Tribuna, februarie 1888 (Anul 5, nr. 25-47)

1888-02-23 / nr. 42

ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., V2 an 2 fl. 50 cr., 1/2 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 10 an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V4 an 10 franci, 1/2 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru «1 Anul V Sibiiu, Marţi 23 Februarie (6 Martie) 1888 Nr. 42 INSERTIUNILE 3 Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr.­ şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnadiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35 Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 21 Februarie st. v. Ilustrul nostru connaţional şi con­cetăţean, dl Dr. Alexandru Mocsonyi, publică în numărul de la 6 Martie n. al „Luminătorului“ din Timişoara un articol, care trebue să fie considerat drept o importantă enunciaţiune po­litică. „Eu sigur ţin riguros şi scrupulos la respectul cătră rege, î­e zice dl A. Mocsonyi în acest articol, — şi aceasta nu tocmai din temerea de pedeapsă, ci din motivul, că consider oareşi­cum de un postulat al decorului politic, şi pun un fel de ambiţiune întru a respecta cât mai conscienţios legile — pururea şi p­ret­u­tin­de­ne­a, unde în total mai sustau referinţe legale.“ Cităm aceste cuvinte, pentru­ că ele, rostite de unul dintre cei mai „c­o­­recţi“ oameni politici, exprimă tot­odată şi sentimentul public al Români­lor din ţerile coroanei ungare. Sânt între Românii din ţerile co­roanei ungare numai foarte puţini oa­meni, care nu pot să culca în toată con­­sciinţa şi cu tot dreptul, că „ţin ri­guros şi scrupulos la respectul cătră lege“ şi că o fac aceasta, fiindcă consideră respectarea legii drept un „postulat al decorului po­litic“. Sânt trecuţi acum douăzeci de ani, de când Românii stau la cea mai ex­tremă limită a oposiţiunii legale, în timpul acesta mult s’au sbuciumat, mult au fost provocaţi, multe persecuţi­uni au suferit; nici chiar în amărîciunea lor însă ei n’au uitat, că cel mai de căpe­tenie interes al lor este să-’şi păstreze reputaţiunea de popor iubitor de ordine, şi adversarii noştri, deşi foarte multe silinţe ’şi-au dat, n’au putut să constate în viaţa noastră politică nici o mişcare, nici o tendenţă, nici o legătură, în vir­tutea căreia ar pută să pună cu oare­care drept realitatea silinţelor şi a pro­­cederilor noastre la îndoeală. De aceea noi mergem chiar mai departe ca dl A. Mocsonyi şi repetăm şi de astădată ceea­ ce în atâtea rânduri am sc­is: noi Românii simţim, că este pentru noi o cestiune nu numai de de­cor politic, ci chiar de existenţă istorică să producem în lumea ce ne încungiură impresiunea, că Românii sânt o garanţie de ordine şi că desvoltarea lor este un interes general. Şi cu o particulară mulţumire su­fletească poate să constate ori-şi-ce Ro­mân şi ori-şi-ce amic al Românilor, că, deşi prin multe şi grele încercări am trecut, ne-am putut potigni din când în când, dar’ nici­odată n’am scăpat din vedere acest mare interes naţional. Cu toate aceste ni s’a putut face şi ni s’a şi făcut reputaţiunea de ele­ment primejdios, care tentează la or­dinea legal stabilită, ba conspiră chiar cu străinătatea contra „patriei“ şi contra Tronului, şi fiindcă eram socotiţi drept un asemenea element, am fost perse­cutaţi cu oare­care aparenţă de legiti­mitate. Ei bine! cum a fost aceasta cu putinţă? Ştim cu toţii, că aceia, care ni-au făcut reputaţiunea de element primejdios, în tesă generală vorbind, nu