Tribuna, iunie 1884 (Anul 1, nr. 38-62)
1884-06-01 / nr. 38
Anul I Sibiiu. Vineri în 1/13 Iunie 1884 Nr. 38 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., V* an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V* an 10 fl., Va an 20 fr., 1 an 40 fr.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru Insertiunile I Lt. r garmond prima dată 7 cr., a dou oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un minier costa 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Sibiiu, 31 Maiu st. v. Sânt lucruri, care de sine se înţeleg, şi despre asemenea lucruri e de prisos a mai vorbi. Suntem cu toate aceste siliţi a vorbi astăzi despre un lucru, care de sine se înţelege. Rămăşiţele coloniilor române aduse de împăratul Traian în Dacia, retrageridu-se din faţa invasiunilor barbare la locurile mai adăpostite din Carpaţi, veacuri întregi de a rândul au trăit atât de isolate, încât timp de aproape o miie de ani nici nu se face amintire despre ele în istorie, încetul cu încetul însă ordinea socială se restabilesce şi mai ales după retragerea Mongolilor urmaşii acelor rămăşiţe încep a se coborî spre locurile mai deschise de la poalele munţilor şi se ivesce un nou popor în viaţa Europei, cel românesc. Mic la început şi neînsemnat, din deceniu în deceniu, din secol în secol el cresce, se întinde şi ocupă fără de luptă, numai în virtutea trăiniciei sale mai mari, atât văile Carpaţilor cât şi mare parte din şesul ce se întinde înspre răsărit, meaclădi şi apus de munţii, cari-l adăpostiseră timp atât de îndelungat. Astăzi puţinele rămăşiţe, odinioară atât de neînsămnate, au devenit cel mai mare popor în orientul Europei, vreo ziece milioane de oameni de aceeaşi individualitate etnică foarte pronunţată. Este un lucru, care de sine se înţelege, că trebue să fie tare consciinţa de unitate etnică în aceşti oameni. Cu toate aceste nu este în Europa popor mai împărţit ca Românii Carpaţii, care i-au adăpostit îi şi despart în două grupe deosebite, ale căror interese numai arareori sunt identice. Teri cu deosebire bogate, Moldova şi Muntenia niciodată n’au putut se aibă înclinarea de a cuceri Ardealul, ţara neasămănat mai săracă, de care erau despărţite pintr’un puternic zid, tăiat abia la trei patru locuri de trecători anevoioase. Singur Mihaiu Viteazul a făcut încercarea de a-şi asigura Ardealul, nu însă ca să-l stăpânească, ci pentru ca de aici să se apere faţă cu Turcii. Din contră, marii Voivozi ai Ardealului, totdeauna, când au ajuns la largul lor, au trecut munţii şi s’au coborît în bogatele ţeri române, şi nu odată s’au încercat Bathoreştii şiBethleneştii se realiseze idea unui stat puternic în coastele imperiului otoman. Ei însă n’au reuşit, pentru că, deşi ar fi putut cuceri ţerile române, despărţiţi prin Carpaţi de ele, nu puteau să se ţie în stăpânirea lor. — Chiar Habsburgii, după ce stăpâniseră vre-o 20 de ani (1719—1749) Oltenia, au renunţat la ea, deoarece, precumlicea un general de atunci, se cerea mai multă oaste pentru apărarea decât pentru cucerirea ei. Nu este clar şi nu poate să fie ameninţat Ardealul din România deoarece România nu are nici un interes de a aduce jertfe spre a câştiga stăpânirea Ardealului, întocmai precum nu este şi nu poate să fie nici România ameninţată de monarchia noastră. Acesta de asemenea este pentru toţi oamenii cu minte un lucru de sine înţeles. Chiar dacă n’am fi Români, ar trebui dar să ne bucurăm de consolidarea statului român, care desparte patria noastră de o ţară ce poate să ne ameninţe, cu atât mai adevărată ne este bucuria, când ne dăm seamă, că ne sânt fraţi cei ce cresc, adună putere şi se pregătesc pentru chiemarea civilizătoare ce i se cuvine neamului nostru în Orient. Şi dacă noi dorim desvoltarea României, fraţii noştri din România au cuvinte puternice de a dori, ca şi noi să ne desvoltăm în pace, fiindcă, nemulţumiţi, suntem un isvor de