de câte­ ori vin­­, momente mari se unesc cu toţii, spre a se pre­­senta înaintea adversarilor lor ca un singur om. Se ceartă şi ei câte­odată între sine; cearta lor însă tinde de a găsi calea cum să facă mai bine. Pentru decoarea şi însemnătatea momentului ora­torul propune să se primească proiectul de reso­­luţiune, fără altă desbatere cu unanimitate. (Ora­torul este aplaudat şi aprobat.) Preşedintele dispune a se da din nou cetire proiectului de resoluţiune şi adunarea pri­­mesce apoi proiectul de resoluţiune în unanimi­tate, întocmai cum s’a redactat de comisiune. Raportorul Rotar­iu cetesce apoi următorul proiect de resoluţiune, privitor la lucrările fostului comitet: Proiect de resoluţiune. Având în vedere, că comitetul permanent, ţinând cont de situaţiunea actuală a Românilor şi după cum se constată din însuşi raportul ce-l avem înainte şi din numeroasele protocoale ale şedinţelor sale în toate direcţiunile, cu deosebire prin compunerea şi publicarea în modul indicat în raport a memorialului, precum prin combina­rea de a întemeia un fond pentru un Ateneu, institut tipografic-artistic, greaua sarcină împusă de conferenţa generală din a. 1881 a resolvit-o în modul cel mai satisfăcător, acel raport se ia la plăcută cunoscinţă, dare comitetului i se vo­tează mulţumită. Adunarea primesce în unanimitate şi acest proiect. Procedându-se la alegerea noului comitet esecutiv, sunt aclamaţi următorii doi.: George Bariţiu, Parteniu Cosma, Iosif Sterca - Şaluţ, Nicolae Cristea, Visarion Roman, Anania Trom­­biţaş, Ioan Popescu, profesor, Vincenţiu Babeş.

Next