ne cunosc din propria lor intuiţiune, ci numai din spusele altora, şi ne cred aşa, cum ne presentă lumii. Ca să începem de sus, între actualii consilieri ai Maiestăţii Sale, ca Rege al Ungariei, nu este, pe cât stim noi, nici unul, care­­şi-a dat vre­odată silinţa de a-­i cunoasce pe concetăţenii sei români. Tot astfel între fruntaşii politici, între publiciştii mai cu autoritate, între ilus­­trităţile literare ale Maghiarilor nu stim oameni, care au dovedit vre­odată că-­i cunosc pe Români aşa, cum în adevăr sânt prin pulsaţiunile vieţii lor politice şi culturale. Astfel conducătorii maghiari au fost avisaţi la informaţiunile, pe care le-au primit dela nisce oameni, care nu stiu să judece, sânt preocupaţi ori au inte­resul de a-’i defăima pe Români. Acest joc urît şi stricăcios s’a putut urma timp de două decenii, şi dacă ne punem mâna pe inimă, trebue să ne facem mărturisirea, că în ultima analiză noi înşine sântem vinovaţi, că el s’a putut urma timp atât de îndelungat. Nu numai că n’am protestat cu destulă insistenţă contra calomniilor in­fame, ci s’au găsit chiar între noi oameni, care fie din preocupare, fie din interes de menţinere au defăimat pe fraţii lor, dându-’şi toată silinţa de a face ca în cercurile politice maghiare să fie crezuţi drept nisce oameni primejdioşi, a cărora oameni într’însa un alt balon şi urma aceeaşi cale ca şi dînşii. — Bine, să le dăm nisce semne; ia stin­dardul Kennedy şi arată-le colorile noastre. Părea ca­ şi­ când călătorii ar fi avut acelaşi gând în acelaşi moment, aceeaşi mână repetă cu acelaşi stindard aceleşi signale. — Ce va să­­iică asta? — întrebă vâ­nătorul. — Ne maimuţesc, îşi bat joc de noi, — exclamă Joe. — Audi Dick, — zise Fergusson ri­dând, — nu­­ţi­ se pare, că tu însuţi eşti acela, care reproduce signalele? Cu alte cuvinte cei din gondola vecină suntem noi cu toții, car’ balonul e „Victoria“ noastră. — Cu tot respectul ce vi-’l păstrez, dl meu, eu nu pot să ve cred. — Sue-te pe primble Joe, mișcă din brațe și te vei convinge. Joe făcu precum ’i­ se­­fise și momentan se repetară de dincolo aceleși mișcări. — Este un reflex aerian, —­­zise docto­rul — și nimic mai mult. Un fenomen optic, care-­și are causa în densitatea diversă a aerului, atâta-i tot. — Ce minune, — repetă Joe, care încă nu era dumerit asupra lucrului și gesticula mai departe din mâni. — Ce vedenie rară, — z zise Kennedy, — sciţi că are haz, să vedem noi brava persecutare şi nimicire e în interesul păcii. Cum am pută cere, ca alţii să aibă încredere în noi şi să ne considere drept niste oameni reali, când nici chiar noi înşine nu ne sfiim a tolera în mijlocul nostru pe aceia, care pun la îndoeală realitatea altora dintre noi, ba ne punem poate chiar în reservă faţă cu cei ca­lomniaţi ! ? Noi, „agitatorii“ de la „Tribuna“, am avut în mai multe rânduri ocasiunea de a sta faţă în faţă cu o curte cu ju­raţi compusă din Maghiari, oameni culţi şi onorabili, oameni, care au inimi ome­­nesci în pepturile lor şi pot­ să-­şi dea samă despre suferinţele unei vieţi pe­trecute în temniţă şi despre amărîciunea, pe care asemenea suferinţe o lasă în sentimentul public. Credem deci, că nu este cu putinţă, ca ei să pronunţe pentru un lucru de nimic verdictul de condamnare. Atunci însă, când am ajuns a sta faţă în faţă cu ei, ne-a cuprins un sen­timent de desperaţiune. Nu e pe lumea aceasta elocvenţă destul de avântată, ca să-­i poată îndu­pleca : atât sânt de preveniţi, atât de