nedumeriri pentru dânşii. Căci direcţia firească, în carte trebue să plece toate elementele nemulţumite din Ardeal, e spre România, ţara binecuvântată, unde toţi pribegii găsesc adăpost şi toţi flămând ii hrană. Pribegii sunt însă oameni fără de căpătâiu, un element supărător, ba în unele caşuri chiar primejdios, şi dacă ne dăm seamă, că noi i-am dat în cei din urmă z zece ani României un contingent de pribegi, care trece mai multe mii, şi că mulţi dintre aceştia sunt oameni neastâmpăraţi, vom recunoaste, că e legitimă dorinţa fraţilor noştri din România de a ne vede mulţumiţi şi că ei au tot dreptul de a ne duce. Lăsaţi-ne în pace! — noi nu ne amestecăm în treburile voastre; nu vă amestecaţi nici voi în ale noastre. Creaţi-vă din propria voastră vrednicie oposiţie în patria voastră şi nu ne faceţi nouă greutăţi! Tot astfel cerem şi noi de la fraţii noştri din România să nu se încerce a determina linia noastră de conduită în viaţa politică. Cu toate aceste diarele maghiare adeseori insinuă, că noi, oposiţiunea naţională română, suntem încuragiaţi şi sprijiniţi din România. D-l Babeş a respins în discursul său rostit la conferenţă această insinuare, ilustrând relaţiunile dintre noi şi fraţii noştri din România prin niste cuvinte rostite de unul dintre miniştrii României. Vine acum „Viitoriul“ de la 7. iunie st. n. şi publică o corespondenţă din Braşov, în care se face abus de consciinţa noastră naţională. „D-l Babeş — dice corespondenţa, — a fost atât de sincer, încât a mărturisit şi alta în iscusita sa cuvântare, — adecă, că ministrul Câmpineanu şi-a exprimat bucuria sa înaintea d-lui Babeş din ocasiunea înfiinţării partidei „ Viitorului11. „Noi seim mai mult ca d-l Babeş. Seim aceea, că toţi bărbaţii de frunte ai României, cari au cod şi masă, moşie şi patrie, socotesc ca d-l Câmpineanu. “ Care este, care poate să fie intenţiunea, cu care se spun aceste tocmai acum, în ajunul alegerilor şi tocmai din Braşov ?! Fără îndoială numai aceea de a-i împinge pe alegătorii români spre partidul „ Viitoriului“. „Viitoriul“ ne-a vorbit odată de „dorobanţi şi roşiori“ , vine acum şi ne dice: Bărbaţii de frunte ai României sânt cu noi, deci voi Românilor trebue să înţelegeţi, că politica naţională e aceea, pe care o facem noi. Pr’imejdios principiu! Unde stă oare scris, că noi Românii din ţerile supuse coroanei sfântului Ştefan trebue să ne supunem la comanda „bărbaţilor de frunte din România“? de când oare ne este nouă permis se ne primim inspiraţiunile din Bucuresci chiar şi în ceea ce priveste atitudinea noastră politică ? „Bărbaţii de frunte din România“ socotesc ca D-l Câmpineanu, noi Românii din ţerile supuse coroanei sfântului Ştefan, toţi câţi suntem şi voim să rămânem oameni independenţi, socotim însă altfel: aceasta dovedesce, că nu au „bărbaţii de frunte ai României“ înrâurire în Ardeal. Şi nici nu trebue să aibă, nici nu vor să şi-o câştige. Căci, cine poate una, poate şi alta, şi dacă astăzji ei ar pută să ne pună la disposiţiunea D-lui Tisza, mâne, când ar trebui să facem oposiţiune, dar s’ar fiice, că suntem inspiraţi de dânşii, tot ei ar fi de vină. Ţinem dar să fie constatat, că „bărbaţii de frunte ai României“, ţinând seamă de bunele relaţiuni stabilite între ţara lor şi patria noastră, aprobă încercările făcute de conferenţă de la Budapesta spre a întemeia un partid guvernamental român. Afirmăm însă positiv, că ei n’au inspirat aceste încercări, deşi atitudinea noastră ii supără poate, căci „bărbaţii de frunte ai României“ sunt oameni cu tact politic şi nu se amestecă în daraverile noastre. Unul dintre cei mai distinşi „bărbaţi de frunte ai României“, dl Titu Maiorescu, considerat în cercuri foarte largi ca om al situaţiunii şi sciut de toţi ca partizan sincer al alianţei austro-germane, a declarat, sânt acum câţiva ani, într’un articol, prin care susţinea această alianţă mai nainte de încheierea ei, că după a sa părere stabilirea în toată sinceritatea a bunelor relaţiuni între România şi Austro-Ungaria nu va fi cu putinţă câtă vreme noi Românii din ţerile supuse coroanei sfântului Ştefan vom fi jigniţi, precum suntem, în desvoltarea noastră naţională. Ar remâna clar, ca Austro-Ungaria să câştige simpatiile României prin crearea unui „modus vivendi“ suportabil pentru Românii din ţerile supuse coroanei şi-lui Ştefan. D-lui T. Maiorescu ii şede bine să o dică aceasta drept dovadă, că doresce în adevăr stabilirea în toată sinceritatea a bunelor ralaţiuni; noi însă trebue să facem un pas mai departe. Românii de peste Carpaţi să consulte interesele lor, numai pe ale lor, şi fiindcă aceste cer, ceea ce s’a recunoscut şi de adversarii d-lui Maiorescu o sinceră alipire cătră alianţa austro-germană, să nu se preocupe de interesele noastre, căci aceste sânt identice cu ale monarchiei şi mai curând ori mai târziu factorii hotărîtori aici vor trebui să ţine seamă de ele. E treaba noastră să ne afirmăm, să stăruim şi să răbdăm, dar aceasta o facem şi vom şi urma consequent a o face şi de aici înainte. Causa, pe care o representăm noi în statul ungar, nu este a noastră numai: e causa tuturor minorităţilor, care împreună alcătuesc majoritatea ţerii, e causa desvoltării pacinice a patriei noastre. Primim dar în ceea ce privesce atitudinea noastră inspiraţiuni dela compatrioţii noştri germani, slovaci ori sârbi, primim chiar şi dela cei maghiari, ne întoarcem însă adânc jigniţi dela aceia, care insinuă, că am fi dispuşi a primi inspiraţiuni de peste hotarele patriei noastre, şi ne pare rău, foarte rău ne pare, că s’a găsit şi unŢar român, care-şi deschide coloanele pentru asemenea insinuări şi provoacă prin aceasta pe existenţele catilinare. Discursul D-lui Dr. Carol Wolff. Oratorul îşi începe darea de seamă, de care am făcut ori amintire, prin înşirarea cestiunilor ce au fost puse de puterea împregiurărilor în discuţiunea dietei, ca nisce calamităţi elementare. Cea dintâiu în această categorie e cestiunea tulburărilor din Croaţia, provocate prin tendenţele de maghiarizare ale guvernului. La al doilea loc oratorul pune sporirile de contribuţiuni, care se impun şi ele ca nisce urmări neîndurate ale grandomaniei,* de care sânt cuprinse cercurile hotărîtoare ale ţerii, „întocmai ca dările“, — urmează oratorul, — „se sporesc şi datoriile de stat asemenea unor torente de lavina. Carnetele, cheltuielile de amortisaţiune şi de manipulare s’au urcat la 1874 la 64 milioane fl.; la 1884 dăm sub acest titlu, dimpreună cu carnetele împrumutului făcut în acest an, cel puţin 111 milioane, deci cu 47 milioane mai mult ca la 1874. — Capitalul datoriilor noastre de stat dimpreună cu partea din datoriile comune şi cu fondul de despăgubire, ear la 1874 de 1348 milioane 11. la 1882 se urcase după încheerea socotelilor la 1923 milioane; în anul 1884 va ajunge la 2 miliarde. De când s’a inaugurat ministerul Tisza datoriile noastre publice s’au sporit cu 650 milioane, eară de la era inaugurată la 1868 cu un miliard.“ „în stilul mare, în care este organisat, statul nu se poate manţine decât prin credit şi prin banii scumpi ai creditorilor.“ De aici urmează crescerea constantă a impozitelor. „La anul 1868 cheltuelile Ungariei s’au urcat la 147, dar venitul ei a fost de 139 milioane, deficitul real a fost dat de 8 milioane. La anul 1884 cheltuielile se urcă la 340 milioane iar deficitul real e de cel puţin 40 milioane“. Drept dovadă despre uşurinţa, cu care se fac cheltuelile, autorul citează cuvintele rostite de deputatul Paul Somssick cu ocasiunea votării celor 16 milioane cerute pentru parlamentul din Budapesta. „Oamenii, care trebue se supoarte sclutele 200.000 execuţiuni de dare pe an, desigur nu rîd . . . Fiindcă nu avem pane, să risipim bani pentru pasteluri?— Ce va dice poporul, ce va zice ţara, când vede că zidim palaturi, pe