convinşi, că minţi, când spui adevărul, că eşti făţarnic, când vorbesci sincer, că vrei să-ţi înşeli, când stai cu inima de­schisă în faţa lor, încât în cele din urmă renunţi la ori-şi-ce apărare. Căci nu pentru ceea-ce ai dis ori cjici, nu pentru ceea-ce ai gândit ori gândesci, nu pentru ceea-ce ai voit ori voesci, nu pentru aceasta te osândesc, ci pentru ceea­ ce li­ s’a spus şi spus mereu, că eşti, că gândesci, că vrei. Acest sentiment deprimător îl vor cunoasce mulţi dintre cei­ ce nu ’l-au cunoscut încă — atunci, când dl Traian Doda se va afla, dacă se va afla vre­odată, în faţa curţii cu juraţi. E învederat ca faptul ch­tei, că o scrisoare adresată de un deputat preșe­dintelui dietei ori un apel cătră alegă­tori nu pot să fie luate, în mod normal, drept puncte de plecare pentru un pro­ces de presă. Vorba e însă, că procesul de presă e, pentru guvern, cea mai comoadă formă de represiune. Și nici nu pentru ceea­ ce a dat in acele acte publice urmează să fie con­damnat acusatul, ci pentru ceea­ ce s­e crede că voesce el pri voesc cei iviţi împregiurul lui. noastră „Victoria“ faţă în faţă; are un exte­rior frumuşel şi se poartă maiestos. — Ori­ cum aţi explica d-voastră faptul acesta, — observă Joe, — el rămâne curios. încetul cu încetul se sprălăci tabloul. Norii se ridicară peste balonul, care nu mai umbla să-ș i urmeze și în curând se însenină cerul iarăși. Vântul scădea mereu și doctorul se apro­pia­ descaragiat de pământ. Călătorii, pe care îi distrase puțin inci­dentul, recădură în turbureala lor mută, ivită deodată cu raclele pârjolitoare ale soarelui. Pe la patru oare descoperi Joe în relie­ful unei mări gigantice de nisip un obiect solid și asigură în curând, că zăresce doi palmi în depărtare. — Palmi, — zise Ferguson, — aci se află de sigur și vr’un isvor ori fântână. Dânsul luă ochianul ca să se convingă dacă nu ’l-au înșelat ochii pe Joe. — în sfârșit, — exclamă dânsul, — apă, apă ! Suntem mântuiți, căci cât de înce­­tinel mergem, dăm înainte, și o să ajungem la țintă. — Să nu bem acuma una d-le doctor? Aerul e înăbuşitor de ferbinte. — Să bem băiete! Nici unul nu aşteptă să fie rugat; un pint întreg fu golit, ceea­ ce reduse toată provisiunea de apă la trei pinte şi jumătate. | __ FOIŢA „TRIBUNEI“. Anacreontică. Arde moartea ’n foc ca bradul! Hah, în iad toţi trejii cad: Ea pe beţi nu-i duce ’n iad, Ca se nu­­ revoalte iadul. Ş-acum ciuda ei pe mine, Că-s tot beat, când dînsa vine! Dar’ ’mi-a spus’o ieri şi adi, Că va sta pe paşi se-mi bată Pănă voiu fi treaz odată — Ce? Mă duci când voiu fi treaz? De-i aşa, fă-’ţi, moarte, cruce, Că ’n curând nu mă vei duce! G. Coştuc. Cinci săptămâni în balon. — Roman. — De Jules Verne. Capitlul XXV. Puţintică filosofie. — Un nor pe marginea pri­­sontului. — Balonul neaşteptat. — Signalele. — Palmii. — Urme de caravane. — Fântâna în pustie. (Urmare­) într’adever în depărtare cam de 200 urme dela „Victoria“ plutia cu gondolă şi — reflectă doctorul. — Sânt cam mici, — disc­upe, — nu ’mi-aş fi dorit nici când deliciul de a be apă, dacă nu m i-aş fi simţit odată lipsa. La 6 oare era „Victoria“ deasupra palmi­lor; erau doi arbori miserabili uscaţi ca nisce schelete, fără de frunze, mai mult veşte­ji decât vereji. Ferguson îi privi cu spaimă. La picioarele lor zăceau petiile de ju­mătate despicate ale unei fântâni, ele erau arse de soare și aproape de a se sfărma. Nicăiri nici o urmă de umedeală. Pe Fergus­son îl săgetă la inimă, și tocmai voia să-­i în­­sciințeze pe tovarâșii sei despre temerile sale, când strigătele lor de spaimă îi atraseră aten­ţiunea. Spre apus se întindea o linie lungă aco­perită cu oseminte îngălbinite. Isvorul era încungiurat de schelete. O caravană penetrase pănă aci şi lăsă un inel lung de oase în ur­­mă­’şi. Cei mai slabi căzură frânţi unul după altul pe nisip, cei mai tari se ferira pănă la isvorul dorit și aflară aci moartea gravă. Palicii priviră călătorii unul la altul. — Să nu ne coborîm aci, haid, fugim de locul acesta oribil, — exclamă Kennedy, — nu e aci nici o singură picătură de apă. Credința aceasta greșită avem să o combatem, dacă e vorba să fie odată pace în ţeara aceasta. * Noi, care ne-am făcut multora ur­gisiţi combătând credinţa aceasta şi pe cei­ ce o propagă, nu putem decât să ne bucurăm de enunciaţiunea d-lui Alexan­dru Mocsonyi, care este — mai presus de toate — o energică protestare contra insinuărilor făcute cu scopul de a pro­duce îndoeli în ceea­ ce priveste realita­tea silinţelor partidului naţional român. Nu vrea acest partid decât să ob­ţină prin concursul factorilor legali asi­gurarea libertăţii de desvoltare pentru toate elementele constitutive ale statului ungar. Atunci, când concetăţenii noştri ma­ghiari vor sti, că lumea ce ne încun­giură s’a convins despre aceasta, se vor gândi de trei­ ori mai nainte de a se constitui „judecători în propria causă“, — şi treaba noastră e să pro­ducem în lume convingerea, că drepte şi reale sânt atât silinţele, cât şi proce­­derile noastre. Budapesta, în 17/29 Februarie 1888. Când mai ântâiu prin diaristică s’a ivit faima despre un proces de presă contra d-lui Traian Doda, din incidentul declara­­ţiunilor sale cătră dietă şi cătră alegătorii sei, am considerat aceasta faima de o scornitură diaristică. Din actele publicate în „Luminătorul“ văd însă, că procurorul de stat într’adevăr incriminează acele de­clar­aţiuni. Este un lucru mult mai cunoscut, că aderenţii politicei de stat la noi monopolisează astăd­i pănă şi patriotismul, decât ca se mă mai poată mira, când procuratura de stat din oposiţiunea deter­minată, dar’ însă peste tot legală a d-lui Doda contra acestei politice de stat re­simte un spirit antipatriotic; şi sântem cu asemenea insinuaţiuni mult mai de­prinşi, decât ca să nu fim faţă cu ele aproape indiferenţi, de unde nici că voiu întră mai pe larg în discuţiune asupra lor. Totuşi pare-­mi-se, că prea departe se merge, când acuma deja până şi dreptul de libertate al cuvântului, aş pute dice, unicul drept politic, ce partidul nostru naţional, pănă acum cel puţin, deşi nu pe vre-o sigură basă constituţională, ci — cum aş zice, — prin scutul unui oare­care tact oportunistic al guvernului, „tout bien que mal“ mai putea să-­l exercieze prin forţate substituiri de concepte, se în­cearcă a ni se curma. Este o opiniune, cărei eu deja cu mulţi ani mai nainte am dat expresiune şi în care de atunci experienţa a putut — Ah, ce plăcut, —­­zise Joe, — încă nu ’mi-a ticnit bere de Percons ca apa aceasta. — Vei fi aceste sânt avantajele lipsei, numai să mă întărească, că la noi în Ungaria instituţiunea juriului în materia de presă, pe cât timp diferenţele noastre naţionale nu vor fi regulate în mod satis­făcător, n’ar pută să ofere sigura garanţă pentru o justiţie imparţială — nici în forma, că curţile cu juraţi instituite să fie şi prin mijlocul poporaţiunilor ne-ma­­ghiare, nici în cea actualmente introdusă la noi, — că atari judecăţi să funcţioneze numai în centre curat sau în precumpă­­nenţă maghiară. Pentru­ că, firesce, în caşul dintâiu autoritatea de stat ar da din mână siguranţa de represiune în caşuri de penalitate prin eventuale adevărat ilegale excese ale presei ne-maghiare, dar, tot asemenea nedisputabil­e, că în ceastălaltă actuală modalitate, cetăţenii ne-maghiari trebue se renunţe la o garanţă reală a dreptului lor de libertate al cuvântului. Căci având în vedere, că procesele poli­tice, avizate juriului spre deliberare, în prevalenta majoritate derivă chiar din di­ferenţele noastre naţionale, juraţii în caşul anterior ar fi, în acelalalt sânt judecă­tori în propria cauză, ceea­ ce deşi nu exchide tocmai posibilitatea de ver­dicte câte­odata imparţiale, totuşi încă mai puţin garantează asemenea verdicte. Cred prin urmare, că nu voiu fi dis prea mult, când afirm, că noi ne bucurăm şi de acest drept politic fară de nici o garanţă constituţională reală. Şi — cu asemenea cuvânt pot să susţin, — că noi în caşul de faţă avem de a face cu o arbitrară, forţată permutare a concepte­lor. Căci nu alta decât o patentă per­mutare forţată a conceptelor este, când procurorul de stat în rechizitorul seu, oposiţiunea lui Doda în contra actualei politice de stat, o oposiţiune — ce e drept — resolută, dar o preste tot consti­­tuţională-legală, o oposiţiune, la a cărei manifestare generalul, precum în mod ne­­dubios arată întreg tenorul declaraţiunilor sale, la ori­ce altă putea să se cugete, numai nu la o ţinută ostilă faţă cu rasa maghiară, despre care nici măcar cu un cuvânt amintire nu se face prin toate scrierile sale, — aceasta oposiţiune în contra politicei de stat o pre­face într’o nelegală provocare la ură contra rasei maghiare! Tot asemenea nu este decât o a doua, tot atât de puțin justa preschim­bare de concepte, când procurorul relativ la enunciatul ce generalul, cu privinţă la a doua alegere de deputat, care atunci era în perspectivă, a adresat cătră alegă­tori, dicându-le, că „se lucră de o grea şi anevoioasă luptă“, aşadară o absolut legală şi licită preparare a ale­gătorilor pentru­ o legală luptă electorală, tinde a o straforma într’o provocare la lupta ile­gala contra unei rase. Şi acest enunciat al d-lui Doda, pre­cum şi spunerea, că poporul român, prin — Ba nu Dick, trebue să ne asigurăm. Putem să petrecem aci noaptea tot atât de bine ca și ori­unde. Să cercetăm isvorul ace­sta până în fund. Odinioară a fost un isvor aci, — dar, dacă mai este ceva, „Victoria“ se coborî. Joe și Kennedy puseră atâta nesip în gondolă, cât representa greutatea lor proprie și puseră piciorul pe uscat. Alergară la fântână și îi cercetară inte­riorul, în care ajunseră pe niste trepte de peatru sfărâmate. Isvorul părea secat de ani de­­file. Ei căutarâ și găsiră numai nesip, un nesip uscat de tot, dar’ nici o urmă de ume­deală. Doctorul îi vetia reînturnându-se asudaţi şi înferbentaţi, acoperiţi cu un praf fin, de­primaţi, descuragiaţi, desperaţi. El înţelese zădărnicia căutării, îi primi fără de a­­face vre­un cuvent. Simţia numai, că trebuia să aibă curagiu şi energie pentru trei inși, ca să poată pleca mai departe. Joe aduseră râmășițele unui burduf vechiu și le aruncă în manie printre osemintele risi­pite pe jos. în decursul einii caletorii nu schimbară nici un cu­vânt. Mâncară numai de-a sila. Cu toate aceste ei Încă nu au simțit chi­nurile adevărate ale setii, numai teama de ele îi făceau să despereze. (Va urma.)

Next